— Bună seara, domnule ofiţer, vă aşteptam.
— Cum aşa?
La ce bun să-i mai explic ceea ce dedusesem din mesajele de la Nini şi el ştia perfect; la ce bun să-i spun că de o vreme îi vizualizam fiecare pas inexorabil pe care-l făcea spre mine, socotind timpul rămas şi aşteptând îngrozită clipa. Când îmi vizitase familia la Berkeley ne descoperise originea chiliană, apoi verificase pesemne data la care părăsisem clinica de dezintoxicare din San Francisco. Cu relaţiile pe care le avea o fi fost un joc de copii să afle că-mi reînnoisem paşaportul şi să verifice listele de pasageri ale celor două linii aeriene care zboară în Chile.
— Ţara asta e tare lungă, cum de aţi nimerit tocmai în Chiloé, domnule ofiţer?
— Din experienţă. Arăţi tare bine. Ultima dată când te-am văzut la Las Vegas erai o cerşetoare care-şi zicea Laura Barron.
Vorbea pe un ton amabil şi colocvial, de parcă am fi purtat o conversaţie în condiţii absolut normale. Mi-a spus pe scurt că, după masa cu Nini şi tata, aşteptase în stradă şi îi văzuse 320
- ISABEL ALLENDE -
plecând după cinci minute. Intrase în casă, făcuse o cercetare sumară, găsise plicul cu fotografiile aduse de Daniel Goodrich şi care i-au întărit bănuiala că mă
ascundeam undeva. O anume fotografie i-a atras atenţia.
— O casă trasă de boi, l-am întrerupt eu.
— Exact! Iar tu alergai înaintea boilor. Pe Google am identificat steagul de pe acoperişul casei, am tastat
„transport de casă cu boi în Chile” şi mi-a dat Chiloé. Pe Youtube erau mai multe poze şi trei filmuleţe video cu o tragere de casă. Nici nu-ţi vine să crezi cât te ajută un computer! Am intrat în legătură cu cei care filmaseră scena şi am ajuns astfel la o anume Frances Goodrich din Seattle.
I-am trimis un mesaj în care spuneam că aveam de gând să
fac o călătorie în Chiloé şi doream mai multe informaţii, am trăncănit un pic pe chat, mi-a spus că nu ea, ci fratele ei Daniel fusese acolo, mi-a dat adresa lui electronică şi telefonul. Daniel nu mi-a răspuns la mesaje, dar am intrat pe pagina lui şi am dat de numele insulei pe care stătuse o săptămână la sfârşitul lunii mai.
— Dar unde nu e nicio referire la mine, am văzut şi eu pagina.
— Nu e, dar printre pozele din casa ta din Berkeley era una în care sunteţi voi doi.
Până atunci mă mai consolasem cu ideea absurdă că fără
un ordin special al Interpolului sau al poliţiei chiliene Arana nu se putea atinge de mine în Chiloé, însă descrierea lungului periplu al găsirii mele m-a adus cu picioarele pe pământ. Dacă-şi dăduse atâta osteneală ca să mă găsească, precis că putea să mă şi aresteze. Cât ştia oare?
Instinctiv, am făcut un pas înapoi, m-a apucat fără
violenţă de un braţ şi mi-a repetat ce le spusese şi alor mei, că nu voia decât să mă ajute şi trebuia să am încredere în el.
Misiunea sa se termina odată cu găsirea banilor şi a matriţelor, a adăugat, căci tiparniţa clandestină fusese distrusă, Adam Trevor era la închisoare şi spusese tot despre traficul de dolari falşi. El venise în Chiloé din proprie 321
- CAIETUL MAYEI -
iniţiativă şi din orgoliu profesional, avea de gând să închidă
personal cazul. FBI-ul încă nu ştia nimic despre mine, dar mafia legată de Adam Trevor era la fel de interesată să pună
gheara pe mine ca şi guvernul american.
— Cred că-ţi dai seama că, dacă am reuşit să dau de tine, o pot face şi criminalii ăia.
— Nimeni nu mă poate lega de treaba asta, l-am sfidat eu, dar în glasul meu se simţea frica.
— Ba bine că nu! De ce crezi că gorilele alea două, Joe Martin şi Chinezu’ te-au sechestrat la Las Vegas? Şi apropo, tare-aş vrea să aflu cum ai scăpat de ei, şi nu doar o dată, ci de două ori.
— Nu prea îi dădea mintea afară din casă…
La ceva tot mi-o fi folosit să cresc sub aripa Clubului Criminalilor, cu o bunică paranoică şi un irlandez care-mi dădea să citesc cărţi cu detectivi şi mă învăţa metoda deductivă a lui Sherlock Holmes. De unde ştia Arana că Joe Martin şi Chinezu’ mă urmăriseră după moartea lui Brandon Leeman? Şi că mă sechestraseră în aceeaşi zi în care el mă
prinsese când furasem jocul video? Singura explicaţie era că
prima dată el le ordonase să ne ucidă pe Leeman şi pe mine, descoperind că fusese mituit cu bani falşi, iar a doua oară tot el îi sunase pe mobil ca să le spună unde eram şi ca să mă
facă să spun unde erau banii rămaşi. În ziua aceea, când mă
invitase la cârciuma mexicană şi-mi dăruise zece dolari, Arana nu purta uniformă, cum nu o purta nici când îi vizitase pe ai mei la Berkeley şi cum nu o purta nici acum, pe faleză. Iar explicaţia nu era că omul colabora incognito cu FBI-ul, ci că fusese dat afară din Departamentul de Poliţie pentru corupţie. Era unul dintre cei care luau mită şi făceau afaceri cu Brandon Leeman; traversase o jumătate de lume ca să dea de urma prăzii, nu mânat de simţul datoriei, şi cu atât mai puţin ca să mă ajute. Pesemne că toate astea s-au citit pe chipul meu; Arana şi-a dat seama că spusese prea mult şi a reacţionat înainte ca eu s-o iau la goană, imobilizându-mă cu mâini de fier.
322
- ISABEL ALLENDE -
— Doar nu crezi c-am să plec de aici cu mâna goală. Ai să-mi dai ceea ce caut, de voie sau de nevoie, dar aş prefera să
nu-ţi fac niciun rău. Putem ajunge la o înţelegere.
— Ce înţelegere? am bâiguit eu, îngrozită.
— Viaţa şi libertatea ta. Am să închid cazul, numele tău nu va apărea în dosar şi n-o să te mai caute nimeni. Îţi dau şi un procent de douăzeci la sută din bani – ca să vezi ce generos pot fi.
