După trei luni dădea pe gât o jumătate de sticlă de pisco pe zi, era deprimat şi cuprins de ruşine pentru că, în vreme ce alţii luptau în clandestinitate împotriva dictaturii militare, el se îndopa ca un prinţ pe seama unei babe demente care se încăpăţâna să-i pună întruna termometrul. Crăpa de plictiseală. Nu se uita la televizor ca să nu audă fanfara şi marşurile militare, nu citea pentru că toate cărţile din casă
erau din secolul al XIX-lea, unica activitate socială era cititul rozariului de seară împreună cu slujnicele şi mătuşa, pentru sufletul bătrânilor în agonie: trebuia să participe, fusese singura condiţie pusă de doña Ignacia când îi dăduse găzduire. Îi scria soţiei, două scrisori le-am citit la arhiva Vicariatului. A început să iasă puţin câte puţin, mai întâi până la poartă, apoi la brutăria din colţ şi la chioşcul de ziare, pe urmă să dea o tură prin piaţă şi la cinema. A constatat că venise vara şi lumea se pregătea de vacanţă cu un aer de normalitate, de parcă patrulele de soldaţi cu cască
şi puşcă mitralieră ar fi făcut parte din peisajul urban. A trecut şi Crăciunul, a început anul 1974 tot despărţit de soţie şi copil, în fine, în februarie, după cinci luni în care trăise ca un şobolan, fără ca poliţia secretă să fi dat semne că-l caută, şi-a spus că era timpul să revină în capitală şi să
reînnoade legăturile cu viaţa şi familia.
Felipe Vidal şi-a luat rămas-bun de la mătuşă şi de la cele trei slujnice, care i-au umplut valiza cu brânzeturi şi prăjituri, emoţionate pentru că era primul pacient într-o jumătate de secol care în loc să dea ortul popii se îngrăşase nouă kile. Cu lentile de contact, pletele tunse şi fără
mustaţă, era de nerecunoscut. S-a întors la Santiago şi şi-a zis să-şi scrie memoriile, încă nu era cazul să caute de lucru.
O lună mai târziu, nevastă-sa a ieşit de la serviciu, a trecut 298
- ISABEL ALLENDE -
să-l ia pe Andrés de la şcoală, a cumpărat ceva pentru cină.
Ajungând acasă, a găsit uşa apartamentului scoasă din ţâţâni şi pisica moartă în prag, cu capul zdrobit.
Nidia Vidal a urmat calea obişnuită în căutarea soţului, întrebând de el alături de sute de alţi oameni speriaţi care făceau coadă la posturile de poliţie, în faţa închisorilor, centrelor de detenţie, spitalelor şi morgilor. Bărbatul ei nu se găsea pe lista neagră, nu era înregistrat nicăieri, nu fusese arestat, nu-l mai căuta, cucoană, o fi plecat cu amanta la Mendoza. Ar fi continuat aşa ani în şir dacă n-ar fi primit un mesaj.
Manuel Arias se afla la Vila Grimaldi, recent inaugurată ca sediu al DINA, într-una din celulele de tortură, în picioare, strivit de alţi deţinuţi la fel de nemişcaţi. Printre aceştia, Felipe Vidal, celebru pentru emisiunile sale de televiziune.
Fireşte, Vidal habar n-avea că Manuel Arias era tatăl lui Andrés, copilul pe care-l credea al său. După două zile, Felipe a fost dus la interogatoriu şi nu s-a mai întors.
Deţinuţii comunicau prin lovituri şi zgârieturi în pereţii de lemn despărţitori, astfel a aflat Manuel că Vidal făcuse stop cardiac pe grătarul electric. Cadavrul, ca şi al atâtor altora, a fost aruncat în mare. Să ia legătura cu Nidia a devenit pentru el o obsesie. Cel mai mărunt lucru pe care-l putea face pentru femeia pe care o iubise atât de mult era să o oprească să-şi caute toată viaţa bărbatul şi să-i spună să
plece din ţară înainte de a păţi şi ea ceva asemănător.
Nu se puteau trimite mesaje afară, dar miracolul a făcut ca tocmai atunci să aibă loc prima vizită a Crucii Roşii, căci denunţurile de încălcare a drepturilor omului făcuseră deja ocolul lumii. Drept care deţinuţii au fost ascunşi, sângele a fost spălat, grătarele electrice demontate în vederea inspecţiei. Manuel şi alţii care se găseau într-o condiţie fizică
mai bună au fost doftoriciţi, îmbăiaţi, îmbrăcaţi curat şi prezentaţi observatorilor cu ameninţarea că dacă suflă o vorbă familiile lor vor suporta consecinţele. Manuel a profitat pentru a transmite un mesaj pentru Nidia Vidal, în singurele 299
- CAIETUL MAYEI -
clipe în care a putut şopti două fraze unui membru al Crucii Roşii.
Nidia a primit mesajul, şi-a dat seama de la cine era şi a fost convinsă că spune adevărul. A luat legătura cu un cleric belgian care lucra la Vicariat şi pe care-l cunoştea, iar acesta a reuşit s-o introducă împreună cu copilul în ambasada Hondurasului, unde au aşteptat două luni permisul de a părăsi tara.
Reşedinţa diplomatică era ticsită de vreo cincizeci de bărbaţi, femei şi copii, care dormeau pe jos şi ocupau întruna cele trei băi, în vreme ce ambasadorul încerca să plaseze oamenii în alte ţări, căci în a sa nu mai era loc de alţi refugiaţi. O sarcină ce părea fără de sfârşit, căci tot timpul alţi oameni urmăriţi de regim săreau gardul din stradă şi îi aterizau în grădină. A reuşit ca douăzeci să fie primiţi de Canada, printre ei Nidia şi Andrés Vidal, a închiriat un autobuz, l-a înregistrat ca vehicul diplomatic şi i-a înfipt două drapele ale Hondurasului, apoi, însoţit de ataşatul militar, i-a condus personal pe cei douăzeci de refugiaţi la aeroport şi la uşa avionului.
Nidia şi-a propus să-l crească pe fiul ei în Canada normal, fără frică, ură sau ranchiună. Nu l-a minţit spunându-i că
tatăl lui murise de inimă, însă a omis detaliile cele groaznice: copilul era prea mic ca să le priceapă. Anii au trecut, ea n-a găsit o ocazie – sau un motiv – pentru a lămuri împrejurările acelei morţi, numai că acum eu dezgropasem trecutul şi trebuia s-o facă şi Nini a mea. Şi trebuia să-i spună şi că
Felipe Vidal, a cărui fotografie tronase mereu pe noptiera lui Andrés, nu era tatăl său.
La Taverna Mortului ne-a sosit prin poştă un pachet şi am ştiut chiar înainte de a-l deschide de la cine venea, căci avea ştampila de Seattle. Conţinea scrisoarea după care tânjisem atâta, lungă şi plină de informaţii, însă lipsită de tonul pătimaş care ar fi pus capăt îndoielilor mele referitoare la Daniel. Conţinea şi pozele pe care le făcuse la Berkeley: Nini 300
- ISABEL ALLENDE -
– arătând mai bine decât anul trecut pentru că se vopsise –
la braţ cu tata în uniformă de pilot, arătos ca întotdeauna; Mike O’Kelly în picioare şi ţinându-se de cadru, cu nişte braţe şi un trunchi de luptător şi picioarele atrofiate de paralizie; casa cea vrăjită umbrită de pini într-o zi luminoasă
de octombrie; golful San Francisco presărat de vele albe. Cât despre Freddy, exista o singură fotografie făcută probabil într-un moment de neatenţie al băiatului care nu apărea în celelalte poze, de parcă ar fi evitat cu tot dinadinsul aparatul.
Făptura cu ochi hămesiţi, costelivă şi tristă semăna perfect cu acei zombi din clădirea lui Brandon Leeman. Să scape de dependenţa de droguri poate dura ani de zile, asta dacă
reuşeşti; între timp, suferi.
În pachet mai era şi o carte despre mafii, pe care am s-o citesc, şi un lung reportaj dintr-o revistă despre falsificatorul de dolari cel mai căutat în toată lumea, un american de patruzeci şi patru de ani, pe numele său Adam Trevor, arestat în august pe aeroportul din Miami, pe când revenea în State din Brazilia şi sub un nume fals. Fugise din ţară cu nevasta şi fiul la jumătatea anului 2008, păcălind FBI-ul şi Interpolul. Din închisoarea federală în care avea toate şansele de a-şi petrece restul vieţii, socotise că era preferabil să coopereze cu autorităţile în schimbul unei detenţii mai scurte. Informaţiile furnizate de el ar putea duce la demantelarea unei reţele internaţionale în stare să
influenţeze pieţele financiare de la Wall Street şi până la Beijing, se scria în articol.
Trevor îşi începuse industria de dolari falşi în statul Georgia, se mutase apoi în Texas, lângă graniţa permeabilă
cu Mexicul, îşi instalase tiparniţa de bani falşi în beciul unei fabrici de încălţăminte închisă de nişte ani buni, într-o zonă
industrială foarte activă pe timp de zi şi complet moartă în timpul nopţii, când îşi putea transporta materialele fără să
atragă atenţia. Bancnotele erau într-adevăr cum îmi spusese ofiţerul Arana, pentru că îşi procura aceeaşi hârtie fără
amidon din care erau făcute cele autentice şi descoperise 301
- CAIETUL MAYEI -
tehnica ingenioasă de a introduce banda metalică de siguranţă, astfel că nici măcar casierul cel mai expert nu le putea detecta. În plus, o parte din producţia sa era compusă
