esenţială de la Santiago şi i-am spus că fusesem cu Blanca la Vila Grimaldi. Numele nu i-a produs nicio reacţie specială, avea o vagă idee că trecuse şi pe acolo, dar o confunda cu alte centre de detenţie. În cei treizeci de ani şi ceva scurşi de atunci îşi scosese din memorie experienţa aceea, şi-o amintea ca pe ceva citit într-o carte, nu ca pe ceva personal, deşi avea pe corp cicatrici de arsură şi nu mai putea să ridice braţele mai sus de umerii care fuseseră dislocaţi.
— Nu vreau să ştiu amănuntele.
Blanca a spus că amănuntele se aflau intacte în el, dar ascunse, şi că era nevoie de mult curaj pentru a ajunge la ele, dar noi eram acolo ca să îl sprijinim. Nu mai era un deţinut neputincios în mâinile călăilor, însă avea să se elibereze cu adevărat numai dacă se confrunta cu suferinţele trecute.
— Acolo, la Vila Grimaldi, ai păţit lucrurile cele mai rele, Manuel. La sfârşitul vizitei, ghidul ne-a arătat celulele de un metru pe doi, în care înghesuiau mai mulţi deţinuţi în picioare, ţinuţi aşa zile şi săptămâni în şir. Îi scoteau doar ca să-i tortureze sau la toaletă.
— Da, da… într-o celulă din aia am stat cu Felipe Vidal şi cu alţii… nu ne dădeau apă… era ca o cutie fără aer, putrezeam în sudoare, sânge şi excremente… Iar altele erau nişe individuale, un fel de morminte sau cuşti de câine… şi cârceii, şi setea… Scoateţi-mă de aici!!!
287
- CAIETUL MAYEI -
L-am îmbrăţişat strâns, Blanca şi cu mine l-am ţinut lângă
inimile noastre şi am plâns cu el. Văzuserăm cu ochii noştri o astfel de celulă. Mă ţinusem de capul ghidului până mă
lăsase să intru. În genunchi, iar acolo rămăsesem ghemuită, incapabilă să îmi schimb poziţia sau să mă mişc, iar după
ce-a închis şi uşa, într-o beznă totală. Nu rezistasem mai mult de câteva secunde, începusem să ţip şi m-au scos afară, trăgându-mă de braţe. „Deţinuţii rămâneau îngropaţi de vii cu săptămânile, uneori cu lunile. Unii, puţini, au scăpat cu viaţă, dar au înnebunit”, ne spusese ghidul.
— Acum ştim unde eşti când ai visele acelea, a spus Blanca.
În cele din urmă îl scoseseră pe Manuel din mormântul ăla ca să vâre pe altul, plictisiţi să-l tortureze şi l-au trimis în alt centru de detenţie. Iar după ce-şi terminase exilul în Chiloé plecase în Australia, unde se afla nevastă-sa, care nu mai ştia nimic de el de mai bine de doi ani, îl socotea mort şi ducea o nouă viaţă în care traumatizatul Manuel nu mai avea loc. Divorţaseră în scurt timp – cazul mai tuturor cuplurilor în exil. Una peste alta, Manuel a avut noroc, căci Australia e o ţară primitoare; a reuşit să profeseze şi a scris două cărţi, în timp ce bea pe rupte şi se alina cu aventuri trecătoare, care nu făceau decât să-i adâncească
singurătatea abisală. Cu cea de-a doua soţie, o dansatoare spaniolă pe care a cunoscut-o la Sidney, a stat mai puţin de un an. Nu mai era în stare să aibă încredere în cineva sau să
se implice într-o relaţie amoroasă, avea momente de violenţă
şi atacuri de panică, era în continuare închis în celula de la Vila Grimaldi, sau gol şi legat de cadrul metalic cu temnicerii care se distrau chinuindu-l cu electroşocuri.
Într-o zi, Manuel s-a izbit cu maşina de un stâlp de beton armat, un accident puţin probabil chiar şi în cazul unui om sub influenţa alcoolului, aşa cum şi era. Medicii spitalului unde a stat treisprezece zile (a urmat o lună de imobilizare) au ajuns la concluzia că încercase să se sinucidă. L-au pus 288
- ISABEL ALLENDE -
în contact cu o organizaţie internaţională care ajuta victimele torturii. Un psihiatru cu experienţă în cazuri ca ale sale a venit să-l vadă la spital. Nu a reuşit să descifreze traumele prin care trecuse, în schimb l-a ajutat să treacă peste salturile bruşte de umoare şi peste episoadele de violenţă şi de panică, să se lase de băut şi să ducă o viaţă aparent normală. Manuel s-a considerat vindecat, nedând prea multă
importanţă coşmarurilor şi fricii viscerale de lift şi locuri închise, a continuat să ia antidepresive şi s-a obişnuit cu singurătatea.
În timp ce el ne povestea toate astea, s-a luat lumina, ca de obicei la ora aceea, dar nu ne-am ridicat să aprindem lumânări.
— Iartă-mă, Manuel, a spus Blanca după o pauză lungă.
— Să te iert? Ţie pot doar să-ţi mulţumesc.
— Să mă ierţi pentru neînţelegere şi orbire. Criminalii sigur că nu pot fi iertaţi, dar iartă-mă pe mine şi pe ai mei.
Am păcătuit prin omisiune. Am ignorat evidenţa pentru că
nu voiam să fim complici. Iar în ce mă priveşte e şi mai grav, pentru că în anii ăia am călătorit mult, ştiam ce se publica în presa străină despre guvernul lui Pinochet, dar ziceam că
sunt minciuni, propagandă comunistă.
Manuel a tras-o spre el, a luat-o în braţe. Eu m-am sculat să pun lemne pe foc şi să caut lumânările, să mai aduc o sticlă de vin şi ceai pentru mine. Casa se cam răcise. Le-am pus o pătură pe genunchi şi m-am ghemuit lângă ei pe canapea.
— Deci bunică-ta ţi-a spus despre noi, Maya…
— Doar că aţi fost prieteni, atât. Nu vorbeşte de perioada aceea şi pomeneşte rar de Felipe Vidal.
— Şi-atunci, de unde ştii că sunt bunicul tău?
— Bunicul meu a fost Popo, m-am tras eu la o parte.
Revelaţia a fost atât de neaşteptată, că mi-a trebuit un minut etern să-i pricep înţelesul, cuvintele îmi intrau greu în minte şi în suflet, nu înţelegeam încă.
— Nu înţeleg…
289
- CAIETUL MAYEI -
— Andrés, taică-tău, e fiul meu.
— Imposibil, Nini a mea n-ar fi ascuns asta patruzeci de ani şi mai bine!
— Credeam că ştii, Maya, doar i-ai spus doctorului Puga că eşti nepoată-mea.
— Ca să mă lase să asist la consultaţie!
