— Ce ai, Manuel? l-am întrebat înainte de a ateriza.
— Nimic.
— Cum nimic? N-ai scos o vorbă de când am plecat de acasă. Nu te simţi bine? Sau eşti supărat?
— Hotărârea ta de a merge cu mine fără să mă anunţi îmi cam invadează intimitatea.
— Uite ce e, nu ţi-am spus pentru că m-ai fi refuzat. Mai bine să-mi cer iertare decât să-ţi cer voie. Mă ierţi?
N-a mai zis nimic şi peste puţin timp era binedispus. Am tras la un hotelaş din centru, fiecare cu camera sa, căci n-a vrut să doarmă cu mine deşi ştie ce probleme am să dorm singură, după care m-a dus la o pizza şi la film, să vedem Avatar, care nu ajunsese încă pe insula noastră şi pe care muream să-l văd. E drept, Manuel ar fi preferat să vadă un film deprimant cu o lume post-apocaliptică acoperită de cenuşă şi cu bande de canibali, dar am dat cu banul şi am câştigat eu, ca de obicei. Şpilul e simplu: dacă e cap, câştig eu, dacă e pajură, pierzi tu. Ne-am îndopat cu floricele de porumb, cu pizza şi îngheţată, un adevărat festin pentru mine, care duceam dorul colesterolului după atâtea luni de hrană proaspătă şi sănătoasă.
Doctorul Arturo Puga lucrează dimineaţa la un spital pentru săraci – acolo l-a primit pe Manuel – iar după amiezile la cabinetul său privat de la Clinica Germană din cartierul bogat. Fără scrisoarea misterioasă de la Millalobo, pe care i-am pasat-o prin recepţionistă pe ascuns de Manuel, probabil că n-aş fi putut asista. Spitalul era parcă dintr-un film din Al Doilea Război Mondial, enorm şi vechi, haotic, cu ţevăria la 276
- ISABEL ALLENDE -
vedere, chiuvete ruginite, pardoseala spartă şi pereţi coşcoviţi, însă era curat şi asistenta era eficientă, având în vedere numărul pacienţilor. Am aşteptat aproape două
ceasuri într-o sală cu şiruri de scaune din fier până să fim strigaţi. Doctorul Puga, şeful secţiei de neurologie, ne-a primit amabil într-un birou modest, având pe masă dosarul şi radiografiile lui Manuel. „În ce relaţie sunteţi cu pacientul, domnişoară?” „Sunt nepoata lui”, am răspuns fără să stau pe gânduri, sub ochii uimiţi ai împricinatului.
Manuel se află pe o listă de aşteptare pentru o posibilă
operaţie încă de doi ani şi cine ştie câţi mai pot trece până
să-i vină rândul, pentru că nu e vorba de o urgenţă. Pare-se că a trăit cu băşica aia în creier de mai bine de şaptezeci de ani, aşa că nu mai contează nişte ani în plus. Operaţia e riscantă şi anevrismul e de aşa natură, încât prin amânare e de sperat ca pacientul să moară de altceva, numai că
îndesirea migrenelor şi ameţelilor urgentează lucrurile.
Metoda tradiţională constă în a deschide craniul, a separa ţesutul cerebral, a pune un clip care să împiedice fluxul sanguin către anevrism şi a închide la loc; recuperarea durează un an şi poate lăsa sechele grave. Una peste alta, un tablou deloc liniştitor. Dar Clinica Germană poate rezolva problema şi altfel: se introduce printr-un picior un cateter în arteră, se ajunge la anevrism navigând prin sistemul vascular şi se umple cu o sârmă de platină care se înfăşoară
acolo precum un coc de babă. Riscul e mult mai mic, internarea durează treizeci şi şase de ore şi convalescenţa ţine o lună.
— Elegant, simplu şi mult peste posibilităţile mele materiale, doctore, a conchis Manuel.
— Nu vă faceţi griji, domnule Arias, asta se poate aranja.
Vă pot opera pro bono – e un procedeu nou, pe care l-am învăţat în Statele Unite, unde e deja rutină; trebuie să-l instruiesc şi pe alt chirurg pentru lucrul în echipă. Operaţia va fi ca un fel de curs.
277
- CAIETUL MAYEI -
— Adică vine un cârpaci şi-i bagă lui Manuel o sârmă în creier, am sărit eu, îngrozită.
Doctorul a râs şi mi-a făcut cu ochiul, atunci mi-am amintit de scrisoare şi m-am prins că totul era o conspiraţie a lui Millalobo ca să plătească operaţia fără ştirea lui Manuel, care va afla după, când nu va mai avea ce face. Are dreptate Blanca, ce mi-e o favoare, ce-mi sunt două. Pe scurt, Manuel a fost internat la Clinica Germană, i s-au făcut analizele şi a doua zi doctorul Puga şi un presupus învăţăcel l-au operat cu deplin succes, deşi nu pot da în scris că
anevrismul va rămâne stabil.
După ce am sunat-o să-i spun de operaţie, Blanca a lăsat şcoala pe mâna unei suplinitoare şi a zburat la Santiago, având grijă de Manuel ca o adevărată mamă, în timp ce eu mă duceam să caut ceea ce mă interesa. În noaptea aceea ea s-a dus să doarmă la soră-sa, iar eu am dormit la Clinica Germană în camera lui Manuel, pe o canapea mai comodă
decât patul meu din insulă. Mâncarea de acolo era şi ea de cinci stele. După multe luni, am făcut duş într-o baie a cărei uşă se închidea, dar după cele aflate jur că n-o să-l mai bat la cap pe Manuel să instaleze uşi în casă.
Santiago are şase milioane de locuitori şi continuă să
crească în sus într-un delir de zgârie-nori în construcţie. E
un oraş înconjurat de coline şi munţi înalţi cu crestele ninse, curat, prosper, agitat şi cu parcuri bine îngrijite. Traficul e agresiv pentru că chilienii, atât de amabili în aparenţă, îşi descarcă frustrările la volan. Iar printre maşini mişună
vânzători de fructe, de antene TV, bomboane de mentă şi tot ce-ţi mai poţi imagina ca mărunţişuri, pe când la fiecare stop vezi saltimbanci făcând salturi mortale de circ ca să
primească de pomană. Am avut şi zile frumoase printre cele în care nu vedeai culoarea cerului din cauza poluării.
La o săptămână după intervenţie ne-am întors în Chilot, la animalele noastre. Fákin ne-a primit cu o coregrafie patetică
şi slab de-i numărai coastele, căci nu mâncase nimic în lipsa 278
- ISABEL ALLENDE -
noastră, ne-a spus Juanito, consternat. Ne-am întors înainte ca doctorul Puga să-i permită lui Manuel să plece: adevărul este că Manuel a refuzat să petreacă luna de convalescenţă
în casa surorii Blancăi, unde deranjam, aşa a zis. Blanca m-a rugat să nu pomenesc nimic din cele aflate despre trecutul lui Manuel în prezenţa acestei familii: e de extremă dreaptă şi ar fi picat prost. Dar ne-au primit cu drag şi au stat cu toţii la dispoziţia lui Manuel, chiar şi copiii adolescenţi, ca să-l ducă la analize şi să aibă grijă de el.
Am stat cu Blanca în cameră şi am văzut cum trăiesc oamenii bogaţi din cartierele păzite, cu servitori, grădinari, piscină, câini de rasă şi trei maşini. Ni se aducea micul dejun la pat, ni se pregătea baia cu săruri aromatizate, mi-au călcat până şi blugii. Nu mai văzusem aşa ceva şi zău că mi-a plăcut; cred c-aş putea să mă obişnuiesc rapid cu bogăţia.
„Chiar bogaţi nu sunt ei, Maya, că n-au şi avion”, a glumit Manuel când i-am spus asta. „Tu ai mentalitate de sărăntoc, asta e problema cu cei de stânga”, i-am răspuns eu, gândindu-mă la Nini a mea şi la Mike O’Kelly, nişte sărăntoci prin vocaţie. Dar eu nu sunt ca ei, mie egalitatea şi socialismul mi se par vulgare.
La Santiago m-am simţit copleşită de poluare, trafic şi de stilul impersonal al oamenilor. În Chiloé ştii dacă cineva e din altă parte pentru că nu dă bună ziua pe stradă, dar la Santiago dacă faci aşa ceva eşti de-a dreptul suspect. În lift la Clinica Germană eu dădeam bună ziua ca o proastă şi ceilalţi se uitau pe pereţi ca să nu-mi răspundă. Nu, nu mi-a plăcut la Santiago şi abia aşteptam să mă întorc pe insula noastră, unde viaţa curge precum un râu calm, aerul e curat, e linişte şi ai timp să-ţi duci la capăt gândurile.
Recuperarea lui Manuel va fi de durată, încă îl mai doare capul şi îi lipsesc puterile. Instrucţiunile doctorului Puga sunt categorice: trebuie să ia şase pastile pe zi, să stea cuminte până în decembrie, când va reveni la Santiago pentru altă ecografie, să evite orice efort fizic toată viaţa de-acum încolo şi să se încreadă în soartă sau în Dumnezeu, 279
