nimeni nu era speriat: există credinţa că Mântuitorul îi apără
pe pelerini. Nu e chiar aşa, nu doar o ambarcaţiune a naufragiat în trecut şi destui creştini au pierit înecaţi. În Chiloé se îneacă mulţi pentru că nimeni nu ştie să înoate, cu excepţia militarilor, care sunt obligaţi să înveţe.
Christos cel Sfânt şi făcător de minuni e de fapt o armătură de sârmă cu cap şi mâini din lemn, cu o perucă
din păr natural, ochi de sticlă şi chip chinuit, scăldat în lacrimi şi sânge. Una dintre obligaţiile paracliserului este să
dea cu lac de unghii peste sângele acela înainte de fiecare procesiune. Pe cap are o coroană de spini, e înveşmântat într-o tunică albastră şi duce în spate o cruce grea. Manuel a scris despre Nazarineanul acesta vechi de trei sute de ani, simbol al credinţei locuitorilor arhipelagului, pentru el nu era nimic nou, dar m-a însoţit la Caguach. Pentru mine, crescută la Berkeley, spectacolul a fost cât se poate de păgân.
Caguach are doar zece kilometri pătraţi şi cinci sute de locuitori, dar în timpul procesiunilor din ianuarie şi august se adună mii de credincioşi; e nevoie de ajutorul forţelor armate şi al poliţiei pentru a menţine ordinea în timpul navigaţiei şi pe parcursul celor patru zile de ceremonie, când oamenii se bulucesc să-şi plătească cererile şi promisiunile.
Isus nu-i iartă pe cei ce nu-şi plătesc datoria pentru 263
- CAIETUL MAYEI -
favorurile primite. Coşurile se umplu până la refuz cu bani şi bijuterii, pelerinii plătesc cum pot, unii îşi lasă chiar şi telefoanele mobile. Mie mi-a fost cam frică, mai întâi pe Cahuilla, care era zgâlţâită cu orele de un vânt schimbător, cu părintele Lyon cântând imnuri la pupa, iar apoi pe insulă, printre fanatici, în fine, pe drumul de întoarcere, când pelerinii au dat năvală pe şalupa noastră, căci mijloacele de transport erau insuficiente. Aşa că am luat la bord unsprezece suflete în picioare, câţiva beţivi şi cinci plozi adormiţi în braţele mamelor.
Mă dusesem la Caguach mânată de un scepticism sănătos, doar ca să văd sărbătoarea şi s-o filmez, cum îi promisesem lui Daniel, însă trebuie să recunosc că fervoarea religioasă m-a molipsit şi pe mine şi m-am pomenit în genunchi în faţa Nazarineanului, mulţumindu-i pentru cele două veşti minunate de la Nini. Mania persecuţiei o face să
compună mesaje criptice, dar, cum scrie des, am învăţat să
le descifrez. Prima e că a recuperat căsoiul bălţat în care mi-am petrecut copilăria, după trei ani de lupte legale pentru a-l da afară pe negustorul din India, care nu-şi plătise chiria şi se baza pe legile din Berkeley, care favorizează chiriaşii.
Bunică-mea a făcut curat, a dres ce era de dres şi a închiriat câteva camere studenţilor, ca să aibă bani. Vai, ce dor îmi e să mă mai plimb prin încăperile acelea miraculoase! Iar cea de-a doua veste, mult mai importantă, este legată de Freddy.
Olympia Pettiford a venit la Berkeley, însoţită de încă o cucoană la fel de impunătoare ca ea, aducându-l pe Freddy şi încredinţându-l lui Mike O’Kelly.
În insula Caguach am dormit cu Manuel într-un cort, că
nu erau destule locuri de cazare. Zău că ar trebui să fie mai bine pregătiţi pentru invazia de credincioşi care se repetă an de an de mai bine de un secol. Era o zi umedă şi rece, dar noaptea a fost cu mult mai rău. Dârdâiam în sacii de dormit, cu toate hainele pe noi, căciulă, şosete groase şi mănuşi, în timp ce ploaia bătea pe prelată şi se strecura pe sub plasticul 264
- ISABEL ALLENDE -
de jos. În cele din urmă am hotărât se dormim alături, ca să
ne încălzim. M-am lipit de spinarea lui Manuel ca un rucsac, şi n-a mai pomenit nimeni de înţelegerea din februarie prin care promiteam să nu mă mai vâr niciodată în patul lui. Am dormit buştean şi ne-a trezit vacarmul pelerinilor.
De foame n-am răbdat, căci mâncare era din belşug, plăcinte, cârnaţi, scoici, cartofi copţi în cenuşă, miei întregi la proţap, plus dulciuri chiliene şi vin la discreţie, dar pus în sticle de suc, pentru că preoţii nu văd cu ochi buni băutura în timpul sărbătorilor religioase. Doar toaletele, un şir de WC-uri mobile lăsau de dorit: după câteva ore erau de-a dreptul greţoase. Bărbaţii şi copiii se uşurau după copaci, pentru femei era mai complicat.
A doua zi Manuel a trebuit să apeleze la o cabină şi, în mod inexplicabil, a rămas încuiat înăuntru. Eu căscam gura pe la chioşcurile cu artizanat şi mărunţişuri din coasta bisericii, dar am fost atrasă de zarva iscată. M-am apropiat curioasă, nebănuind despre ce era vorba; mai multe persoane zgâlţâiau cabina de plastic gata-gata s-o răstoarne, în timp ce dinăuntru Manuel striga şi bătea în pereţi ca un nebun. Unii râdeau, dar eu ştiam că groaza lui Manuel era cea a unui îngropat de viu. În cele din urmă a apărut un meşter care a dat lumea la o parte şi s-a apucat să
demonteze încuietoarei cu briceagul. După cinci minute, uşa se deschidea şi Manuel ieşea ca un bolid, congestionat, şi se prăbuşea icnind de greaţă. Nu mai râdea nimeni.
A venit şi părintele Lyon, l-am ridicat pe Manuel şi l-am dus aproape pe sus spre cort. Atraşi de gălăgie, au venit şi carabinierii să întrebe dacă domnul era cumva bolnav, bănuind pesemne că băuse peste măsuţă, vedeai deja pe unii clătinându-se pe-acolo. Nu ştiu ce-o fi crezut Manuel, cert e că s-a smuls din mâinile noastre cu o expresie de teroare pe chip, de parcă l-ar fi văzut pe dracu’, a făcut doi paşi şi a vomitat o spumă verzuie. Părintele Lyon s-a proţăpit în faţa oamenilor legii cu autoritatea conferită de reputaţia sa de 265
- CAIETUL MAYEI -
sfânt, i-a asigurat că era vorba de o indigestie şi că o să avem noi grijă.
L-am dus aşadar în cort, l-am spălat cu o cârpă udă şi l-am lăsat să se odihnească. A dormit trei ceasuri, ghemuit de parcă ar fi fost bătut. „Lasă-l în pace, gringuita, şi nu-l întreba nimic”, m-a sfătuit părintele Lyon înainte de a se duce la treburile lui, dar nu l-am ascultat şi am rămas să-i veghez somnul.
Pe esplanada din faţa bisericii se scoseseră nişte mese, preoţii împărtăşeau acolo credincioşii. Pe urmă a început procesiunea, cu Nazarineanul purtat pe umeri de credincioşii care cântau cât îi ţineau plămânii, în timp ce zeci de penitenţi se târau în genunchi prin noroi sau îşi frigeau mâinile cu ceara scursă din lumânări, cerând iertare pentru păcatele comise.
N-am putut să-mi îndeplinesc promisiunea făcută lui Daniel de a filma procesiunea, pentru că pe marea agitată în drum spre Caguach camera îmi căzuse în apă, o pierdere minoră în comparaţie cu cea a unei femei căreia îi căzuse căţelul. A fost salvat pe jumătate congelat, dar viu, încă o minune a Nazarineanului, cum a spus Manuel. „Lasă ironiile astea de ateu, că ne putem scufunda cu toţii”, l-a pus la punct părintele Lyon.
La o săptămână după pelerinajul la Caguach m-am dus împreună cu Liliana Treviño la părintele Lyon, pe ascuns de Manuel şi Blanca. Nici n-aş fi ştiut ce să le explic, pentru că
nu am dreptul să-mi vâr nasul în trecutul lui Manuel, cu atât mai puţin fără ştirea sa. Am prins mare drag de el şi îl iubesc tot mai mult. După plecarea lui Daniel şi venirea iernii am petrecut mult timp împreună în casa fără uşi şi prea mică pentru secrete. Legătura noastră a devenit în fine mai strânsă, are în sfârşit încredere în mine, am acces deplin la hârtiile şi notiţele lui, la înregistrări şi la computer. Lucrul împreună mi-a dat pretextul de a-i umbla prin sertare. L-am întrebat de ce nu are fotografiile rudelor şi prietenilor şi mi-a 266
- ISABEL ALLENDE -
spus că pentru că a călătorit mult, luând-o de la capăt întrun loc sau altul şi că s-a lepădat de orice povară materială
sau sentimentală, că, pentru a-ţi aminti de nişte oameni care contează, nu e nevoie de poze. În arhivele lui n-am găsit nimic despre partea de trecut care mă interesează. Ştiu că a fost încarcerat mai bine de un an în timpul puciului militar, că a fost surghiunit în Chiloé şi că în 1976 a părăsit ţara; ştiu de nevestele şi divorţurile sale, ştiu de cărţile pe care le-a scris, dar nimic care să-mi explice claustrofobia şi coşmarurile sale. Iar dacă nu aflu, n-am cum să-l ajut şi nici să-l cunosc pe de-a-ntregul.
Mă înţeleg bine cu Liliana Treviño: are personalitatea bunică-mii, e la fel de energică, idealistă, intransigentă şi pătimaşă, doar că nu e la fel de poruncitoare. Ea a aranjat să
plecam pe furiş cu şalupa Serviciului Naţional de Sănătate, la invitaţia iubitului ei doctorul, pe numele său Jorge Pedraza. Tipul pare mult mai tânăr decât este, are patruzeci de ani şi de zece lucrează în arhipelag. E despărţit de nevastă
de care e într-un divorţ care se eternizează, are doi copii, unul cu sindromul Down. Vrea să se însoare cu Liliana imediat ce va scăpa, deşi ea nu vede care ar fi avantajul: părinţii ei au trăit douăzeci şi nouă de ani împreună şi au crescut trei copii fără niciun fel de acte.
Drumul a durat mult de tot, căci şalupa făcea multe escale, aşa că am ajuns la părintele Lyon pe la patru după-amiaza; Pedraza urma să ne culeagă după un ceas şi jumătate. Cocoşul cu pene strălucitoare şi berbecul obez erau la locul lor, păzind căsuţa. În lumina hibernală locul părea schimbat, până şi florile din plastic de la cimitir erau mai palide. Ne aştepta cu ceai, prăjituri, pâine proaspătă, brânză şi jambon, servite de o vecină care avea grijă de el şi îl muştruluia ca pe un plod. „Părintele, pune-ţi ponchoul pe mătăluţă şi ia o aspirină, că n-am chef să doftoricesc mosuleţi bolnavi”, i-a poruncit într-o chiliană plină de diminutive, neluându-i în seamă bombănelile. După ce 267
- CAIETUL MAYEI -
femeia a ieşit, părintele ne-a rugat să mâncăm noi dulciurile, că la vârsta lui îi cădeau greu la stomac.
Trebuia să ne întoarcem până la lăsarea întunericului, nu aveam timp, aşa că i-am expus problema mea fără ocolişuri.
