— Exact! Iar tu alergai înaintea boilor. Pe Google am identificat steagul de pe acoperişul casei, am tastat

„transport de casă cu boi în Chile” şi mi-a dat Chiloé. Pe Youtube erau mai multe poze şi trei filmuleţe video cu o tragere de casă. Nici nu-ţi vine să crezi cât te ajută un computer! Am intrat în legătură cu cei care filmaseră scena şi am ajuns astfel la o anume Frances Goodrich din Seattle.

I-am trimis un mesaj în care spuneam că aveam de gând să

fac o călătorie în Chiloé şi doream mai multe informaţii, am trăncănit un pic pe chat, mi-a spus că nu ea, ci fratele ei Daniel fusese acolo, mi-a dat adresa lui electronică şi telefonul. Daniel nu mi-a răspuns la mesaje, dar am intrat pe pagina lui şi am dat de numele insulei pe care stătuse o săptămână la sfârşitul lunii mai.

— Dar unde nu e nicio referire la mine, am văzut şi eu pagina.

— Nu e, dar printre pozele din casa ta din Berkeley era una în care sunteţi voi doi.

Până atunci mă mai consolasem cu ideea absurdă că fără

un ordin special al Interpolului sau al poliţiei chiliene Arana nu se putea atinge de mine în Chiloé, însă descrierea lungului periplu al găsirii mele m-a adus cu picioarele pe pământ. Dacă-şi dăduse atâta osteneală ca să mă găsească, precis că putea să mă şi aresteze. Cât ştia oare?

Instinctiv, am făcut un pas înapoi, m-a apucat fără

violenţă de un braţ şi mi-a repetat ce le spusese şi alor mei, că nu voia decât să mă ajute şi trebuia să am încredere în el.

Misiunea sa se termina odată cu găsirea banilor şi a matriţelor, a adăugat, căci tiparniţa clandestină fusese distrusă, Adam Trevor era la închisoare şi spusese tot despre traficul de dolari falşi. El venise în Chiloé din proprie 321

- CAIETUL MAYEI -

iniţiativă şi din orgoliu profesional, avea de gând să închidă

personal cazul. FBI-ul încă nu ştia nimic despre mine, dar mafia legată de Adam Trevor era la fel de interesată să pună

gheara pe mine ca şi guvernul american.

— Cred că-ţi dai seama că, dacă am reuşit să dau de tine, o pot face şi criminalii ăia.

— Nimeni nu mă poate lega de treaba asta, l-am sfidat eu, dar în glasul meu se simţea frica.

— Ba bine că nu! De ce crezi că gorilele alea două, Joe Martin şi Chinezu’ te-au sechestrat la Las Vegas? Şi apropo, tare-aş vrea să aflu cum ai scăpat de ei, şi nu doar o dată, ci de două ori.

— Nu prea îi dădea mintea afară din casă…

La ceva tot mi-o fi folosit să cresc sub aripa Clubului Criminalilor, cu o bunică paranoică şi un irlandez care-mi dădea să citesc cărţi cu detectivi şi mă învăţa metoda deductivă a lui Sherlock Holmes. De unde ştia Arana că Joe Martin şi Chinezu’ mă urmăriseră după moartea lui Brandon Leeman? Şi că mă sechestraseră în aceeaşi zi în care el mă

prinsese când furasem jocul video? Singura explicaţie era că

prima dată el le ordonase să ne ucidă pe Leeman şi pe mine, descoperind că fusese mituit cu bani falşi, iar a doua oară tot el îi sunase pe mobil ca să le spună unde eram şi ca să mă

facă să spun unde erau banii rămaşi. În ziua aceea, când mă

invitase la cârciuma mexicană şi-mi dăruise zece dolari, Arana nu purta uniformă, cum nu o purta nici când îi vizitase pe ai mei la Berkeley şi cum nu o purta nici acum, pe faleză. Iar explicaţia nu era că omul colabora incognito cu FBI-ul, ci că fusese dat afară din Departamentul de Poliţie pentru corupţie. Era unul dintre cei care luau mită şi făceau afaceri cu Brandon Leeman; traversase o jumătate de lume ca să dea de urma prăzii, nu mânat de simţul datoriei, şi cu atât mai puţin ca să mă ajute. Pesemne că toate astea s-au citit pe chipul meu; Arana şi-a dat seama că spusese prea mult şi a reacţionat înainte ca eu s-o iau la goană, imobilizându-mă cu mâini de fier.

322

- ISABEL ALLENDE -

— Doar nu crezi c-am să plec de aici cu mâna goală. Ai să-mi dai ceea ce caut, de voie sau de nevoie, dar aş prefera să

nu-ţi fac niciun rău. Putem ajunge la o înţelegere.

— Ce înţelegere? am bâiguit eu, îngrozită.

— Viaţa şi libertatea ta. Am să închid cazul, numele tău nu va apărea în dosar şi n-o să te mai caute nimeni. Îţi dau şi un procent de douăzeci la sută din bani – ca să vezi ce generos pot fi.

— Brandon Leeman păstra cele două genţi cu bani într-un depozit din Beatty. Le-am luat şi am ars banii în deşertul Mojave, de frică să nu fiu acuzată de complicitate, vă jur că

aşa am făcut!

— Mă crezi tâmpit? Vreau banii! Şi matriţele!

— Le-am aruncat în golful San Francisco.

— Nu te cred, putoare afurisită, te omor, m-a zgâlţâit el.

— Nu am nici banii, nici plăcile alea blestemate!

Fákin a mârâit din nou, Arana i-a tras un picior care l-a aruncat cât colo. Era musculos tipul, antrenat în arte marţiale şi obişnuit cu luptele, dar nici eu nu sunt o păpădie speriată şi l-am înfruntat, orbită de disperare. Ştiam că nu aveam scăpare. Am jucat fotbal de mică şi am picioare puternice, aşa că am dat să-i trag una în boaşe, însă el a intuit mişcarea şi s-a ferit la timp, aşa că lovitura a nimerit în coapsă. Dacă n-aş fi fost în sandale, i-aş fi rupt osul, numai că n-am reuşit decât să-mi disloc degetele de la picior, durerea m-a săgetat din plin. Arana a profitat ca să-mi tragă

un pumn în stomac care mi-a tăiat respiraţia, apoi s-a repezit la mine şi nu mai ştiu nimic, poate că m-a izbit în figură, căci am nasul rupt şi va trebui să-mi pun dinţii lipsă.

Am zărit chipul bunicului Popo pe un fond alb şi translucid, văluri albe pluteau în vânt, un văl de mireasă, o coadă de cometă. Am murit, mi-am zis fericită şi m-am abandonat plăcerii de a pluti cu bunicul în gol, uşoară şi desprinsă de propriul meu corp. Juanito Corrales şi Pedro Pelanchugay pretind că n-au văzut niciun domn negru cu pălărie, că m-323

- CAIETUL MAYEI -

am trezit o clipă în timp ce încercau să mă ridice de jos, dar că am leşinat la loc.

M-am trezit din anestezie la spitalul din Castro, cu Manuel de o parte a patului, cu Blanca de cealaltă parte, şi cu carabinierul Laurencio Cárcamo înainte. „Numai când o să

poţi, domniţă, să-mi răspunzi la nişte întrebări, da?” Ceea ce am şi făcut, dar de-abia după două zile, căci contuzia pe care o suferisem era destul de severă.

Investigaţia carabinierilor a stabilit că un turist care nu vorbea spaniola ajunsese pe insulă după funeraliile doñei Lucinda, trecuse pe la Taverna Mortului, unde arătase poza mea primului întâlnit, care fusese Juanito Corrales. Puştiul i-a indicat cărarea îngustă care suia spre grotă şi omul plecase într-acolo. Dar Juanito l-a anunţat pe prietenul lui Pedro şi au hotărât să meargă după el, curioşi. Sus pe faleză

l-au auzit pe Fákin lătrând, astfel au ajuns la locul cu pricina, la timp ca să asiste la accident, deşi de la distanţă şi prin ceaţă n-au prea fost siguri de cele văzute, ceea ce explică elementele contradictorii. Pare-se că necunoscutul şi eu eram aplecaţi peste marginea falezei, privind spre grotă, el s-a împiedicat, eu am încercat să-l ţin, ne-am dezechilibrat amândoi şi am căzut. De sus, ceaţa îi împiedica să vadă

unde căzuserăm, ne-au strigat în van, aşa că cei doi au coborât ţinându-se de colţii de piatră şi de rădăcini. O mai făcuseră şi terenul era cât de cât uscat, aşa că au reuşit să

ajungă jos, că dacă ar fi fost umed ar fi alunecat. S-au apropiat cu prudenţă, de frica leilor de mare, însă cei mai mulţi se aruncaseră în apă, chiar şi masculul care de regulă

îşi păzeşte de pe stâncă haremul.

Juanito a relatat că m-a găsit căzută pe fâşia îngustă de nisip dintre gura grotei şi mare şi că tipul aterizase pe stânci şi era cu o jumătate de corp în apă. Pedro nu era sigur că-l văzuse şi el, era prea speriat pentru că eram plină de sânge.

Încercase să mă ridice, dar Juanito şi-a adus aminte de cursul de prim ajutor al Lilianei Treviño şi a hotărât că nu trebuia să mă mişte din loc; l-a trimis pe Pedro după ajutor, 324