- CAIETUL MAYEI -
S-au făcut două luni de la plecarea lui Daniel, două luni fără să-l văd, două luni de inimă strânsă, două luni de când scriu în caietul ăsta lucruri pe care ar trebui să i le spun prin viu grai. Cât îmi lipseşte! E un fel de agonie, de boală
mortală. În mai, când Manuel a revenit de la Santiago, n-a băgat, cică, de seamă că toată casa trăsnea a sărutări şi că
Fákin era supărat că nu-l mai scosesem la plimbare. Ieşea singur, ca orice cotarlă din ţara asta, uitându-şi pretenţiile de animal răsfăţat de companie. Manuel şi-a lăsat valiza şi ne-a anunţat că trebuia musai să rezolve nişte treburi cu Blanca Schnake şi, având în vedere că se anunţa ploaie, avea să doarmă la ea. Aici se ştie că vine ploaia când dansează
peştele în apă şi când se văd „bare de lumină”, adică raze de soare care traversează norii. Din câte ştiu, Manuel nu mai dormise niciodată acasă la Blanca. Mulţumesc, mulţumesc, i-am suflat la ureche sufocându-l într-o îmbrăţişare interminabilă, lucru pe care el îl detestă. Îmi făcea cadou încă o noapte cu Daniel, care era ocupat să pună lemne pe foc în maşina de gătit ca să prepare un pui cu muştar şi costiţă, o invenţie a soră-sii Frances, care nu a gătit în viaţa ei, dar colecţionează cărţi de bucate şi a devenit un chef teoretic. Iar eu mă sileam să nu mă uit la ceasul naval de pe perete, care devora mult prea repede timpul rămas cu Daniel.
În scurta noastră lună de miere îi relatasem şi perioada petrecută în clinica de dezintoxicare din San Francisco, unde stătusem aproape o lună şi care seamănă leit, cred eu, cu cea a tatălui său de la Seattle.
Pe drumul de 919 kilometri de la Las Vegas la Berkeley, bunica şi Mike O’Kelly au pus la cale un plan pentru a mă
face dispărută înainte ca autorităţile sau criminalii să-mi dea de urmă. Pe tata nu-l mai văzusem de un an şi nici că mi-era dor de el, ziceam că el poartă vina tuturor nenorocirilor mele, însă resentimentul meu s-a topit pe loc în momentul în care am parcat camioneta cea roşie în faţa casei şi el ne aştepta în prag. Ca şi Nini, era şi el mai slab şi mai gârbovit, 246
- ISABEL ALLENDE -
îmbătrânise în lunile când fusesem dispărută şi nu mai semăna cu un actor de cinema seducător, aşa cum mi-l aminteam. M-a strâns la piept, repetându-mi numele cu o duioşie pe care nu i-o cunoşteam. „Credeam că te-am pierdut, Maya.” Era prima dată că-l vedeam potopit de emoţie. Andy Vidal, personificarea autocontrolului, atât de chipeş în uniforma de pilot, neatins de asprimile vieţii, dorit de cele mai frumoase femei, un tip călătorit, cult, mulţumit şi sănătos. „Dumnezeu să te apere, fiica mea”, repeta el întruna. Era deja noapte, dar el ne pregătise nu o cină, ci un mic dejun: ciocolată caldă şi frigănele cu frişcă şi banane, felul meu preferat.
În timp ce mâncam, Mike O’Kelly a deschis discuţia despre programul de recuperare de care pomenise Olympia Pettiford şi a subliniat că era modalitatea cea mai potrivită de a gestiona dependenţa. Tata şi bunica Nini s-au înfiorat ca izbiţi de un curent electric auzind aceste cuvinte fioroase –
drogată, alcoolică –, numai că eu le încorporasem deja în realitatea mea graţie Văduvelor întru Isus, a căror experienţă
în astfel de treburi le făcuse să-mi vorbească fără ocolişuri.
Mike a mai spus că dependenţa e o fiară vicleană şi plină de răbdare, cu resurse infinite şi veşnic la pândă, iar argumentul cel mai tare e că cel în cauză pretinde că de fapt nu e dependent. După care a trecut în revistă opţiunile, de la centrul său de dezintoxicare, gratuit, dar foarte modest, până
la clinica din San Francisco, care costa o mie de dolari pe zi şi pe care eu am refuzat-o din prima: de unde banii ăia? Tata a ascultat cu dinţii şi pumnii strânşi, alb ca varul, iar la urmă ne-a anunţat că pune fondul lui de pensie pentru tratamentul meu. N-a fost chip să-l facem să se răzgândească, deşi Mike a insistat că programul era similar cu al său, deosebirea consta doar în dotări şi în vederea spre mare.
Aşa că am petrecut luna decembrie la clinica a cărei arhitectură japoneză îndemna la pace şi meditaţie: lemn, ferestre uriaşe şi terase, multă lumină, grădini cu cărărui 247
- CAIETUL MAYEI -
discrete, bănci pe care să stai şi să contempli ceaţa, piscină
cu apă încălzită. Panorama – apă şi pădure – făcea mai mult de o mie de dolari pe zi. Eu eram cea mai tânără dintre rezidenţi, cei mai mulţi aveau între treizeci şi şaizeci de ani, toţi erau amabili, mă salutau pe culoar sau mă invitau să joc cu ei scrabble sau tenis de masă, de parcă ne-am fi aflat în vacanţă. În afară de felul compulsiv în care beau cafea sau fumau, păreau absolut normali, nimeni n-ar fi bănuit că
erau dependenţi.
Programul semăna cu acela din Oregon, discuţii, cursuri, şedinţe de grup, acelaşi jargon al psihologilor şi consilierilor pe care-l ştiam atât de bine, plus cei Doisprezece Paşi, abstinenţă, recuperare, sobrietate. Mi-a luat o săptămână să
mă împrietenesc cu ceilalţi şi să-mi înving pornirea de a pleca – uşa era deschisă şi şederea era voluntară. „Aşa ceva nu e pentru mine”, a fost mantra mea din săptămâna aceea, dar m-a oprit gândul că tata îşi investise economiile în cele douăzeci şi opt de zile, plătite anticipat, şi nu puteam să-l dezamăgesc încă o dată.
Colega mea de cameră era Loretta, o tipă bine de treizeci şi şase de ani, măritată, mamă a trei copii, agent imobiliar, alcoolică. „Asta e ultima mea şansă. Bărbatu-meu mi-a spus că dacă nu termin cu băutul divorţează şi-mi ia şi copiii.” În zilele de vizită omul venea, aducea şi copiii, îi aduceau desene, flori şi bomboane, păreau o familie fericită. Loretta îmi arăta albumele cu fotografii: „După ce s-a născut băiatul cel mare, Patrick, doar bere şi vin; concediu în Hawaii, daiquri şi martini; Crăciunul din 2002, şampanie şi gin; aniversarea căsătoriei din 2005, spălătură stomacală şi program de dezintoxicare; picnic pe 4 Iulie, primul whisky după unsprezece luni de abstinenţă; ziua mea din 2006, bere, tequila, rom, amaretto”. Ştia că cele patru săptămâni de program nu aveau să fie de ajuns, trebuia să mai rămână
trei sau patru luni înainte să se întoarcă printre ai ei.
248
- ISABEL ALLENDE -
În afară de conversaţii menite să ne ridice moralul, ne educau despre dependenţă şi consecinţele ei şi aveam întrevederi private cu consilierii. Cel o mie de dolari pe zi ne dădeau dreptul la piscină şi la sală, la plimbări prin parcurile din jur, la masaj şi tratamente de relaxare şi frumuseţe, mai aveam şi cursuri de yoga, meditaţie, grădinărit şi artă, dar, oricâte ocupaţii ar fi avut, fiecare căra în spate ca pe un cal mort propria problemă, imposibil de ignorat. Calul meu mort era dorinţa imperioasă de a fugi cât mai departe, să fug de aici, de California, de lume, de mine însămi. Viaţa te solicită
prea mult, nu merită osteneala să te scoli dimineaţa şi să
vezi cum se târăsc orele fără nicio finalitate. Să te odihneşti.
Să mori. Să fii sau să nu fii, ca în Hamlet. „Nu gândi, Maya, încearcă să fii ocupată tot timpul. Etapa asta negativă e ceva normal, o să treacă repede”, mă sfătuise Mike O’Kelly.
Ca să fiu ocupată mi-am vopsit părul de câteva ori, sub privirile stupefiate ale Lorettei. Din culoarea neagră aplicată
de Freddy în septembrie mai rămăseseră doar nişte urme plumburii la vârfuri. Eu mi-am făcut şuviţe în tonurile care în mod normal se văd pe steaguri. Consiliera mea a spus că
asta era o agresiune împotriva mea, o formă de autopedepsire; exact asta ziceam şi eu despre cocul ei de tăntică.
De două ori pe săptămână noi, femeile, ne adunam în şedinţă cu o psihologă ce aducea cu Olympia Pettiford ca dimensiuni şi blândeţe. Ne aşezam pe jos în sala luminată de lumânări şi fiecare aducea câte ceva pentru un altar improvizat: o cruce, un Buddha, poza copiilor, un urs de pluş, o cutiuţă în care se găsea cenuşa unei fiinţe iubite, o verighetă. În lumina scăzută şi ambianţa feminină cuvintele curgeau mai uşor. Femeile povesteau cum le distrusese viaţa dependenţa de droguri, cum ajunseseră datoare vândute, cum fuseseră părăsite de prieteni, familie sau partener, erau torturate de vina de a fi călcat pe cineva cu maşina în timp ce conduceau bete sau de a-şi fi părăsit copilul bolnav ca să
se ducă după droguri. Altele ne spuneau cât de jos 249
- CAIETUL MAYEI -
decăzuseră, ne vorbeau de hoţie şi prostituţie, iar eu le ascultam cu sufletul la gură, doar trecusem şi eu prin asta.
Multe erau recidiviste şi-şi pierduseră orice urmă de încredere în ele însele: ştiau bine cât de efemeră şi alunecoasă poate fi abstinenţa. Credinţa era de ajutor dacă
te puteai lăsa pe mâinile lui Dumnezeu sau ale unei forţe superioare, însă nu toate aveau această posibilitate. Cercul acela de femei debordând de tristeţe era exact opusul celui al frumoaselor vrăjitoare din Chiloé – în coliba de acolo nimeni nu era copleşit de ruşine, totul emana abundenţă şi viaţă.
Sâmbăta şi duminica aveau loc întâlniri cu rudele, dureroase dar necesare. Taică-meu punea întrebări logice: ce e crackul şi cum se foloseşte, cât costă heroina, ce efect au ciupercile halucinogene, ce procent de succes are organizaţia Alcoolicilor Anonimi, iar răspunsurile numai liniştitoare nu erau. Alte rude îşi manifestau dezamăgirea şi neîncrederea, trăiseră cu dependentul ani în şir fără să-i înţeleagă această
