306

- ISABEL ALLENDE -

— Pe Daniel abia de-l cunoşti, eşti îndrăgostită de euforia pe care ţi-o provoacă.

— Păi, euforia aia e tot ce mă interesează, Manuel. Nu pot trăi fără Daniel!

— Sigur că poţi. El a fost cheia care ţi-a deschis inima.

Dependenţa de iubire n-o să-ţi distrugă nici sănătatea, nici viaţa, însă trebuie să înveţi să faci diferenţa între obiectul dragostei – în cazul de faţă Daniel – şi sentimentul de a avea inima deschisă.

— Spune mai clar, că vorbeşti ca terapeuţii din Oregon.

— Ştii bine că o jumătate din viaţă am trăit ferecat sub şapte lacăte, Maya. Abia acum încep să mă deschid, dar sentimentele nu le pot alege, pe unde intră iubirea intră şi frica. Ce vreau să spun: dacă eşti în stare să iubeşti mult, vei şi suferi mult.

— O să mor, Manuel, nu pot să suport, e lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat!

— Nu, gringuita, e doar o supărare trecătoare, un grăunte de nisip faţă de nenorocirea de anul trecut. Excursionistul ăsta ţi-a făcut un serviciu, ţi-a dat ocazia să te cunoşti mai bine.

— N-am nici cea mai mică idee cine sunt.

— Eşti pe cale să afli.

— Tu ştii cine e Manuel Arias?

— Încă nu, dar fac primii paşi. Tu mi-ai luat-o înainte şi ai mult mai mult timp decât mine, Maya.

Manuel şi Blanca au suportat cu o generozitate exemplară

criza americancei nebune, cum m-au calificat; mi-au suportat bocetele şi jeluirile, autocompasiunea şi vina, dar mi-au tăiat scurt vorbele urâte, insultele şi tendinţa de a continua să distrug o proprietate străină, adică a lui Manuel.

Am avut nişte certuri zdravene, de care aveam nevoie toţi trei. Nu poţi fi tot timpul Zen. Au avut delicateţea de a nu pomeni de beţia mea şi nici de costul obiectelor distruse, ştiu că sunt gata de orice penitenţă ca să fiu iertată. După ce m-307

- CAIETUL MAYEI -

am liniştit şi am văzut computerul pe jos, mi-a venit să mă

arunc în mare. Cu ce inimă să-l mai privesc în ochi? Mult trebuie să mă iubească noul meu bunic dacă nu m-a dat pe uşă afară. Oricum, asta a fost ultima criză de furie din viaţa mea. Am douăzeci de ani şi de-acum aşa ceva nu mai are niciun haz. Şi trebuie să-i fac rost de alt computer, indiferent cum.

Sfatul lui Manuel în legătură cu inima deschisă către sentimente a continuat să-mi sune în cap, acelaşi lucru mi l-ar fi putut spune bunicul Popo, chiar şi Daniel Goodrich.

Uite că nici numele nu i-l pot scrie fără să mă umfle plânsul!

O să mor de durere, niciodată nu am suferit atât… Nu-i adevărat, am suferit de o mie de ori mai mult la moartea bunicului Popo. Daniel nu e singurul care mi-a frânt inima, cum se spune în acele rancheras mexicane pe care le fredonează bunică-mea. Când aveam opt ani, bunicii au decis să mă ducă în Danemarca: scopul era să-mi iasă din cap ideea că aş fi fost orfană. Planul era să mă lase să stau cu mama ca să ne cunoaştem, timp în care ei ar fi făcut turism prin Mediterana, să mă culeagă după două săptămâni şi să ne întoarcem împreună în California. Era primul meu contact cu Marta Otter; ca să-i facă o impresie bună, mi-au pus în valiză hăinuţe noi şi nişte cadouri sentimentale, adică

un fel de răcliţă cu dinţişorii mei de lapte şi o şuviţă de păr.

Tata, care iniţial s-a opus călătoriei şi a cedat la presiunea combinată a bunicilor şi a mea, ne-a prevenit că fetişul acela de dinţi şi păr n-avea să fie apreciat: danezii nu colecţionează

părţi de corp omenesc.

Deşi aveam fotografii ale maică-mii, din cauza numelui Otter mi-o imaginam precum focile din acvariul de la Monterrey. În pozele trimise de Crăciun se vedea o femeie subţire, elegantă şi platinată, aşa că am avut o surpriză dând în casa ei din Odense de o cucoană cam durdulie, în pantaloni de sport şi cu părul vopsit neglijent într-o culoare care aducea cu vinul roşu. Era măritată şi avea doi băieţi.

308

- ISABEL ALLENDE -

Conform ghidului turistic cumpărat de bunicul în gara din Copenhaga, Odense e un oraş încântător din insula Fionia, chiar în centrul Danemarcei, leagăn al celebrului scriitor Hans Christian Andersen, ale cărui cărţi ocupau un loc de frunte în biblioteca mea, alături de Astronomia pentru începători, asta pentru că începeau cu litera A. (Prilej de discuţii, căci bunicul insista pentru ordinea alfabetică, iar bunica pretindea că trebuie aranjate pe teme, că doar lucra la biblioteca din Berkeley). Nu ştiu dacă Fionia e chiar atât de frumoasă cum scria în ghid, căci n-am apucat s-o cunosc.

Marta Otter locuia într-un cartier de case identice, cu o mică

peluză la intrare, deosebindu-se doar printr-o mică sirenă de ipsos aşezată pe o piatră, aidoma celei pe care o aveam acasă

într-un glob de sticlă. Ne-a deschis cu o mutră mirată, de parcă ar fi uitat că Nini îi scrisese că veneam cu nişte luni înainte, o sunase înainte de a părăsi California şi cu o zi în urmă, de la Copenhaga. Ne-a salutat cu o strângere de mână

formală, ne-a poftit în casă şi ne-a prezentat băieţii, pe Hans şi pe Vilhelm, de patru şi doi ani, doi puşti atât de albi că

străluceau pe întuneric.

Interiorul era curat, impersonal şi deprimant, în acelaşi stil ca la hotelul din Copenhaga, unde nu am putut face duş

pentru că nu descoperiserăm în baie niciun fel de robinete în suprafeţele netede şi minimaliste de marmură albă.

Mâncarea de acolo fusese la fel de austeră precum decorul, iar Nini a mea s-a simţit păcălită şi a cerut reducere. „Ne puneţi să plătim o avere şi nici măcar scaune nu aveţi!”, argumentase la recepţia mobilată doar cu o tejghea de oţel şi un tub de sticlă în care se găsea o anghinare. Acasă la Marta Otter, singura decoraţie interioară era un tablou pictat de regina Margareta, destul de bun; dacă n-ar fi regină, ar fi poate mai apreciată ca artistă.

Stăteam pe o canapea incomodă din plastic gri, bunicul cu valiza mea la picior, bunica ţinându-mă de un braţ ca să n-o zbughesc afară. Ani de zile îi bătusem la cap ca să-mi cunosc mama, însă acum nu-mi doream decât s-o iau la goană, 309

- CAIETUL MAYEI -

îngrozită la gândul că voi petrece două săptămâni cu femeia aceea necunoscută şi cu albinoşii de fraţi ai mei. Marta Otter s-a dus la bucătărie să facă cafea, i-am şoptit bunicului că

dacă mă lasă acolo mă sinucid. El i-a repetat vorbele mele bunicii, în mai puţin de treizeci de secunde au ajuns la concluzia că voiajul fusese o greşeală; era preferabil să cred mai departe în legenda prinţesei din Laponia pentru restul zilelor mele.

Cafeaua a sosit în nişte ceşcuţe minuscule şi fără toartă, tensiunea s-a mai relaxat în timp ce-şi treceau zahărul şi frişca. Albii mei frăţiori se uitau la televizor la o emisiune despre animale, cu sonorul închis ca să nu deranjeze (erau foarte bine crescuţi), adulţii s-au apucat să vorbească despre mine ca şi cum nici n-aş fi fost acolo, ca despre o moartă.

Bunica a scos albumul de fotografii din geantă şi îi arăta maică-mii pozele pe rând: Maya la două săptămâni, încăpând într-o singură mână a lui Paul Ditson II, Maya la trei ani în costum hawaiian cu ukulele în mână, Maya la şapte ani jucând fotbal. Timp în care eu îmi studiam atent şireturile tenişilor mei noi. Marta Otter a observat că semănăm mult cu Hans şi Vilhelm, deşi singura asemănare era că tustrei eram bipezi. Cred însă că aspectul meu a fost o uşurare pentru ea: genele latino-americane ale tatălui meu nu săreau în ochi, iar la rigoare puteam trece drept scandinavă.

După patruzeci de minute lungi cât patruzeci de ore, bunicul a cerut la telefon un taxi, după care ne-am despărţit fără să pomenim nimic de valiza mea, care între timp devenise parcă mare şi grea cât un elefant. În uşă, Marta Otter m-a pupat timid pe frunte şi mi-a zis că rămânem în legătură şi că peste un an sau doi va veni în California, pentru că cei mici voiau să vadă Disneyworld. „Dar ăsta e în Florida”, am lămurit-o eu. Nini m-a ciupit ca să tac.

În taxi, bunica a remarcat lejer că, departe de a fi o nenorocire, absenţa maică-mii fusese o binecuvântare, căci crescusem liberă şi fericită în căsoiul magic din Berkeley, cu pereţii lui coloraţi şi foişorul astronomic, nu în decorul 310

- ISABEL ALLENDE -

minimalist al danezei. Am scos globul cu mica sirenă din geantă şi l-am lăsat pe banchetă.

După vizita la Marta Otter am trăit câteva luni închisă în mine. De Crăciun, Mike O’Kelly mi-a făcut un cadou de consolare: un coşuleţ acoperit cu un şervet de bucătărie cadrilat. Am dat cârpa la o parte, dedesubt dormea dusă, pe alt şervet, o căţeluşă albă cât un grapefruit. „O cheamă

Daisy, dar poţi să-i spui cum vrei tu”, mi-a spus irlandezul.