dracul le încarcă şi omul trage cu ele şi apoi se căieşte. Dacă
ar fi avut una, ar fi tras în Nini când aceasta i-a aruncat partiturile de operă la gunoi, la nicio săptămână după nuntă, aşa pretinde ea. Ce n-ar fi dat membrii Clubului Criminalilor pentru cele două lăzi cu jucării mortale! Am pus genţile în camionetă, Nini a măturat ca să şteargă urmele încălţărilor noastre, am încuiat la loc şi am luat-o din loc, neînarmaţi.
Ne-am oprit să ne odihnim la un motel, am făcut provizii de apă şi mâncare pentru drumul care avea să dureze cam zece ore! Cei doi veniseră cu avionul şi închiriaseră maşina la aeroportul din Las Vegas, nu ştiau cât de lungă, dreaptă şi plicticoasă e şoseaua, dar cel puţin în această perioadă a anului nu mai era încinsă ca în lunile precedente, când temperatura depăşeşte patruzeci de grade. Mike O’Kelly a luat sacoşele cu el în cameră, eu am împărţit un pat dublu în altă cameră cu bunică-mea, care m-a ţinut de mână tot timpul. „N-am de gând să fug, stai liniştită, Nini”, am asigurat-o eu, ruptă de oboseală, dar tot nu mi-a dat drumul. N-am prea dormit niciuna, am stat de vorbă, aveam atâtea de povestit. Mi-a spus că tata fusese foarte afectat de fuga mea, mi-a repetat că nu mă va ierta pentru cele cinci luni, o săptămână şi două zile în care o lăsasem fără veşti despre mine, că o îmbolnăvisem de nervi şi îi frânsesem inima. „Iartă-mă, Nini, nu m-am gândit…” Ceea ce era perfect adevărat, mă gândisem doar la mine.
237
- CAIETUL MAYEI -
Am întrebat-o de Debbie şi de Sarah; asistase la ceremonia de absolvire a clasei mele de la Berkeley High, invitată în mod special de domnul Harper, cu care se împrietenise, căci omul o întreba de mine. Debbie absolvise cu bine, dar Sarah fusese exmatriculată şi de luni de zile se afla într-o clinică, în ultimul hal de slăbiciune, un adevărat schelet. La sfârşit, Debbie venise la ea şi o întrebase de mine. În robă albastră, proaspătă şi drăguţă, fără urmă de ţoale gotice şi de machiaj ca de dincolo de mormânt; înţepată, bunică-mea i-a spus că
mă măritasem cu un băiat de bani gata şi eram în Bahamas.
„Păi, de ce să-i fi spus că erai dispărută? De ce să-i fac plăcerea asta, uite cât rău ţi-a făcut nenorocita asta cu obiceiurile ei rele”, a concluzionat Don Corleone al mafiei chiliene, care nu iartă nimic.
Cât despre Rick Laredo, fusese arestat pentru o stupizenie care doar lui putea să-i treacă prin minte: să răpească
animale de companie. Operaţiunea, prost planificată, consta în a fura un căţel răsfăţat şi a suna apoi familia pentru a-l aduce acasă pentru o recompensă. „Ideea i-a venit de la sechestrările de milionari din Columbia, ştii tu, insurgenţii ăia, cum le zice, FARC? Mă rog, cam aşa ceva. Dar Mike are grijă de el şi-n curând o să fie eliberat.” I-am declarat că nu-mi pasă dacă Laredo se afla după gratii, dimpotrivă, acela era chiar locul desemnat pentru el în Univers. „Nu fi rea, Maya, băiatul ăsta a fost îndrăgostit de tine până peste urechi.
Când o să-i dea drumul, Mike o să-i găsească de lucru la Societatea de Protecţie a Animalelor, ca să înveţe să respecte cotarlele altora.” O idee care precis a fost a ei, Albă-ca-Zăpada nu s-ar fi gândit la aşa ceva.
Pe la trei dimineaţa, Mike ne-a sunat din camera sa, ne-a împărţit banane şi gogoşi, ne-am strâns puţinele bagaje şi după o jumătate de ceas mergeam spre California cu bunică-mea la volan. Era întuneric beznă, fără trafic şi fără patrule.
Picoteam, parcă aveam nisip sub pleoape, vată în genunchi şi tobe în cap, aş fi dat oricât să dorm o sută de ani, precum prinţesa din basmul lui Perrault. După ce am parcurs o sută
238
- ISABEL ALLENDE -
nouăzeci de kilometri am ieşit de pe autostradă şi am luat-o pe un drum îngust, pe care Mike îl alesese pentru că nu ducea nicăieri; peste puţin timp ne aflam într-o pustietate selenară.
Era frig, dar m-am încălzit săpând o groapă, o treabă
imposibilă pentru Mike din scaunul său cu rotile şi pentru cei şaizeci şi şase de ani ai bunică-mii, şi foarte anevoioasă
pentru o somnambulă ca mine. Pământul era pietros, acoperit de o vegetaţie pitică şi uscată, eu nu lucrasem în viaţa mea cu cazmaua, sfaturile celor doi erau perfect inutile şi mă enervau şi mai mult. După o jumătate de oră reuşisem să fac o adâncitură în sol, dar cum făcusem băşici sub mănuşile de cauciuc şi abia mai puteam să mă mişc, membrii Clubului Criminalilor s-au văzut obligaţi să se declare mulţumiţi.
Să arzi o jumătate de milion de dolari e mai complicat decât credeam noi, căci nu luaserăm în calcul factorul vânt, calitatea de pânză întărită a hârtiei bancnotelor şi grosimea teancurilor. După mai multe încercări am optat pentru o metodă mai pedestră: aruncam o mână de hârtii în groapă, stropeam cu benzină, dădeam foc şi făceam vânt ca să se împrăştie fumul şi să nu se vadă de departe, deşi pe întunericul ăla era puţin probabil.
— Eşti sigură că toţi sunt falşi, Maya?
— De unde să ştiu, bunico? Ofiţerul Arana zicea că de obicei se amestecau printre bani adevăraţi.
— Ar fi mare păcat să ardem bani adevăraţi la cheltuielile pe care le avem… Ce-ar fi să păstrăm câte ceva pentru vreo urgenţă…
— Ai înnebunit, Nidia? Aşa ceva e mai periculos decât nitroglicerina, a sărit Mike.
S-au contrazis aprins preţ de câteva minute în timp ce eu terminam de ars conţinutul primei sacoşe şi o deschideam pe a doua. În care nu erau decât patru teancuri de bani şi două
pachete de dimensiunile unei cărţi învelite în plastic şi lipite bine cu scoci gros. Pe care l-am rupt cu dinţii, că n-aveam 239
- CAIETUL MAYEI -
nimic de tăiat şi trebuia să ne grăbim: se crăpa de ziuă, norii plumburii se mişcau iute pe un cer roşu închis. În pachete se găseau patru plăci metalice, patru matriţe pentru tipărit bilete de o sută şi de cincizeci de dolari.
— Asta valorează o avere, e mai preţios decât toţi banii pe care i-am ars! a exclamat Mike.
— De unde ştii? am vrut eu să aflu.
— Poliţistul însuşi ţi-a spus că banii produşi de Adam Trevor sunt atât de perfecţi, că e aproape cu neputinţă să-i detectezi. Mafiile ar da milioane pentru plăcile astea…
— Cu alte cuvinte, putem să le vindem, s-a entuziasmat bunică-mea.
— Nici să nu-ţi treacă prin cap, Don Corleone, a fulgerat-o Mike din priviri.
— Astea nu ard, am intervenit eu.
— Trebuie îngropate sau aruncate în mare.
— Ce păcat, adevărate opere de artă, a oftat Nini a mea, împachetându-le la loc cu multă grijă ca să nu se zgârie.
Am terminat de ars prada, am astupat groapa cu pământ şi, când să plecăm, Albă-ca-Zăpada a insistat să marcăm locul. „Pentru orice eventualitate. Aşa se procedează în romanele poliţiste.” Aşa că tot eu a trebuit să adun pietre şi să clădesc o piramidă peste fosta groapă, în timp ce bunica număra paşii până la diverse puncte de reper şi Mike desena un plan. Se jucau de-a piraţii, dar n-am avut inimă să mă
cert cu ei. Ne-am întors la Berkeley făcând doar trei opriri: ca să ne ducem la toaletă, să bem cafea, să alimentăm şi să
scăpăm de sacoşe, cazma, bidon şi mănuşi, lăsându-le în lăzile de gunoi. Culorile ca de incendiu ale zorilor se transformaseră în lumina albă a miezului de zi, transpiram în mijlocul deşertului pentru că aerul condiţionat mergea ca vai de lume. Bunica n-a vrut să mă lase să conduc, era convinsă că mintea mea încă nu funcţiona bine şi că aveam reflexele amorţite. A condus până seara pe autostrada care nu se mai sfârşea, fără să se plângă. „Nu degeaba am fost 240
- ISABEL ALLENDE -
