Arana mi-a mai spus că regula de bază a unui falsificator e să nu cheltuiască aceşti bani, ci să-i vândă cât mai departe posibil şi fără să lase urme care-ar putea duce la autor sau la tiparniţă. Adam Trevor încălcase regula dându-i o sumă
fratelui său, care, în loc s-o păstreze, conform indicaţiilor, s-a apucat s-o cheltuie prin Las Vegas. A mai adăugat că avea o vechime de douăzeci şi cinci de ani în Departamentul de Poliţie şi era la curent cu ocupaţiile lui Brandon Leeman şi cu ce făceam eu pentru acesta, dar nu ne arestase pentru că
225
- CAIETUL MAYEI -
nu merita osteneala şi nu eram atât de importanţi; dacă ar băga la pârnaie toţi drogaţii şi traficanţii din Nevada, n-ar avea destule celule în care să încapă. Numai că, începând să
pună în circulaţie bani falşi, Leeman intrase în altă categorie, mult superioară. Singurul motiv pentru care nu-l arestase imediat fusese că sperau ca prin el să descopere originea bancnotelor.
— Îl urmăream de mai multe luni, sperând să mă conducă
la Adam Trevor, aşa că-ţi imaginezi ce ciudă mi-a fost când l-au asasinat. Te căutam pentru că ştiai unde ascunsese amantul tău banii primiţi de la frate-său…
— Nu era amantul meu!
— N-are importanţă. Vreau să ştiu unde a ascuns banii şi cum pot da de Adam Trevor.
— Dacă as şti unde sunt banii, credeţi că aş fi pe stradă, domnule ofiţer?
Cu un ceas în urmă i-aş fi spus fără să stau pe gânduri, însă drogul, pastilele, berea şi un păhărel de tequila mă
scăpaseră vremelnic de frică şi mi-am amintit că nu trebuia să mă bag în încurcătura asta. Habar n-aveam dacă banii din depozitul din Beatty erau falşi, autentici sau amestecaţi, dar Arana nu trebuia să creadă că aveam o legătură cu ei.
Vorba lui Freddy, cel mai sigur e să taci mâlc. Brandon Leeman fusese asasinat, criminalii erau liberi, poliţaiul pomenise de mafii şi orice informaţie pe care i-aş fi dat-o ar fi provocat răzbunarea lui Adam Trevor.
— Cum credeţi că Leeman mi-ar fi încredinţat aşa ceva?
Eu eram cea care făcea comisioanele. Joe Martin şi Chinezu’
erau asociaţii lui, ei participau la toate afacerile şi umblau peste tot cu el, nu eu.
— Erau asociaţi?
— Aşa cred, dar nu sunt sigură, Leeman nu-mi spunea nimic. Până acum nici n-am ştiut că numele lui era Hank Trevor.
— Deci Joe Martin şi Chinezu’ ştiu unde se află banii.
226
- ISABEL ALLENDE -
— Întrebaţi-i pe ei. Singurii bani pe care-i vedeam eu erau bacşişurile pe care mi le dădea Brandon Leeman.
— Plus ce încasai pentru el la hoteluri.
A continuat să mă interogheze ca să afle amănunte despre viaţa în fieful delictelor care era clădirea lui Brandon Leeman, i-am dat răspunsuri precaute, fără să pomenesc de Freddy şi de sacoşele El Paso TX. Am încercat să-i bag la apă
pe Joe Martin şi pe Chinezu’ în ideea că, dacă i-ar fi arestat, aş fi scăpat de ei, numai că Arana nu părea deloc interesat.
Terminasem de mâncat, era aproape cinci după-amiaza şi în modesta crâşmă mexicană rămăsese un singur chelner, care aştepta să ne vadă plecaţi. De parcă nu făcuse destule pentru mine, ofiţerul Arana mi-a dat zece dolari şi numărul lui de mobil, ca să rămânem în legătură şi să-l pot suna în caz de urgenţă. M-a prevenit că trebuia să-i anunţ înainte de a părăsi oraşul şi m-a sfătuit să am grijă, că în Las Vegas sunt cartiere foarte periculoase, mai ales pe timp de noapte, de parcă n-aş fi ştiut. La despărţire l-am întrebat de ce nu purta uniformă; colabora cu FBI-ul, mi-a mărturisit, falsificarea de bani era delict federal.
Precauţiile care mă făcuseră să mă ascund la Las Vegas s-au dovedit învinse de Forţa Destinului, cu majuscule, cum ar fi spus bunicul referindu-se la una din operele sale preferate de Verdi. Căci el accepta ideea poetică a destinului, ce altă
explicaţie să fi dat pentru că o întâlnise pe femeia vieţii sale la Toronto, însă era mai puţin fatalist decât bunică-mea, pentru care destinul e ceva la fel de cert şi de concret precum moştenirea genetică. Ambele, destinul şi genele, determină
ceea ce suntem şi nu pot fi schimbate; dacă combinaţia e virulentă, am încurcat-o, dacă nu, ne putem controla viaţa, asta dacă harta astrologică ne este favorabilă. Mi-a explicat Nini că venim pe lume cu nişte cărţi în mână pe care le jucăm; având aceleaşi cărţi, unii se duc la fund, alţii se înalţă. „Asta e legea compensaţiei, Maya. Dacă destinul tău e să te naşti oarbă, nu-i musai să cânţi la flaut la metrou, mai 227
- CAIETUL MAYEI -
bine îţi dezvolţi mirosul şi devii expertă în vinuri.” Exemplu tipic al bunică-mii.
Conform teoriei sale, eu mă născusem predestinată pentru a deveni dependentă de droguri – naiba ştie de ce, că doar nu e în genele mele, bunica e abstinentă, tata bea din an în Paşte un pahar de vin alb, iar mama, prinţesa din Laponia, mi-a făcut o impresie bună singura dată când am văzut-o.
Sigur, era abia ora unsprezece, când toată lumea e mai mult sau mai puţin trează. Oricum, printre cărţile mele se află şi cea a dependenţei, dar cu voinţă şi inteligenţă aş putea să o joc astfel încât să mi-o ţin sub control. Numai că statisticile arată rău: există mai mulţi orbi care devin oenologi decât drogaţi reabilitaţi. Având în vedere şi alte piedici pe care mi le-a pus destinul, ca de exemplu faptul că l-am cunoscut pe Brandon Leeman, posibilităţile de a duce o viaţă normală
erau minime până la întâlnirea oportună cu Olympia Pettiford. Aşa i-am spus la un moment dat bunicii Nini, care mi-a replicat că oricând se poate trişa la cărţi. Exact asta a făcut ea, trimiţându-mă pe insuliţa din Chiloé: a trişat la cărţi.
În ziua întâlnirii cu Arana, câteva ore mai târziu, Joe Martin şi Chinezu’ au dat în fine de mine, la câteva străzi de cârciuma mexicană. Nu am văzut temuta camionetă neagră
şi nu i-am simţit decât când erau în faţa mea, pentru că
topisem cei zece dolari pe droguri şi pluteam. M-au încadrat, m-au luat pe sus şi m-au băgat cu forţa în vehicul, deşi ţipam şi dădeam din picioare. Mai mulţi oameni s-au oprit, atraşi de scandal, dar nu s-a băgat nimeni, ce sens are să te iei de doi bătăuşi şi de o cerşetoare isterică. Am încercat să
sar din mers, dar Joe Martin m-a potolit cu o lovitură
zdravănă în ceafă.
