- ISABEL ALLENDE -
— Numai să vrea şi iubitul tău, mi-a răspuns pe acelaşi ton.
— De ce să nu vrea? E un plan perfect.
— O să muriţi de plictiseală pe stânca asta, Maya. Cei care se retrag aici sunt dezamăgiţi de lume. Nimeni nu se îngroapă aici înainte de a fi început să trăiască.
— Eu am venit să mă ascund şi uite câte am găsit: pe voi şi pe Daniel, siguranţă, natură şi un sat de trei sute de suflete pe care să le tot iubesc. Până şi bunicul meu se simte bine aici, că l-am văzut plimbându-se pe faleză.
— Ai băut! a sărit Manuel, alarmat.
— Nicio picătură, Manuel. Dar nu ţi-am spus pentru că
ştiam că n-ai să mă crezi.
A fost o seară extraordinară, totul a îndemnat la confidenţe – pâinea şi puiul, luna care ieşea dintre nori, simpatia care ne leagă, conversaţia presărată cu întâmplări şi glume. Mi-au povestit cum s-au cunoscut şi ce impresie şi-au făcut atunci unul despre celălalt. Manuel a spus cât de frumoasă era Blanca la tinereţe – mai e şi acum – o walkirie aurie, numai picioare, plete şi dinţi, radiind de siguranţă şi veselie ca toţi cei care au fost răsfăţaţi de viaţă. „Ar fi trebuit s-o detest pe privilegiata asta, dar m-a cucerit, nu puteai să
n-o iubeşti. Numai că eu nu eram în poziţia de a cuceri pe nimeni, cu atât mai puţin pe o fată de neatins ca ea.” Pentru Blanca, Manuel avea forţa de atracţie a lucrurilor interzise şi periculoase, venea dintr-o lume opusă lumii ei, din alt mediu social şi reprezenta duşmanul politic, însă îl accepta pentru că era oaspetele casei. La rândul meu, le-am vorbit de casa mea din Berkeley, le-am explicat de ce am înfăţişare de scandinavă şi cum mi-am văzut mama o singură dată. Le-am descris nişte personaje cunoscute la Las Vegas: o obeză de o sută optzeci de kile şi glas senzual, care-şi câştiga pâinea făcând sex la telefon, un cuplu de transsexuali amici cu Brandon Leeman care s-au căsătorit într-o ceremonie formală, ea în smoching, el în organdi alb. Am cinat fără
grabă, am stat apoi, ca de obicei, să privim noaptea pe 285
- CAIETUL MAYEI -
fereastră, ei cu paharele de vin, eu cu cana de ceai. Blanca stătea pe canapea lipită de Manuel, eu pe jos pe o pernă cu Fákin, care de când l-am părăsit ca să plec la Santiago nu se mai dezlipeşte de mine, e ceva de speriat.
— Am impresia că masa asta a fost o capcană, a mormăit Manuel. Că de câteva zile plutea ceva în aer. Aşa că ziceţi odată, muierilor.
— Ne-ai stricat strategia, aveam de gând s-o luăm mai diplomatic, a spus Blanca.
— De fapt, ce vreţi?
— Nimic, să stăm de vorbă…
— Despre ce?
Şi-atunci i-am spus că de luni de zile căutam să aflu ce i se întâmplase după puci, căci credeam că amintirile lui erau închise ca un ulcer într-un colţ ascuns din memorie şi îl otrăveau lent. I-am cerut scuze că mă băgasem, eram mânată doar de dragostea pe care i-o purtam, îmi făcea rău să-l văd chinuindu-se noaptea când avea coşmaruri. Că
stânca aceea pe care o purta pe umeri îl strivea, îi înjumătăţea viaţa, îi grăbea parcă moartea. Că se închistase atât de mult, că nu mai putea simţi nici bucurie şi nici iubire. Că Blanca şi cu mine puteam să-l ajutăm să lepede stânca aia. Manuel nu m-a întrerupt, dar era foarte palid şi respira greu, cu ochii închişi şi mâna în mâna Blancăi. „Nu vrei să ştii ce-a descoperit gringuita?”, l-a întrebat ea cu glas scăzut, iar el a făcut semn că ba da.
I-am spus că la Santiago, în timp ce el se refăcea după
operaţie, eu scotoceam prin arhivele Vicariatului şi vorbeam cu cei la care mă trimisese părintele Lyon, adică doi avocaţi, un cleric şi unul din autorii Raportului Rettig, în care apăreau mai bine de trei mii cinci sute de denunţuri de violare a drepturilor omului comise în timpul dictaturii.
Printre aceste cazuri, Felipe Vidal, primul soţ al bunică-mii, şi Manuel Arias însuşi.
— Eu nu am participat la raport, a intervenit Manuel cu o voce spartă.
286
- ISABEL ALLENDE -
— Cazul tău a fost denunţat de părintele Lyon. Lui i-ai relatat amănuntele celor paisprezece luni de detenţie, Manuel. Tocmai ieşiseşi din lagărul de la Tres Álamos şi fuseseşi surghiunit aici, în Chiloé, unde v-aţi cunoscut.
— Nu-mi aduc aminte.
— El da, dar nu mi-a spus nimic, în virtutea tainei spovedaniei, însă mi-a indicat drumul de urmat. Iar cazul lui Felipe Vidal a fost denunţat de nevastă-sa înainte de plecarea ei în exil.
I-am repetat aşadar ce descoperisem în acea săptămână
esenţială de la Santiago şi i-am spus că fusesem cu Blanca la Vila Grimaldi. Numele nu i-a produs nicio reacţie specială, avea o vagă idee că trecuse şi pe acolo, dar o confunda cu alte centre de detenţie. În cei treizeci de ani şi ceva scurşi de atunci îşi scosese din memorie experienţa aceea, şi-o amintea ca pe ceva citit într-o carte, nu ca pe ceva personal, deşi avea pe corp cicatrici de arsură şi nu mai putea să ridice braţele mai sus de umerii care fuseseră dislocaţi.
— Nu vreau să ştiu amănuntele.
Blanca a spus că amănuntele se aflau intacte în el, dar ascunse, şi că era nevoie de mult curaj pentru a ajunge la ele, dar noi eram acolo ca să îl sprijinim. Nu mai era un deţinut neputincios în mâinile călăilor, însă avea să se elibereze cu adevărat numai dacă se confrunta cu suferinţele trecute.
— Acolo, la Vila Grimaldi, ai păţit lucrurile cele mai rele, Manuel. La sfârşitul vizitei, ghidul ne-a arătat celulele de un metru pe doi, în care înghesuiau mai mulţi deţinuţi în picioare, ţinuţi aşa zile şi săptămâni în şir. Îi scoteau doar ca să-i tortureze sau la toaletă.
— Da, da… într-o celulă din aia am stat cu Felipe Vidal şi cu alţii… nu ne dădeau apă… era ca o cutie fără aer, putrezeam în sudoare, sânge şi excremente… Iar altele erau nişe individuale, un fel de morminte sau cuşti de câine… şi cârceii, şi setea… Scoateţi-mă de aici!!!
287
- CAIETUL MAYEI -
L-am îmbrăţişat strâns, Blanca şi cu mine l-am ţinut lângă
inimile noastre şi am plâns cu el. Văzuserăm cu ochii noştri o astfel de celulă. Mă ţinusem de capul ghidului până mă
lăsase să intru. În genunchi, iar acolo rămăsesem ghemuită, incapabilă să îmi schimb poziţia sau să mă mişc, iar după
ce-a închis şi uşa, într-o beznă totală. Nu rezistasem mai mult de câteva secunde, începusem să ţip şi m-au scos afară, trăgându-mă de braţe. „Deţinuţii rămâneau îngropaţi de vii cu săptămânile, uneori cu lunile. Unii, puţini, au scăpat cu viaţă, dar au înnebunit”, ne spusese ghidul.
— Acum ştim unde eşti când ai visele acelea, a spus Blanca.
În cele din urmă îl scoseseră pe Manuel din mormântul ăla ca să vâre pe altul, plictisiţi să-l tortureze şi l-au trimis în alt centru de detenţie. Iar după ce-şi terminase exilul în Chiloé plecase în Australia, unde se afla nevastă-sa, care nu mai ştia nimic de el de mai bine de doi ani, îl socotea mort şi ducea o nouă viaţă în care traumatizatul Manuel nu mai avea loc. Divorţaseră în scurt timp – cazul mai tuturor cuplurilor în exil. Una peste alta, Manuel a avut noroc, căci Australia e o ţară primitoare; a reuşit să profeseze şi a scris două cărţi, în timp ce bea pe rupte şi se alina cu aventuri trecătoare, care nu făceau decât să-i adâncească
singurătatea abisală. Cu cea de-a doua soţie, o dansatoare spaniolă pe care a cunoscut-o la Sidney, a stat mai puţin de un an. Nu mai era în stare să aibă încredere în cineva sau să
se implice într-o relaţie amoroasă, avea momente de violenţă
şi atacuri de panică, era în continuare închis în celula de la Vila Grimaldi, sau gol şi legat de cadrul metalic cu temnicerii care se distrau chinuindu-l cu electroşocuri.
Într-o zi, Manuel s-a izbit cu maşina de un stâlp de beton armat, un accident puţin probabil chiar şi în cazul unui om sub influenţa alcoolului, aşa cum şi era. Medicii spitalului unde a stat treisprezece zile (a urmat o lună de imobilizare) au ajuns la concluzia că încercase să se sinucidă. L-au pus 288
- ISABEL ALLENDE -
în contact cu o organizaţie internaţională care ajuta victimele torturii. Un psihiatru cu experienţă în cazuri ca ale sale a venit să-l vadă la spital. Nu a reuşit să descifreze traumele prin care trecuse, în schimb l-a ajutat să treacă peste salturile bruşte de umoare şi peste episoadele de violenţă şi de panică, să se lase de băut şi să ducă o viaţă aparent normală. Manuel s-a considerat vindecat, nedând prea multă
importanţă coşmarurilor şi fricii viscerale de lift şi locuri închise, a continuat să ia antidepresive şi s-a obişnuit cu singurătatea.
