Acelaşi traficant care-mi dădea crack pe ţigări cumpăra şi electronice, CD-uri, DVD-uri, iPod-uri, telefoane mobile şi
jocuri video, dar astea erau greu de procurat. Ca să furi aşa ceva e nevoie de îndrăzneală şi iuţeală, care mie-mi lipseau.
Freddy îmi arătase metoda sa. Mai întâi faci o recunoaştere ca să studiezi ieşirile şi locul camerelor de supraveghere; pe urmă aştepţi ca magazinul să fie aglomerat şi vânzătorii ocupaţi, asta se întâmplă mai ales în perioada lichidărilor, a sărbătorilor şi la jumătatea lunii, în ziua de leafă. Teoria e una, dar când eşti la nevoie nu stai să aştepţi condiţiile ideale.
Iar ziua în care m-a prins ofiţerul Arana a fost tocmai una de suferinţă continuă. Nu făcusem rost de nimic şi mă
chinuiam de ore întregi cu cârceii, tremuram de abstinenţă şi durerea de la cistită mă îndoia, se agravase şi nu trecea decât cu heroină sau medicamente foarte scumpe obţinute la negru. Nu mai rezistam încă o oră şi am procedat exact invers faţă de cum mă sfătuise Freddy: am intrat disperată
într-un magazin de electronice pe care nu-l cunoşteam, dar al cărui unic avantaj era absenţa paznicului înarmat la intrare, şi fără să mă uit nici după camere şi nici la vânzători m-am dus glonţ la secţia de jocuri. Pesemne că atitudinea şi aspectul meu au atras atenţia. Am găsit jocurile, am ales unul japonez de război, care-i plăcea lui Freddy, l-am ascuns sub tricou şi m-am grăbit să ies. Codul de siguranţă al jocului video a activat alarma care a ţiuit năprasnic de cum m-am apropiat de uşă.
222
- ISABEL ALLENDE -
Am rupt-o la fugă cu o energie surprinzătoare dată fiind starea lamentabilă în care mă aflam înainte ca vânzătorii să
reacţioneze. Am alergat întâi prin mijlocul străzii, printre maşini, apoi pe trotuar, împingând trecătorii şi înjurând de mama focului. Văzând că nu mă urmăreşte nimeni, m-am oprit gâfâind şi abia trăgându-mi sufletul, cu un junghi în plămâni, o durere surdă în mijloc şi în vezică, simţind umezeala caldă a urinei între picioare, m-am lăsat pe marginea trotuarului cu cutia în braţe.
După un timp, două mâini puternice m-au apucat de umeri. M-am întors şi am dat de doi ochi albaştri care mă
priveau de pe un chip bronzat. Era ofiţerul Arana, pe care nu l-am recunoscut imediat pentru că nu purta uniformă şi nici nu eram în stare să focalizez bine, eram gata să leşin. Acum, e de mirare că nu mă găsise mai devreme: lumea cerşetorilor, a hoţilor, a prostituatelor şi a dependenţilor de droguri se limitează la câteva cartiere şi străzi, pe care poliţia le ştie şi le controlează, aşa cum supraveghează şi adăposturile pentru săraci, unde ajung mai devreme sau mai târziu toţi nemâncaţii. Învinsă, am scos jocul video de sub tricou şi i l-am dat.
Poliţaiul m-a ridicat de pe jos şi m-a sprijinit, că mi se îndoiau genunchii. „Vino cu mine”, a spus pe un ton mai blând decât mă aşteptam. „Vă rog… nu mă arestaţi, vă
rog…”, am bâiguit eu. „Nu te arestez, stai liniştită.” M-a dus douăzeci de metri mai încolo la Taquería, o cârciumă
mexicană, unde chelnerii n-au vrut să mă lase să intru, văzând în ce hal arătam, dar Arana s-a legitimat şi n-au avut încotro. M-am prăbuşit pe un scaun, cu capul pe masă, zguduită de tremurături incontrolabile.
Nu ştiu cum m-a recunoscut Arana. Mă văzuse doar de câteva ori, iar arătarea care se afla acum cu el nu semăna cu fata sănătoasă cu şuviţe platinate şi îmbrăcată la modă pe care o ştia el. S-a prins din prima că nu de mâncare aveam 223
- CAIETUL MAYEI -
eu nevoie, cât de ceva mai urgent; ajutându-mă ca pe o invalidă, m-a dus la toaletă. S-a asigurat că eram singuri, mi-a pus ceva în mână şi m-a împins în cabină, în timp ce el ţinea de şase. Praf alb. Mi-am suflat grăbită nasul cu hârtie igienică şi am aspirat drogul, care mi s-a suit ca un cuţit de gheaţă la frunte. Pe loc m-a cuprins uşurarea aceea miraculoasă pe care o ştie bine orice dependent, am încetat să tremur şi să gem, mintea mi s-a limpezit.
M-am spălat pe faţă şi am încercat să-mi aranjez cumva părul cu degetele, nerecunoscând în oglindă stafia cu ochi injectaţi şi laţe slinoase în două culori. Nu-mi suportam propria duhoare, dar n-avea rost să mă spăl dacă nu-mi puteam primeni hainele. Arana mă aştepta afară, cu braţele încrucişate, sprijinit de perete. „Am mereu la mine ceva pentru urgenţe ca aceasta”, mi-a zâmbit el mijindu-şi ochii.
Am revenit la masă, ofiţerul mi-a comandat o bere care mi-a alunecat în stomac precum o apă sfinţită şi m-a silit să
mănânc un pic de fajitas cu pui înainte de a-mi da două
pastile. Cred că era un anestezic puternic, pentru că a insistat că nu trebuia să le iau pe burta goală. În mai puţin de zece minute renăscusem.
— Când Brandon Leeman a fost ucis te-am căutat ca să-ţi iau o declaraţie şi ca să identifici cadavrul. O formalitate, doar ştiam că el era. A fost o crimă tipică între traficanţi.
— Se ştie cine l-a omorât, domnule ofiţer?
— Avem o idee, dar ne lipsesc dovezile. A încasat unsprezece gloanţe, precis că împuşcăturile au fost auzite, dar nimeni nu colaborează cu poliţia. Credeam că te-ai întors la ai tăi, Laura, parcă aveai de gând să te duci la universitate. Nu credeam să te găsesc în halul ăsta.
— M-am speriat… Când am aflat că l-au omorât n-am avut curaj să mă mai întorc în casa aceea. N-am putut suna acasă
şi am ajuns pe stradă.
— Şi drogată, după cum se vede… Ai nevoie…
— Nu! Sunt bine, n-am nevoie de nimic! Mă duc acasă, o să-mi trimită bani de autobuz.
224
- ISABEL ALLENDE -
— Îmi datorezi nişte explicaţii, Laura. Aşa-zisul tău unchi nu se numea Brandon Leeman şi nici cum scria pe alte şase cărţi de identitate false pe care le folosea. A fost identificat ca Hank Trevor, cu două condamnări la închisoare în Atlanta.
— Nu mi-a pomenit niciodată de asta.
— Nici de fratele său Adam?
— Posibil, nu-mi amintesc.
Poliţaiul a mai comandat câte o bere pentru fiecare, apoi mi-a spus că Adam Trevor era unul dintre cei mai buni falsificatori de bani din lume. La cincisprezece ani începuse să lucreze la o tipografie din Chicago, unde învăţase toate tainele cernelii şi hârtiei, iar ulterior ajunsese la o tehnică
atât de perfectă de a falsifica bancnote, încât acestea treceau testul stiloului şi al luminii ultraviolete. Le vindea cu patruzeci sau cincizeci de cenţi dolarul mafiilor din China, India şi din Balcani, care le amestecau printre banii adevăraţi şi le introduceau pe piaţă. Afacerea cu bani falşi, una din cele mai lucrative din lume, cere discreţie totală şi sânge rece.
— Brandon Leeman, mai bine zis Hank Trevor, era lipsit de talentul sau inteligenţa fratelui său, era un delincvent fără
anvergură. Singurul lucru pe care-l aveau în comun cei doi era mentalitatea criminală. La ce bun să te speteşti făcând o muncă cinstită dacă delincvenţa era mai rentabilă şi mai amuzantă? Păi, ce zici, nu aveau dreptate? Îţi spun sincer că
am un fel de admiraţie pentru Adam Trevor, e un artist şi n-a făcut rău nimănui – doar statului american.
