- CAIETUL MAYEI -

depinde de el, pentru că sârma de platină nu e infailibilă.

Pentru orice eventualitate, îmi zic că n-ar fi rău să consulte şi o machi…

Am hotărât cu Blanca să nu ne grăbim să vorbim cu Manuel despre cele aflate, să nu-l presăm. Deocamdată avem grijă de el cum putem noi mai bine. Era obişnuit cu autoritarismul Blancăi şi al acestei gringa care locuieşte cu el, drept care amabilitatea noastră de ultimă oră îl enervează, crede că-i ascundem adevărul şi că starea sa e mult mai gravă decât i-a spus doctorul Puga. „Decât să fiu tratat ca un invalid, mai bine mă lăsaţi singur”, ne bombăne el.

Cu ajutorul unei hărţi şi al listei de locuri şi persoane pe care mi-o dăduse părintele Lyon am reuşit să reconstitui viaţa lui Manuel din anii cheie dintre puciul militar şi plecarea sa în surghiun. În 1973 avea treizeci şi şase de ani, se număra printre profesorii cei mai tineri de la Facultatea de Ştiinţe Sociale, era căsătorit şi, am dedus eu, mariajul acela nu mergea tocmai bine. Nu era comunist, cum crede Millalobo, nici nu era afiliat vreunui partid politic, însă

simpatiza cu linia lui Salvador Allende şi participa la marile manifestaţii de atunci, fie în sprijinul guvernului, fie în cel al opoziţiei. Marţi 11 septembrie 1973, când a avut loc lovitura de stat militară, ţara era divizată în două fracţiuni nereconciliabile, căci nimeni nu rămăsese pe o poziţie neutră. Două zile mai târziu s-a ridicat interdicţia de circulaţie decretată în primele patruzeci şi opt de ore şi Manuel s-a întors la lucru. A găsit Universitatea ocupată de soldaţi înarmaţi ca pentru război, în uniforme de luptă şi cu chipul vopsit ca să nu fie recunoscuţi, a văzut urme de gloanţe în ziduri şi pete de sânge pe scări, cineva i-a spus că

studenţii şi profesorii găsiţi în clădire fuseseră arestaţi.

O asemenea violenţă părea de neimaginat în Chile, o ţară

care se mândrea cu democraţia şi instituţiile sale, astfel că

Manuel, fără a-şi da seama de gravitatea celor petrecute, s-a dus glonţ la primul comisariat să întrebe de colegii săi. Şi 280

- ISABEL ALLENDE -

acolo a rămas. A fost dus legat la ochi la Stadionul Naţional, transformat în centru de detenţie. Erau acolo mii de oameni care fuseseră arestaţi în cele două zile, maltrataţi şi flămânzi, dormind noaptea pe jos pe ciment şi aşezaţi ziua în tribune, rugându-se să nu fie duşi la infirmerie pentru interogatoriu.

Se auzeau urlete, iar noaptea, împuşcăturile execuţiilor.

Deţinuţii nu puteau comunica cu rudele, deşi acestea le puteau lăsa pachete cu mâncare şi haine, în speranţa ca gardienii să le şi dea. Soţia lui Manuel, care făcea parte din Mişcarea Stângii Revoluţionare, gruparea cea mai urmărită

de militaţi, a fugit imediat în Argentina, iar de acolo în Europa; s-au reîntâlnit de-abia după trei ani şi s-au refugiat în Australia.

Printre tribunele stadionului se plimba un tip mascat, care-şi ascundea astfel ruşinea sau vina, flancat de doi soldaţi. Tipul le arăta acestora presupuşii militanţi socialişti sau comunişti, iar aceştia erau duşi imediat în subsolurile stadionului unde erau torturaţi sau lichidaţi. Din greşeală

sau din frică, omul l-a indicat şi pe Manuel Arias.

Zi după zi, pas cu pas i-am reconstituit drumul calvarului, pipăind cu aceeaşi ocazie cicatricile de neşters pe care dictatura le-a lăsat în Chile şi în sufletul lui Manuel. Acum ştiu ce se ascundea sub aparenţele acestei ţări. Stând întrun parc de pe malul râului Mapocho, pe care cu treizeci şi cinci de ani în urmă pluteau cadavre, am citit raportul comisiei care a cercetat atrocităţile de atunci, o relatare amplă despre suferinţă şi cruzime. Un cleric, prieten al părintelui Lyon, mi-a facilitat accesul la arhivele Vicariatului Solidarităţii, o oficină a Bisericii Catolice care ajuta victimele represiunii şi ţinea socoteala celor dispăruţi, sfidând dictatura din însăşi inima catedralei. Am privit sute de fotografii de persoane arestate şi apoi dispărute fără urmă, aproape toate tinere, am citit denunţurile femeilor care-şi caută şi acum bărbaţii, fiii sau nepoţii.

281

- CAIETUL MAYEI -

Manuel s-a aflat în vara şi toamna lui 1974 pe Stadionul Naţional şi în alte centre de detenţie, unde a fost interogat de nenumărate ori. Declaraţiile, care nu aveau nicio importanţă, ajungeau în arhive mâncate de şoareci. La fel ca mulţi alţii, n-a aflat niciodată ce voiau de fapt să audă călăii, a realizat la un moment dat că nici n-avea vreo importanţă, pentru că

nici ei nu ştiau ce căutau. Nu erau interogatorii, erau pedepse menite a instaura un regim opresiv şi a elimina din faşă orice manifestare de rezistenţă din partea populaţiei.

Pretextul erau depozitele de arme pe care cică guvernul lui Allende le predase poporului, numai că după luni de zile nu se găsise nimic şi nimeni nu mai credea în acele arsenale imaginare. Teroarea a paralizat însă oamenii, a fost metoda cea mai eficientă de a impune ordinea de gheaţă a garnizoanelor. Era un plan pe termen lung pentru a schimba ţara din temelii.

În iarna lui 1974, Manuel a fost deţinut într-un conac de la marginea oraşului care fusese al puternicei familii Grimaldi, de origine italiană, a căror fiică fusese arestată şi eliberată în schimbul proprietăţii. Vila a ajuns pe mâna Direcţiei Informaţiilor Naţionale, infama DINA, a cărei emblemă reprezintă un pumn de fier, pe seama căreia se pun multe crime, inclusiv în străinătate – vezi asasinarea la Buenos Aires a unui fost comandant al Forţelor Armate, sau a unui fost ministru în plin centru al Washingtonului, la doi paşi de Casa Albă. Vila Grimaldi a fost cel mai temut centru de interogatorii, pe acolo au trecut patru mii cinci sute de deţinuţi, dintre care mulţi n-au mai ieşit vii.

La sfârşitul săptămânii petrecute la Santiago m-am dus şi la Vila Grimaldi, trebuia s-o fac; acum, în parcul cufundat în tăcere plutesc sufletele celor care au suferit acolo. Dar n-am fost în stare să mă duc singură; bunică-mea e convinsă că

orice loc rămâne marcat de experienţele umane, iar eu n-am avut curaj să dau piept, fără sprijinul unei mâini dragi, cu răutatea şi durerea încrustate pe veci în acest loc. Am rugat-o pe Blanca Schnake, singura căreia îi spusesem ce anume 282

- ISABEL ALLENDE -

căutam, în afară de Liliana şi de părintele Lyon, să vină cu mine. Întâi a încercat să mă convingă să renunţ, „la ce bun să scurmi în ceva care a avut loc cu atâta timp în urmă”, dar intuia şi ea că acolo putea fi cheia vieţii lui Manuel Arias, iar dragostea pentru el s-a dovedit mai puternică decât ezitarea de a se înfrunta cu ceva ce-ar fi preferat să ignore. „S-a făcut, gringuita, hai să mergem până nu mă răzgândesc.”

Vila Grimaldi, care acum se numeşte Parcul Păcii, e un hectar verde cu copaci somnolenţi. Au mai rămas doar câteva din vechile clădiri de pe vremea când Manuel era închis aici, căci dictatura le-a demolat pentru a şterge urmele impardonabilului. Numai că tractoarele n-au putut distruge fantomele şi nici reduce la tăcere vaietele de agonie care se mai percep în aer. Am văzut imagini, monumente, picturi ale chipurilor celor morţi şi dispăruţi. Un ghid ne-a spus cum erau chinuiţi deţinuţii, metodele de tortură cele mai uzitate –

oameni atârnaţi de braţe, cu capul scufundat în butoaie cu apă, puşi pe un fel de paturi din fier prin care trecea curent electric, femei violate de câini, bărbaţi sodomizaţi cu cozi de mătură. Pe un zid de piatră, printre alte două sute şaizeci şi trei de nume, am dat şi de cel al lui Felipe Vidal şi am aşezat astfel ultima piesă din puzzle. În dezolanta Vilă Grimaldi se cunoscuseră profesorul Manuel Arias şi ziaristul Felipe Vidal, suferiseră împreună şi unul scăpase.

Împreună cu Blanca am stabilit că era cazul să vorbim cu Manuel despre trecutul său; am regretat că nu era şi Daniel cu noi, căci o astfel de conversaţie s-ar fi justificat mai bine în prezenţa unui profesionist, chiar şi a unui psihiatru novice ca el. Blanca e de părere că experienţele lui Manuel necesită

aceeaşi atenţie şi delicateţe ca anevrismul, căci sunt încapsulate într-o bulă de memorie care, dacă plesneşte brusc, l-ar putea ucide. În ziua cu pricina Manuel plecase la Castro după nişte cărţi şi am profitat de absenţa sa ca să

pregătim cina, căci urma să se întoarcă la asfinţit.

283

- CAIETUL MAYEI -

M-am apucat să coc pâine, aşa fac eu când am nervi. Mă

linişteşte să frământ coca, să-i dau formă, să aştept să

crească aluatul sub pânza albă, s-o pun la cuptor şi s-o las să se rumenească, ca s-o servesc celor dragi caldă, într-un ritual răbdător şi sacru. Blanca a gătit felul preferat al lui Manuel, puiul cu muştar şi costiţă, reţeta infailibilă a lui Frances, iar ca desert a adus castane glasate. Casa era primitoare, învăluită în aroma de pâine proaspătă şi de mâncarea care se făcea în oala de lut. Era o zi cam rece, calmă, cu un cer cenuşiu şi lipsită de vânt. În curând vom avea lună plină şi ne vom duce la întâlnirea vrăjitoarelor din colibă.

De când cu operaţia, ceva s-a schimbat între Manuel şi Blanca, le străluceşte aura, cum ar zice bunică-mea, răspândesc un fel de lumină de parcă ar fi fost orbiţi de ceva.

Mai există şi alte semne mai vizibile, precum privirile complice, nevoia de a se atinge, modul în care-şi ghicesc reciproc intenţiile şi dorinţele. Pe de o parte asta mă bucură, că doar o doream de luni de zile, dar pe de altă parte mă

îngrijorează viitorul meu. Ce mă fac dacă cei doi decid să dea frâu liber iubirii îndelung amânate? În casa asta nu încăpem toţi trei, nici în cea a Blancăi. În fine, sper ca până atunci să

se clarifice şi viitorul meu împreună cu Daniel.

Manuel a venit cu o sacoşă cu cărţile comandate amicilor săi librari şi cu romanele în engleză trimise de bunica la poşta din Castro.

— Sărbătorim vreo zi de naştere? a întrebat el adulmecând mirosurile.

— Sărbătorim prietenia. Vezi şi tu cum ţi s-a schimbat casa de când a venit gringuita, i-a răspuns Blanca.

— Te referi la dezordine?

— Mă refer la flori, la mâncarea bună şi la companie, Manuel, nu fi rău. O să-i duci dorul când o să plece.

— Ce, vrea să plece?

— Nu, Manuel. Vreau să mă mărit cu Daniel şi să stau cu tine şi cu cei patru copii pe care-i vom avea, am glumit eu.

284