— La un moment dat va trebui să rezolvi povestea asta la terapie, m-a întrerupt el.
— Pentru voi, psihiatrii, totul se rezolvă prin terapie!
— Pentru că rănile psihice nu trebuie îngropate, ci scoase la aer ca să se cicatrizeze.
214
- ISABEL ALLENDE -
— M-am săturat de terapie în Oregon, dar, dacă zici că e necesar, poate mă ajuţi tu.
Răspunsul său a fost mai curând raţional decât romantic, mi-a spus că avea să fie un proiect de lungă durată, el urma să plece curând, în plus, relaţia dintre pacient şi terapeut exclude sexul.
— Atunci o să-l rog pe bunicul Popo să mă ajute…
— Bună idee, a zâmbit el.
În perioada sinistră de la Las Vegas bunicul mă vizitase o singură dată. Făcusem rost de o heroină atât de ieftină, că ar fi trebuit să bănuiesc că era contrafăcută. Ştiam de persoane dependente care muriseră din cauza porcăriilor cu care se lungesc drogurile, însă n-am rezistat. Am aspirat-o într-o toaletă publică greţoasă. Nu aveam o seringă ca să mi-o injectez, poate că asta m-a şi salvat. Imediat am simţit nişte izbituri în tâmple de parcă m-ar fi lovit nişte copite, inima mi-a luat-o razna, m-a acoperit un fel de beznă, m-am sufocat, nu mai puteam respira. M-am prăbuşit în cei patruzeci de centimetri dintre closet şi perete, printre hârtii folosite, în duhoarea de amoniac.
Am realizat vag că eram pe moarte, dar, departe de a mă
speria, asta mi-a dat o mare uşurare. Pluteam într-o apă
neagră, tot mai adânc, ca în vis, mă cufundam mulţumită în abisul lichid care avea să pună capăt întregii ruşini în care trăisem, mă lăsam dusă dincolo, ca să scap de farsa asta care ajunsese viaţa mea, de minciuni şi justificări, de fiinţa nedemnă, necinstită şi laşă care devenisem, care-şi învinuia tatăl, bunica şi tot universul pentru propria ei stupizenie, de nefericita asta care la cei nouăsprezece ani recent împliniţi îşi arsese deja toate corăbiile şi era terminată, prinsă fără
scăpare, pierdută, de scheletul acoperit de răni şi păduchi, de nenorocita care se vindea pe un gât de alcool, care fura de la o mamă săracă; voiam să scap definitiv de Joe Martin şi de Chinezu’, de corpul meu, de viaţa mea futută.
Şi atunci, din hăul în care mă prăbuşisem, am auzit de departe un îndemn: „Maya, respiră, Maya, respiră!” Am ezitat 215
- CAIETUL MAYEI -
o clipă, dorind să leşin din nou pentru a nu trebui să iau o decizie, încercând să scap şi să mă afund rapid în neant, dar eram legată de lumea asta prin glasul poruncitor care mă
striga şi-mi spunea să respir. Am deschis instinctiv gura, am tras aer, am început să respir scurt, icnind ca în agonie.
Treptat, încet, am ieşit din vis. Nu era nimeni cu mine, dar în spaţiul lat de o palmă dintre uşa veceului şi duşumea am văzut nişte pantofi bărbăteşti pe care i-am recunoscut. Tu eşti, bunicule? N-a răspuns nimeni, dar mocasinii englezeşti au rămas pe loc, pe urmă s-au depărtat fără zgomot. Am mai stat o vreme acolo, gâfâind, cu o senzaţie de greaţă, strigându-mi bunicul.
Lui Daniel nu i s-a părut ciudată apariţia bunicului Popo şi nici n-a încercat să-mi ofere o explicaţie raţională a celor întâmplate, aşa cum ar face oricare dintre numeroşii psihiatri pe care i-am cunoscut. Nici măcar nu mi-a aruncat o privire glumeaţă, aşa cum face Manuel Arias când, vorba lui, devin ezoterică. Deci cum să nu fiu amorezată de Daniel, care nu e numai frumos, ci şi sensibil? Dar mai ales frumos.
Seamănă cu David de Michelangelo, dar e mai atrăgător din cauza culorii pielii. La Florenţa bunicii îmi cumpăraseră o replică în miniatură a statuii, un David cu o frunză de viţă
peste părţile ruşinoase, care mie îmi plăceau cel mai mult: încă nu văzusem aşa ceva la un om, doar în cartea de anatomie a bunicului. Dar să revenim la Daniel, care crede că jumătate din problemele lumii s-ar rezolva dacă fiecare dintre noi ar avea un bunic protector în loc de un superego exigent, pentru că marile virtuţi apar graţie iubirii.
Viaţa lui Daniel Goodrich a fost o prăjitură faţă de a mea, dar a avut şi el necazurile lui. E un tip serios, ştie ce are de făcut, a ştiut de mic care-avea să-i fie drumul, spre deosebire de mine, care plutesc în derivă. La prima vedere te păcăleşte cu atitudinea sa de copil fără probleme materiale şi cu zâmbetul prea facil, zâmbetul cuiva care e mulţumit de sine şi de lume. Aerul acesta de eternă satisfacţie e ciudat, pentru 216
- ISABEL ALLENDE -
că în timpul studiilor de medicină, al practicii de spital şi al călătoriilor făcute pe jos şi cu rucsacul în spinare a văzut destulă mizerie şi suferinţă. Dacă nu m-aş fi culcat cu el aş
zice că e încă un adept al lui Siddhartha, încă unul care s-a lepădat de emoţii, la fel ca Manuel.
Povestea familiei Goodrich e de roman. Daniel ştie că tatăl său biologic era negru, iar mama era albă, dar nu îi cunoaşte şi nici n-a avut curiozitatea să-i caute, pentru că-si adoră
familia adoptivă. Robert Goodrich, tatăl adoptiv, e un englez cu titlu de sir, pe care nu-l foloseşte, căci în State aşa ceva ar fi un bun prilej să fie luat peste picior. Ca dovadă, există o fotografie color în care o salută pe regina Elisabeta II purtând la gât o decoraţie făţoasă atârnată de o panglică oranj. E un psihiatru de renume, cu câteva cărţi publicate, iar titlul de sir l-a obţinut pentru merite ştiinţifice.
Sir Goodrich s-a căsătorit cu Alice Wilkins, o tânără
violonistă americană în trecere prin Londra, s-a mutat cu ea în Statele Unite şi s-au instalat la Seattle, unde şi-a deschis propria clinică, iar ea s-a angajat la filarmonică. Pentru că
Alice nu putea face copii, după multe ezitări l-au adoptat pe Daniel. Patru ani mai târziu, pe neaşteptate, Alice a rămas gravidă. Iniţial au crezut că era vorba de o sarcină „isterică”, dar n-a fost aşa şi, la sorocul potrivit, s-a născut micuţa Frances. În loc să fie gelos pentru apariţia unei rivale, Daniel a prins drag de soră-sa, iubind-o în mod absolut şi exclusiv, sentiment împărtăşit pe de-a-ntregul de fetiţă. Amândoi au învăţat să iubească muzica clasică, cockerii spaniel ai familiei şi sporturile de munte, din care-avea să se tragă
nenorocirea lui Frances.
Daniel avea nouă ani iar soră-sa cinci când părinţii lor s-au despărţit: Robert Goodrich s-a dus zece străzi mai departe ca să trăiască cu Alfons Zaleski, pianistul orchestrei simfonice în care cânta Alice, un polonez talentat, brusc în purtări, zdravăn ca un tăietor de lemne, cu o claie de păr pe cap şi un umor vulgar, în evident contrast cu ironia britanică
şi fineţea lui Sir Robert Goodrich. Copiii au primit o explicaţie 217
- CAIETUL MAYEI -
poetică în legătură cu ostentativul prieten al tatălui şi au crezut că era vorba de ceva trecător, dar iată că s-au scurs nouăsprezece ani şi cei doi sunt încă împreună. Între timp, Alice a ajuns vioara întâi în orchestră, continuă să cânte alături de Alfons Zaleski ca doi buni prieteni, ceea ce şi sunt, căci poleacul nici n-a vrut să-i răpească soţul, ci să-l împartă.
Alice a rămas în vechea casă cu jumătate din mobilier şi doi cockeri, Robert s-a mutat în acelaşi cartier, într-o casă
identică, cu restul mobilei şi cel de-al treilea căţel. Daniel şi Frances au crescut venind şi plecând cu valiza câte o săptămână în fiecare casă. Au învăţat la aceeaşi şcoală, unde situaţia părinţilor nu era deloc prilej de scandal, petreceau sărbătorile şi aniversările cu ambii şi un timp au fost convinşi că numeroasa familie Zaleski, care venea de la Washington exact ca să se aşeze la masa întinsă de Ziua Recunoştinţei, era compusă din acrobaţi de circ, încă una din multele basme inventate de Alfons ca să câştige simpatia copiilor. Nu era nevoie, Daniel şi Frances ţin la el pentru cu totul alte motive: a fost ca o mamă pentru ei. Polacul îi adora, se ocupa de ei mai mult decât părinţii lor adevăraţi, e un tip vesel şi amuzant, le făcea demonstraţii de dansuri populare ruseşti în pijama şi cu decoraţia lui sir Robert la gât.
Aşa că părinţii s-au despărţit fără să se mai complice cu un divorţ legal şi rămânând prieteni. Îi leagă aceleaşi interese şi preocupări pe care le împărtăşeau înainte să apară Alfons Zaleski, în afară de alpinism, pe care nu-l mai practică după
accidentul lui Frances.
