— Nu, ar fi fost o dovadă de cruzime. Acolo îmi vorbise de torturile şi ultragiile sexuale suferite. Omul le dăduse uitării ca să poată trăi mai departe normal. Poate că Manuel a procedat la fel.

— Dacă e aşa, cele reprimate de el ies la iveală în coşmarurile sale, a intervenit Liliana, care asculta atent.

— Trebuie să descopăr ce s-a întâmplat, te rog, părinte, ajută-mă.

— Ar trebui să te duci la Santiago şi să scotoceşti în locuri uitate, gringuita. Te pun eu în legătură cu nişte oameni care te vor ajuta…

— Aşa am să fac, multe mulţumiri.

— Sună-mă când vrei, acum am mobilul meu, dar nu prin e-mail, n-am reuşit să pătrund tainele computerului. Am rămas tare în urmă cu comunicarea.

— Comunicaţi direct cu cerul, părinte, n-aveţi nevoie de computer, a spus Liliana Treviño.

— Vai, fiica mea, acum au Facebook şi acolo!

De când a plecat Daniel nerăbdarea mea n-a făcut decât să sporească. Au trecut trei luni interminabile şi sunt tare îngrijorată. Bunicii mei nu s-au despărţit niciodată – le era frică să nu se piardă; mă tem că exact asta ne paşte pe Daniel şi pe mine. Încep să-i uit mirosul, apăsarea mâinilor pe trupul meu, sunetul glasului, greutatea sa peste mine, mă

năpădesc îndoieli logice, mă iubeşte oare, are de gând să se întoarcă, întâlnirea noastră nu a fost oare doar un capriciu de drumeţ? Îndoieli peste îndoieli. E drept, îmi scrie, un motiv să mă liniştesc, după cum îmi spune Manuel atunci când îl scot din sărite, dar nu destul şi mesajele sunt sobre şi rezervate; nu toată lumea ştie să comunice prin scris aşa ca mine, ca să las modestia la o parte, plus că nu pomeneşte deloc de vreo venire în Chile, semn rău.

269

- CAIETUL MAYEI -

Am mare nevoie de un confident, de o prietenă, de cineva de vârsta mea cu care să mă descarc. Pe Blanca litaniile mele de iubită dezamăgită o plictisesc, pe Manuel nu îndrăznesc să-l pisez prea mult, migrenele i s-au îndesit şi s-au agravat, o dată-l vezi picând ca fulgerat şi nu există analgezice, comprese reci sau leacuri homeopatice în stare să-i uşureze durerea. O vreme a încercat să le ignore, dar la insistenţele Blancăi şi ale mele şi-a sunat neurologul şi foarte curând va merge în capitală la un control. Habar nu are c-am să merg cu el, graţie mărinimiei minunatului Millalobo, care mi-a dat bani de bilet şi de buzunar. În zilele cât voi sta la Santiago am de gând să pun cap la cap firele trecutului lui Manuel.

Trebuie să completez datele aflate din cărţi şi de pe internet.

Informaţiile sunt disponibile şi gratis, dar a fost ca şi cum aş

fi cojit o ceapă, o mulţime de straturi subţiri şi transparente, fără să ajung la miez. Am aflat despre denunţuri de tortură şi asasinat, masiv documentate, însă trebuie să ajung acolo unde aceste lucruri chiar s-au petrecut, dacă vreau să-l înţeleg pe Manuel. Sper să-mi fie de folos contactele părintelui Lyon.

A vorbi despre asta cu Manuel sau cu alţii e tare greu; chilienii sunt prudenţi, se tem să jignească sau să exprime o opinie tranşantă, limbajul e un balet de eufemisme, obişnuinţa rezervei e bine înrădăcinată şi există multe resentimente ascunse pe care nimeni nu are chef să le facă

publice; e un fel de jenă colectivă, căci unii au suferit şi alţii au tras foloase, unii au plecat şi alţii au rămas, unii şi-au pierdut rudele şi alţii s-au făcut că nu văd. De ce oare nu mi-a zis Nini nimic despre asta? M-a crescut vorbindu-mi în spaniolă, deşi îi răspundeam în engleză, m-a dus la Peña Chilena din Berkeley unde se adunau latino-americani ca să

asculte muzică, să vadă piese de teatru sau filme, m-a pus să

învăţ pe de rost poeme de Pablo Neruda din care nu prea înţelegeam mare lucru. Datorită ei am cunoscut Chile înainte de a pune piciorul aici; îmi povestea de munţii înalţi acoperiţi de zăpadă, de vulcanii adormiţi care se trezesc brusc cu o 270

- ISABEL ALLENDE -

zguduitură apocaliptică, de lunga coastă a Pacificului bătută

de valuri înspumate, de deşertul din partea de nord, uscat precum luna, care uneori se acoperă de flori ca într-un tablou de Monet, de pădurile reci, lacurile limpezi, râurile pline de peşti şi gheţarii albaştri. Bunică-mea vorbea despre Chile cu un glas îndrăgostit, dar nu spunea nimic despre oamenii acestei ţări şi nici despre istoria ei, de parcă ar fi fost un tărâm virgin, nepopulat, abia apărut dintr-un suspin teluric, imuabil, încremenit în timp şi spaţiu. Când se întâlnea cu alţi chilieni, vorbele i se precipitau şi-şi schimba şi accentul, nu eram în stare să urmăresc firul conversaţiei.

Emigranţii trăiesc cu ochii aţintiţi spre ţara părăsită, însă

Nini a mea nu s-a îndemnat niciodată să mai vadă Chile. Are un frate în Germania, vorbesc rar, părinţii i-au murit, în cazul ei mitul familiei tribale nu se aplică. „Nu mai am pe nimeni acolo, la ce bun să mă duc?” Până la urmă tot o s-o întreb ce s-a întâmplat cu primul ei soţ şi de ce a plecat în Canada.

271

- CAIETUL MAYEI -

PRIMĂVARA

Septembrie, octombrie, noiembrie şi un

decembrie dramatic

Insula e cuprinsă de veselie pentru că au sosit părinţii copiilor ca să serbeze Ziua Naţională şi începutul primăverii; ploaia de iarnă, care iniţial mi s-a părut poetică, a sfârşit prin a mă călca serios pe nervi. Pe 25 va fi ziua mea – sunt Balanţă. Fac douăzeci de ani, gata cu adolescenţa, uf, am scăpat! În fiecare weekend mai vin oameni să-şi vadă rudele, însă acum, la sfârşitul lui septembrie, au venit în masă, şalupele erau pline. Au adus cadouri pentru copiii pe care nu-i mai văzuseră de luni de zile, bani pentru bunici ca să-şi cumpere haine, lucruri pentru casă şi ca să-şi repare casele după furtunile iernii. A venit şi Lucia Corrales, mama lui Juanito, simpatică, fată bună şi prea tânără pentru a avea un băiat de unsprezece ani. Ne-a informat că Azucena munceşte, face curat la un han din Quellón, nu vrea să

înveţe şi nici să se întoarcă aici, ca să nu dea piept cu bârfele localnicilor. „În cazurile de viol, vina o poartă victima”, mi-a spus Blanca, confirmându-mi cele auzite la Taverna Mortului.

Juanito se poartă timid şi neîncrezător cu maică-sa, pe care o ştie doar din poze, căci l-a lăsat în grija lui Eduvigis pe când avea doar două sau trei luni şi, cât timp trăia Carmelo Corrales, nici n-a mai venit să-l vadă, deşi îl suna des la telefon şi avea grijă să nu-i lipsească nimic. Puştiul îmi vorbise de multe ori de ea, cu un amestec de mândrie – îi trimitea daruri scumpe – şi de ciudă: îl lăsase la bunici. Roşu la faţă şi cu privirile în pământ, mi-a prezentat-o în felul următor: „Ea este Lucia, fiica bunică-mii”. I-am spus după

aceea că şi mama mea plecase pe când eram doar un bebeluş, că fusesem şi eu crescută de bunici, dar că

avusesem noroc de o copilărie fericită, pe care n-aş schimba-o pentru nimic pe lume. S-a uitat lung la mine cu ochii lui 272

- ISABEL ALLENDE -

mari şi negri, şi-atunci mi-am amintit de urmele de lovituri de curea pe care le purta pe picioare, de când Carmelo Corrales mai putea să-l bată. L-am luat în braţe şi am fost tristă: va purta aceste urme toată viaţa.

Septembrie e luna ţării Chile. De la nord la sud steagurile flutură în vânt, chiar şi în ultimul cătun se ridică „ramadas”, patru stâlpi de lemn si un acoperiş din ramuri de eucalipt, unde norodul se adună să bea şi să-şi mişte oasele în ritmuri americane şi de cueca, dansul naţional care imită curtea pe care i-o face cocoşul găinii. Am ridicat şi aici, s-au mâncat munţi de empanadas şi s-au băut râuri de vin, bere şi rachiu; bărbaţii se prăbuşeau sforăind pe jos, pe seară

carabinierii şi femeile îi adunau în camionul zarzavagiului şi-i lăsau la casele lor. Pe 18 şi 19 septembrie niciun beţiv nu ajunge în arestul poliţiei, asta dacă nu scoate cuţitul.

La televizorul lui Ñancupel am urmărit parada militară de la Santiago, unde preşedinta Michelle Bachelet a trecut în revistă trupele în aclamaţiile mulţimii, care o venerează ca pe o mamă; niciun alt preşedinte chilian nu a fost atât de iubit.

Acum patru ani, înainte de alegeri, nimeni nu credea c-o să

iasă, că oamenii vor vota o femeie, şi socialistă pe deasupra, mamă singură şi agnostică; dar a câştigat alegerile prezidenţiale şi respectul tuturor, al „maurilor şi creştinilor”, cum zice Manuel, deşi n-am văzut picior de maur în Chiloé.

Am avut zile călduţe şi cer albastru, iarna a dat înapoi în faţa avântului patriotic. Au fost zăriţi şi câţiva lei-de-mare în apropierea grotei, cred că în curând se vor aşeza din nou acolo şi-o să mă reîmprietenesc cu Pincoya, dacă mă mai ţine minte. Urc într-acolo aproape zilnic, căci acolo dau de bunicul Popo. Cea mai bună dovadă că e acolo e nervozitatea câinelui Fákin, care uneori o şterge cu coada între picioare. E

doar o siluetă difuză, mireasma delicioasă a tutunului englezesc în aer, sau senzaţia că mă ia în braţe. Atunci închid ochii şi mă las în voia sentimentului de căldură şi siguranţă dat de pieptul său larg, de braţele puternice şi pântecul de şeic. L-am întrebat unde era când am avut atâta 273

- CAIETUL MAYEI -

nevoie de el anul trecut, dar ştiam răspunsul: fusese mereu alături de mine. Când viaţa mea era dominată de alcool şi droguri nimeni nu putea ajunge la mine, căci eram precum o scoică ferecată în cochilia ei, dar în clipele de disperare el mă

salva. Nu m-a scăpat din ochi, iar când am fost în pericol de moarte, dopată cu heroină contrafăcută în toaleta aceea publică, el m-a ridicat în braţe şi m-a salvat. Acum, scăpată

de uruitul din cap, îl simt mereu aproape. Dacă ar fi să aleg între plăcerea efemeră a unui gât de alcool şi aceea memorabilă a unei plimbări pe faleză cu bunicul, n-aş ezita nicio secundă. Bunicul meu şi-a găsit în sfârşit steaua. Se află chiar aici, pe insula asta de departe, invizibilă de pe lumea mare, veşnic verde, asta e planeta aceea; în loc s-o caute atâta timp pe cer, mai bine îşi îndrepta privirile spre sud.

Lumea şi-a lepădat cojoacele şi a ieşit la soare, dar eu tot mai port căciula de lână verde ca bila pentru că am pierdut campionatul şcolar de fotbal. Amărâţii mei de jucători au lăsat nasul în jos şi şi-au asumat întreaga responsabilitate a înfrângerii. Partida s-a jucat la Castro, o jumătate din populaţia insulei a venit să susţină echipa Caleuche, chiar şi doña Lucinda, transportată cu ambarcaţiunea lui Manuel, bine legată de un scaun şi îmbrobodită în şaluri. Don Lionel Schnake, mai îmbujorat şi mai sonor ca oricând, îi încuraja pe ai noştri răcnind răguşit. Am fost gata să câştigăm, ne-ar fi fost de folos un meci nul, dar soarta ni s-a schimbat în ultimele treizeci de secunde: am primit un gol. Pedro Pelanchugay a parat o minge cu capul, în aclamaţiile asurzitoare ale suporterilor noştri, dar şocul l-a zăpăcit şi, înainte să-şi revină, un nenorocit a băgat calm balonul în poartă. Stupoarea a fost atât de adâncă, încât am rămas paralizaţi o secundă lungă, apoi au izbucnit urletele şi au început să zboare cutii de bere şi sticle de suc. Don Lionel şi eu am scăpat ca prin minune de un atac de cord simultan.

274