geantă de firmă care-mi rămăsese ca să mă pot droga câteva zile bune. Mi-am pus rochia neagră, am luat nişte schimburi 202
- ISABEL ALLENDE -
curate într-o pungă de plastic şi n-am încercat să mă
machiez: tremuram toată şi mâinile nu mă ascultau.
Femeia era tot acolo, înfăşurată în prosop şi cu föhnul în mână, deşi avea părul uscat, întrebându-se dacă să cheme sau nu paza. Am schiţat un surâs şi am întrebat-o dacă nu voia să cumpere geanta, i-am spus că era un Louis Vuitton autentic şi aproape nou, că mi se furaseră banii şi trebuia să
mă întorc în California. A făcut o mutră dispreţuitoare care a urâţit-o, dar s-a apropiat să se uite la geantă, învinsă de lăcomie, şi mi-a oferit o sută de dolari. Am făcut un gest obscen cu degetul şi am şters-o urgent.
N-am ajuns departe. Din capul scărilor aveam o imagine completă a recepţiei şi, prin uşile de sticlă, am dat cu ochii de maşina lui Joe Martin şi a Chinezului. Probabil că veneau zilnic, bănuind că mai devreme sau mai târziu aveam să vin la club, sau poate cineva îi anunţase că eram aici, caz în care unul dintre ei mă căuta chiar acum prin clădire.
Am reuşit să-mi înving panica, am revenit la aripa în care se afla spa-ul, cu statuia lui Buddha, cu potpuriuri de petale, fondul sonor de ciripit de păsărele, aroma de vanilie şi vasele cu apă şi rondele de castravete. Maseurii de ambele sexe se deosebeau
prin
culoarea
halatelor
turcoaz,
restul
personalului era compus din fete aproape identice în halate roz. Cum ştiam obiceiurile locului, spa-ul fiind un lux la care Leeman îmi dăduse acces, m-am strecurat pe culoar şi am intrat fără probleme într-o cabină. Am închis uşa şi am aprins lumina roşie care indica „ocupat”. Nimeni nu deranja cât timp era aprinsă. Pe o masă se aflau un încălzitor pentru apa cu frunze de eucalipt, pietre pentru masaj şi o serie de flacoane cu produse de înfrumuseţare. Cremele nu m-au interesat, dar am băut din trei înghiţituri o sticlă cu loţiune, care conţinea prea puţin alcool, aşa că efectul a fost zero.
În cabină eram în siguranţă, cel puţin o oră, cât durează
un tratament normal, dar curând m-a cuprins angoasa în spaţiul închis, fără fereastră, cu o singură ieşire şi mirosind 203
- CAIETUL MAYEI -
intens a dentist. Nu puteam rămâne acolo. Mi-am pus peste rochie halatul care era pe pat, mi-am legat prosopul pe post de turban şi mi-am pus un strat gros de cremă albă pe faţă, apoi am ieşit pe culoar. Mi-a sărit inima din piept: Joe Martin vorbea cu o fată în halat roz.
Îmi venea s-o rup la fugă, dar m-am silit să păşesc calm, căutând ieşirea personalului, care trebuia să fie aproape. Am trecut pe lângă o serie de cabine închise, am găsit în cele din urmă o uşă mai lată şi m-am pomenit pe scara de serviciu.
Acolo atmosfera era total diferită de cea de la spa: ciment pe jos, pereţi nezugrăviţi, lumină crudă, miros inconfundabil de ţigări, voci de femei care se auzeau un etaj mai jos. Am aşteptat o veşnicie lipită de perete până ce femeile şi-au terminat ţigările şi s-au întors la treabă. Mi-am şters crema, am lăsat prosopul şi halatul într-un colţ şi am coborât în pântecele clădirii, un loc pe care membrii clubului nu-l văd niciodată. Am deschis o uşă la întâmplare şi m-am pomenit într-o sală uriaşă, străbătută de ţevile de apă şi ventilaţie, plină de maşini de spălat şi de uscat rufe. Ieşirea nu era spre stradă, cum speram, ci spre piscină. M-am tras înapoi şi m-am ghemuit după un munte de prosoape folosite, în zgomotul şi căldura insuportabile ale spălătoriei; nu puteam să mă mişc, aşteptam ca Joe Martin să se dea bătut şi să
plece.
Minutele treceau în submarinul asurzitor şi fricii de a pica în mâinile lui Joe Martin i-a luat locul urgenţa de a mă
droga. Nu mâncasem nimic de câteva zile, eram deshidratată, îmi vâjâia capul şi aveam o gheară în stomac. Îmi amorţiseră
mâinile şi picioarele, vedeam spirale de puncte colorate, ca într-un coşmar de LSD. Am leşinat, a trecut poate un ceas, poate mai multe, poate că am adormit. Presupun că între timp au intrat şi au ieşit femeile care spălau rufele, dar nu m-au descoperit. Am ieşit în fine din ascunzătoare, m-am ridicat cu un efort uriaş în picioare şi am înaintat cu greu, ţinându-mă de pereţi, ameţită.
204
- ISABEL ALLENDE -
Afară era încă zi, să fi fost orele şase sau şapte, piscina era plină de lume. Era ora cea mai aglomerată, acum ieşeau funcţionarii. Era şi ora la care Joe Martin şi Chinezu’ se pregăteau pentru activităţile lor nocturne, pesemne că
plecaseră deja. M-am lăsat pe un şezlong, aspirând mirosul de clor din apă, neîndrăznind să fac o baie pentru că trebuia să fiu gata să fug dacă era cazul. Am cerut unui chelner un smoothie, înjurând printre dinţi că nu serveau decât băuturi sănătoase, alcool deloc, spunându-i să mi-o treacă în cont.
Am sorbit de două ori din lichidul gros, dar îmi făcea greaţă
şi am renunţat. N-avea rost să mai pierd timpul, am riscat să
trec prin faţa recepţiei, sperând ca turnătorul care-i anunţase pe cei doi ticăloşi să nu fie acolo. Am avut noroc şi am ieşit fără probleme.
Ca să ajung pe stradă trebuia să trec prin parcare, care la ora aceea era plină. L-am zărit pe unul dintre membrii clubului, un tip bine la vreo patruzeci de ani, care-şi punea sacul în portbagaj; m-am apropiat, roşie de ruşine, şi l-am întrebat dacă-mi face cinste cu un pahar. Nu ştiu cum am avut curaj.
Surprins de atacul frontal, omul a ezitat să mă clasifice; dacă mă văzuse înainte nu m-a recunoscut, iar înfăţişarea mea nu se potrivea cu ideea sa despre femeile uşoare. M-a măsurat de sus până jos, a ridicat din umeri, s-a urcat în maşină şi s-a tot dus.
Făcusem eu destule imprudente în scurta mea existentă, însă niciodată nu mă degradasem în aşa hal. Cele întâmplate
cu Fedgewick fuseseră sechestrare şi viol, le păţisem din lipsă de prevedere, nu din depravare. Dar ce făceam acum era altceva, purta alt nume, pe care refuzam să-l rostesc.
Peste puţin timp am ochit alt tip, la vreo cincizeci sau şaizeci de ani, burtos, într-un şort care-i lăsa la vedere picioarele albe cu vene albastre; şi el se îndrepta spre maşina sa, l-am urmărit. De data asta am avut mai mult noroc… sau mai puţin, nu ştiu. Dacă şi acesta m-ar fi refuzat, poate că viaţa mea nu s-ar fi răsucit atât de mult.
205
- CAIETUL MAYEI -
Când mă gândesc la Las Vegas mă apucă greaţa. Manuel îmi repetă că e vorba de nişte lucruri petrecute recent, acum câteva luni, îmi sunt proaspete în memorie, timpul le va vindeca şi-ntr-o bună zi voi putea putea vorbi despre acest episod cu ironie. Zice el aşa, dar nu e şi cazul lui, nu vorbeşte niciodată despre trecutul lui. Credeam că-mi asumasem greşelile, ba chiar eram un pic mândră de ele, iată că mă făcuseră mai puternică, îmi spuneam, însă acum că l-am cunoscut pe Daniel tare-aş vrea să fi avut un trecut mai puţin interesant ca să apar mai demnă înaintea lui. Cea care a agăţat un burtos varicos în parcarea clubului eram eu; cea dispusă să se vândă pentru un pahar eram eu, dar acum sunt alta. Aici, în Chiloé, am o a doua şansă, am mii de oportunităţi, dar glasul acuzator nu-mi dă pace.
Moşul în pantaloni scurţi a fost doar primul dintr-o serie de tipi care m-au ţinut pe linia de plutire preţ de mai multe săptămâni, până n-am mai rezistat. Faptul că m-am vândut aşa a fost mai rău decât foamea sau supliciul abstinenţei.
