mai târziu misivele amoroase pe care le-au scris, nimic nu-i mai banal şi mai ridicol, iar în cazul meu nici nu trezesc ecou din partea destinatarului. Răspunsurile lui Daniel sunt laconice şi rare. O fi ocupat la clinică; sau urmează cu stricteţe măsurile de siguranţă impuse de bunică-mea.

Mă menţin ocupată ca să nu ard în combustie spontană

tot gândindu-mă la Daniel. Au fost cazuri, oameni care au luat foc fără cauză aparentă şi au pierit în flăcări. Trupul meu e o caisă coaptă, pregătită pentru a fi savurată, gata să

pice din copac şi să fie mâncată de furnici. Mai curând asta, căci Daniel nu dă semne că ar veni să mă savureze. Viaţa asta de călugăriţă îmi dă o dispoziţie oribilă, izbucnesc la cea mai mică contrariere, dar trebuie să recunosc că dorm în sfârşit mai bine şi visele mele sunt interesante, deşi nu toate erotice, cum mi-aş dori. După moartea lui Michael Jackson l-am visat de câteva ori pe Freddy. Michael era idolul său, acum prietenul meu o fi în doliu. Ce-o mai fi făcând? Şi-a riscat viaţa ca să mă salveze, nici n-am apucat să-i mulţumesc.

Într-un fel, Freddy seamănă cu Daniel, are aceeaşi culoare, ochi mari cu gene lungi şi păr creţ. Dacă Daniel ar avea un fiu, pesemne că ar semăna cu Freddy, dar dacă l-ar avea cu mine ar exista riscul să semene a danez. Genele 254

- ISABEL ALLENDE -

mamei Marta Otter sunt puternice, eu n-am luat nimic din sângele latin. În State, Daniel trece drept negru, deşi e de culoare deschisă şi-ar putea fi luat de grec sau arab. „În America bărbaţii tineri de culoare sunt o specie ameninţată, foarte mulţi ajung la închisoare sau sunt asasinaţi înainte să

facă treizeci de ani”, mi-a spus odată Daniel. El a crescut printre albi, într-un oraş liberal de pe Coasta de Vest, se învârte într-un mediu privilegiat, unde culoarea n-a fost o oprelişte pentru nimic, însă în altă parte situaţia sa s-ar schimba. Viaţa e mai uşoară pentru albi, asta o ştia şi bunicul.

Cu un metru nouăzeci şi o sută patruzeci de kile, cu părul său cărunt, ochelarii cu rame aurite şi eternele pălării aduse de tata din Italia, bunicul Popo emana un aer autoritar.

Alături de el mă simţeam în siguranţă, nimeni n-ar fi îndrăznit să se ia de bărbatul acela formidabil. Aşa am crezut până la incidentul cu ciclistul, cred că aveam pe atunci vreo şapte ani.

Universitatea din Buffalo îl invitase să ţină o serie de conferinţe. Eram cazaţi la un hotel de pe bulevardul Delaware, unul dintre fostele conace de milionari din secolul trecut acum transformate în clădiri publice sau comerciale.

Era frig şi sufla un vânt îngheţat, dar el s-a încăpăţânat să

ne plimbăm printr-un parc din apropiere. Eu mergeam înainte cu bunica, sărind peste băltoace, n-am văzut ce s-a întâmplat, am auzit doar strigătul şi scandalul care s-a iscat.

În spatele nostru venea un tânăr pe bicicletă, se pare că a alunecat pe o pojghiţă de gheaţă, s-a izbit de bunicul şi a căzut. Bunicul s-a clătinat, i-a căzut pălăria şi umbrela nedeschisă, dar a rămas în picioare. Am alergat să-i ridic pălăria, el s-a aplecat după umbrelă, apoi i-a întins mâna băiatului ca să-l ajute să se ridice.

Şi atunci lucrurile au luar-o razna. Ciclistul, speriat, s-a pornit să ţipe, o maşină a oprit, apoi alta, în două minute a sosit o patrulă de poliţie. Nu ştiu cum, dar s-a crezut că

bunicul provocase accidentul şi îl ameninţase pe biciclist cu 255

- CAIETUL MAYEI -

umbrela. Fără să întrebe, poliţiştii l-au lipit violent de maşină, l-au somat să ridice braţele şi să desfacă picioarele, l-au percheziţionat şi l-au încătuşat cu mâinile la spate. Nini a mea a venit ca o leoaică, s-a proţăpit în faţa lor şi i-a potopit cu un discurs în spaniolă, singura limbă pe care şi-o aminteşte în momentele de criză, iar când au dat să o împingă la o parte, l-a apucat pe cel mai mare dintre poliţişti de haină şi l-a ridicat un pic de la pământ, o ispravă

nemaipomenită pentru cineva care n-are nici cincizeci de kile.

Am ajuns la comisariat, dar acolo nu era Berkeley, acolo nu era un sergent Walczak care să ne trateze cu cappuccino.

Bunicul, sângerând din nas şi dintr-o tăietură la sprânceană, a încercat să explice ce se petrecuse pe un ton umil pe care nu i-l ştiam şi a cerut un telefon ca să sune la universitate.

L-au ameninţat cu închisoarea dacă nu se potolea. Bunicii, încătuşată la rândul ei ca să nu mai atace pe cineva, i-au poruncit să stea pe o bancă până completau un formular. Pe mine, care tremuram toată lipită de ea, nici nu m-au luat în seamă. „Maya, fă ceva”, mi-a suflat bunica, iar din privirile ei am priceput ce-mi cerea. Am tras aer în piept, am slobozit un strigăt gutural care a cutremurat pereţii şi m-am prăbuşit arcuindu-mă pe spate, cu spume la gură şi ochii daţi peste cap. Mimasem de atâtea ori o criză de epilepsie în hachiţele mele de mucoasă răsfăţată ca să nu mă duc la scoală, încât puteam păcăli ditamai neurochirurgul, darămite nişte curcani din Buffalo. Am primit telefonul. Am fost dusă cu bunică-mea cu ambulanţa la spital, unde am ajuns perfect refăcută, spre uluirea poliţistei care ne păzea, în timp ce universitatea trimitea un avocat care să-l elibereze pe bunicul din celula pe care o împărţea cu beţivii şi borfaşii.

Seara târziu ajungeam la hotel, epuizaţi. Am înghiţit doar o supă şi ne-am culcat tustrei în acelaşi pat. Izbitura îi făcuse bunicului nişte vânătăi de toată frumuseţea, cătuşele îi răniseră încheieturile. Pe întuneric, adăpostită între ei precum un boboc, i-am întrebat ce se petrecuse. „Nimic grav, 256

- ISABEL ALLENDE -

dormi”, a spus bunicul. Au tăcut o vreme, prefăcându-se că

dorm, până când bunica a spus: „S-a întâmplat că bunicul tău e negru, asta s-a întâmplat, Maya”. Şi era atâta furie în glasul ei că n-am mai întrebat nimic.

A fost prima mea lecţie despre diferenţele rasiale, pe care nu le percepusem până atunci şi care, pretinde Daniel, nu pot fi ignorate.

Împreună rescriem cartea lui Manuel. Zic împreună, pentru că el vine cu ideile, iar eu scriu – chiar şi în spaniolă

scriu mai bine decât el. Ideea i-a venit după ce i-a povestit lui Daniel miturile din Chiloé, iar acesta, ca bun psihiatru ce se află, a început să despice firul în patru. I-a spus că zeităţile reprezintă diferite aspecte ale psihicului şi că miturile sunt istorii ale creaţiei, ale naturii sau ale dramelor umane fundamentale, deci legate de realitate, însă cele de aici parcă

ar fi lipite cu gumă de mestecat, sunt lipsite de orice coerenţă. Manuel a rămas pe gânduri şi, două zile mai târziu, m-a anunţat că se scrisese destul despre miturile din Chiloé, cartea sa n-avea să aducă nimic nou, doar dacă vine cu o interpretare a mitologiei. I-a sunat pe editori, aceştia i-au prelungit cu patru luni data de predare a a manuscrisului; e cazul să-i dăm zor. De la distanţă, Daniel contribuie şi el, iată încă un motiv pentru a fi în contact permanent cu consilierul nostru din Seattle.

Iarna limitează activităţile din insulă, dar mereu e ceva de făcut: să ai grijă de copii şi de animale, să culegi scoici când marea se retrage, să dregi năvoadele, să mai repari ceva la casele lovite de furtună, să teşi şi să numeri norii până la ora opt, când femeile se adună la telenovelă şi bărbaţii să bea şi să joace cărţi. A plouat toată săptămâna, ploaia asta tenace ca un plâns al cerului, care ni se prelinge printre ţiglele deplasate la vântoasa din martie. Punem borcane şi umblăm întruna cu cârpele după noi ca să ştergem pe jos. Eu o să mă

urc pe acoperiş când o sta ploaia, Manuel nu mai e la vârsta acrobaţiilor şi ne-am pierdut orice speranţă să-l vedem pe 257

- CAIETUL MAYEI -

aici pe meşterul în cârpăceli înainte de venirea primăverii.

Umezeala pare să-i neliniştească pe cei trei lilieci ai noştri, atârnaţi cu capul în jos de bârnele cele mai de sus, feriţi de ghearele inutile ale Motanului Bleg. Nu pot să-i sufăr pe şoarecii ăştia înaripaţi, mi-e frică să nu-mi sugă sângele în timp ce dorm, deşi Manuel îmi dă asigurări că nu sunt înrudiţi cu vampirii din Transilvania.

Depindem mai mult ca oricând de lemnele de foc şi de soba neagră de fontă, pe care apa e mereu gata pentru maté sau ceai; un iz înţepător de fum pătrunde în permanenţă în haine şi în piele. Convieţuirea cu Manuel e un balet delicat, eu spăl vasele, el aduce lemnele, amândoi gătim. Într-un timp făceam şi curat, pentru că Eduvigis nu mai venea la noi, doar îl trimitea pe Juanito să ia rufele murdare şi să le aducă spălate, dar acum s-a întors.

După avortul Azucenei, Eduvigis devenise tăcută şi nu ieşea în sat decât dacă era neapărat nevoie şi nu vorbea cu ceilalţi. Era la curent cu bârfele care circulau despre familia ei, cu faptul că mulţi o învinuiau pe ea că-l lăsase pe Carmelo Corrales să-şi violeze fiicele, deşi mai erau şi unii care pretindeau că ele erau de vină „pentru că-şi ispitiseră

tatăl, care era beat şi nu ştia ce face”, cum am auzit chiar eu în Taverna Mortului. Blanca mă lămureşte că supuşenia femeii faţă de abuzurile bărbatului e ceva obişnuit în astfel de cazuri şi că e nedrept să fie acuzată de complicitate: şi ea e o victimă, ca şi fetele. I-a fost mereu frică de bărbatu-său şi nu l-a înfruntat. „Ce simplu e să-i judeci pe alţii dacă n-ai trăit situaţia asta.” Am rămas pe gânduri, pentru că mă

numărasem printre primii care o judecaseră aspru pe Eduvigis. Spăsită, m-am dus la ea. Aplecată peste albie, ne spăla cearşafurile cu săpun albastru şi le bătea cu o măturică. Şi-a şters mâinile de şorţ şi m-a poftit la un „ceiuţ”

fără să mă privească în ochi. Ne-am aşezat lângă sobă

aşteptând să fiarbă apa, am băut în tăcere. Intenţia mea de împăcare era limpede, însă ar fi fost jenant pentru ea să-i cer 258

- ISABEL ALLENDE -

scuze şi o lipsă de respect să pomenesc de Carmelo Corrales.

Amândouă ştiam perfect de ce mă aflam acolo.

— Ce mai faci, doña Eduvigis? am întrebat eu după ce am băut şi a doua ceaşcă, făcută cu acelaşi pliculeţ.

— Ceac-pac, mulţumesc. Dar mătăluţă, duduiţă?

— Ceac-pac şi eu, mulţumesc. Dar vaca, e sănătoasă?

— Sănătoasă, dar la anişorii ei nu prea mai dă lăptic, sărăcuţa.

— Manuel şi cu mine bem lapte condensat.

— Isuuse! Păi să-i spui dumnealui că de mâine vă aduce Juanito lăptic şi brânzică.