Departe de mine, lui Daniel îi va trece entuziasmul şi va decide că nu e cazul să se lege de una ca mine. De ce n-am plecat cu el? De fapt, nici nu mi-a cerut-o, de ce să mint…
190
- ISABEL ALLENDE -
IARNA
Iunie, iulie, august
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum câteva săptămâni care a fost perioada cea mai fericită din viaţa mea, aş fi spus că s-a întâmplat demult: copilăria în căsoiul magic al bunicilor din Berkeley. Însă acum aş spune că zilele cele mai fericite le-am trăit la sfârşitul lui mai cu Daniel şi, dacă nu intervine o catastrofă, le voi retrăi într-un viitor apropiat. Am petrecut nouă zile cu el, dintre care trei am fost singuri în casa asta cu suflet de chiparos. Zile minunate în care mi s-a întredeschis o uşă, am cunoscut dragostea şi lumina aproape că mă orbea. Bunicul spunea că dragostea ne face mai buni: nu contează pe cine iubeşti, nici dacă dragostea e împărtăşită sau dacă relaţia e de durată. Experienţa dragostei e de ajuns, ne transformă.
Să văd dacă pot descrie singurele zile de dragoste din viaţa mea. Manuel Arias a plecat la Santiago pentru trei zile, zice că după nişte cărţi, dar Blanca pretinde că să-şi controleze anevrismul de pe creier. Eu cred că a plecat ca să mă lase singură cu Daniel. Am rămas chiar singuri, pentru că
Eduvigis n-a mai venit să facă curat după tărăşenia cu sarcina Azucenei, care rămăsese la spitalul din Castro, în convalescenţă după o infecţie, iar Blanca le interzisese lui Juanito Corrales şi lui Pedro Pelanchugay să ne deranjeze.
Eram la sfârşitul lui mai, zilele erau scurte şi nopţile lungi şi reci, o vreme perfectă pentru intimitate.
Manuel a plecat la prânz şi ne-a dat o treabă, să facem marmeladă de roşii, până nu putrezesc. E un belşug de tomate, n-ai loc de ele. Tomate de toamnă, unde s-a mai văzut. Sunt atât de multe în grădină la Blanca, încât nu mai ştim ce să facem din ele: pastă, suc, sos, uscate la soare, puse la borcan. Marmelada e o soluţie extremă, nu ştiu cui îi poate plăcea aşa ceva. Am decojit câteva kile, le-am tăiat, le-am scos seminţele, le-am cântărit şi le-am pus la fiert în mai 191
- CAIETUL MAYEI -
multe oale; asta ne-a luat mai bine de două ceasuri, care n-au fost timp pierdut, căci ne-am dat drumul la limbă şi ne-am povestit fel de fel de chestii. Am adăugat apoi câte un kil de zahăr la fiecare kil de pulpă de roşii, puţină zeamă de lămâie şi am lăsat să fiarbă până au scăzut, cam douăzeci de minute, amestecând întruna, după care am tras compoziţia în borcane curate. Le-am fiert şi pe ele o jumătate de oră, acum sunt gata să fie cândva schimbate pe alte produse, de exemplu peltea de gutui de la Liliana Treviño sau lână de la doña Lucinda. Când am terminat, în bucătărie se făcuse întuneric şi casa mirosea delicios a zahăr şi a lemne.
Ne-am aşezat apoi la fereastră privind căderea nopţii, în faţa unei tăvi cu pâine, brânză grasă, salam trimis de don Lionel Schnake şi peşte afumat de la Manuel. Daniel a deschis o sticlă de vin negru, a turnat un pahar, dar l-am oprit înainte de a-l turna şi pe al doilea, venise clipa să-i explic de ce nu beam şi că el nu trebuia să-şi facă griji. I-am relatat în linii mari dependenţele mele, fără a insista deocamdată pe viaţa mea depravată de anul trecut, i-am spus că dacă mi-era dor de un pahar nu era ca să-mi oblojesc oarece răni trecute, ci ca să mă bucur de clipe ca aceea, dar puteam ciocni, el cu vin, eu cu suc de mere.
Cred că va trebui să mă feresc de alcool de-acum încolo; e mai greu să te abţii de la băutură decât de la droguri, pentru că asta e ceva legal, se găseşte pe toate drumurile. Dar dacă
accept un pahar o să-l vreau pe al doilea, şi uite-aşa până la abisul de atunci e doar un pas. Am avut noroc, i-am spus, pentru că în cele şase luni petrecute la Las Vegas nu am devenit chiar alcoolică, iar acum, dacă mi se face poftă, îmi amintesc de vorbele lui Mike O’Kelly, care ştie ce vorbeşte pentru că e un alcoolic reabilitat: dependenţa e ca o sarcină –
e ori, ori, nu există jumătăţi de măsură.
În cele din urmă, Daniel m-a sărutat, mai întâi suav, abia atingându-mă, apoi mai hotărât, lipindu-şi buzele groase de ale mele şi vârându-şi limba în gura mea. Am simţit gustul 192
- ISABEL ALLENDE -
slab al vinului, puterea buzelor sale, intimitatea plăcută a răsuflării, mirosul lui de lână şi tomate, mâna lui caldă pe ceafa mea. S-a oprit şi m-a privit întrebător, atunci am realizat că stăteam ţeapănă ca un băţ, cu braţele lipite de trup şi ochii holbaţi. „Iartă-mă”, a spus şi s-a tras îndărăt.
„Ba nu, tu să mă ierţi!” am strigat cam prea tare, speriindu-l.
Cum să-i fi spus că de fapt era primul meu sărut, tot ce fusese până atunci fusese altceva, ceva fără legătură cu dragostea, că de o săptămână visam la sărutul ăsta şi acum, când venise, mă zăpăcisem şi îmi venea să plâng. Nu ştiam cum să-i spun toate astea, drept care i-am luat capul în mâini şi m-am apucat să-l sărut ca la o despărţire tragică.
De aici încolo n-a mai fost decât o chestiune de dezlegat odgoanele şi de pornit cu velele umflate de vânt pe nişte ape necunoscute, aruncând peste bord problemele trecutului.
Într-o pauză între două sărutări, i-am mărturisit că mai avusesem relaţii sexuale, dar niciodată nu făcusem dragoste.
„Îţi imaginai că asta o să se întâmple tocmai aici, la capătul lumii?” m-a întrebat el. „Când am venit aici, ziceam că Chiloé e fundul lumii, acum ştiu că e centrul universului…”
Canapeaua desfundată a lui Manuel s-a dovedit nepotrivită, îi ies arcurile şi e plină de părul cenuşiu al Motanului Bleg şi de cel galben al Motanului Literat, astfel că
am adus păturile mele şi am aranjat un cuib lângă sobă.
„Dac-aş fi ştiut că exişti, aş fi plecat urechea la sfaturile bunicii şi aş fi avut mai multă grijă de mine”, i-am spus, gata să-i recit pomelnicul greşelilor mele, dar le-am dat imediat uitării, dorinţa era prea mare. Repezit, smucit, i-am scos puloverul şi tricoul cu mâneci lungi, m-am luptat cu cureaua şi cu fermoarul blugilor – tare complicată e îmbrăcămintea bărbaţilor – până m-a luat de mâini şi m-a sărutat iar: „Avem trei zile, nu ne grăbim”. I-am mângâiat torsul gol, braţele, umerii, am străbătut topografia necunoscută a corpului său, toate văile şi toţi muşchii, i-am admirat pielea netedă de culoarea bronzului vechi, piele de african, arhitectura oaselor lungi, forma nobilă a capului, i-am sărutat gropiţa din 193
- CAIETUL MAYEI -
bărbie, pomeţii de barbar, pleoapele languroase, urechile inocente, mărul lui Adam, valea lungă a sternului, sfârcurile mici şi negricioase ca afinele. M-am repezit din nou la curea, dar Daniel m-a oprit iar, voia să mă privească.
S-a apucat să mă dezbrace, operaţiune care cere timp: vesta aia veche de caşmir a lui Manuel, flaneaua groasă de iarnă, dedesubt alta mai subţire, atât de decolorată că
Obama abia se mai vede, sutien de bumbac cu o bretea prinsă cu ac de siguranţă, pantaloni luaţi de Blanca de la un magazin second-hand, cam scurţi dar călduroşi, ciorapi groşi, în fine, chiloţii albi de şcolăriţă puşi de bunică-mea în bagaj. Daniel m-a întins pe spate în cuib (am simţit asprimea păturilor, de nesuportat altminteri, dar atât de senzuală în clipele astea). Cu vârful limbii, m-a lins ca pe o bomboană, gâdilându-mă pe alocuri, trezind o făptură adormită, comentând contrastul dintre pielea mea bronzată şi zonele albe, culoarea mea originală de scandinavă acolo unde nu ajunsese soarele.
Am închis ochii şi m-am abandonat plăcerii, unduindu-mă
sub degetele lui care mă atingeau expert ca pe o vioară, am ajuns pe neaşteptate la un orgasm lent, prelung, susţinut, strigătul meu l-a speriat pe Fákin, care a început să mârâie, arătându-şi colţii. „It’s okay, fucking dog”, m-am culcuşit eu în braţele lui Daniel, torcând fericită în îmbrăţişarea lui caldă
şi în aroma de mosc a amândurora. „Acum e rândul meu”, l-am anunţat după o vreme, şi atunci mi-a dat voie să-l dezbrac şi să fac cu el ce aveam chef.
Am stat închişi în casă trei zile memorabile, a fost cadoul pe care mi l-a făcut Manuel; datoria mea fată de bătrânul
„antropofag” a crescut în mod alarmant. Aveam de făcut confidenţe şi de inventat sexul. De învăţat cum să ne acomodăm trupurile, de descoperit fără grabă cum să-l bucurăm pe celălalt şi cum să dormim împreună fără să ne deranjăm. Aici el nu prea are experienţă, dar pentru mine e ceva firesc, căci am crescut dormind în pat cu bunicii mei.
Lipită de cineva, nu mai trebuie să număr oi, lebede sau 194
- ISABEL ALLENDE -
delfini, mai ales lipită de cineva mare, cald, care miroase bine şi sforăie uşor, ca să ştiu că trăieşte. Patul meu e îngust, să
dormim în patul lui Manuel era o lipsă de respect, astfel că
