- CAIETUL MAYEI -
în care m-au văzut în rochie şi machiată, după ce se obişnuiseră cu înfăţişarea mea de refugiată. Blanca, romantică prin vocaţie, ne va uşura lucrurile, căci timpul ne presează, însă Manuel persistă în atitudinea sa învechită.
— Înainte să te topeşti mai bine află dacă şi tânărul ăsta simte la fel, Maya, sau are de gând să plece mai departe şi să
te lase cu fundu-n baltă.
— Cu prudenţa asta nu s-ar mai îndrăgosti nimeni niciodată. Doar nu eşti gelos?
— Dimpotrivă, sunt plin de speranţă. Poate că Daniel te ia la Seattle, e oraşul ideal pentru a te ascunde de FBI şi de mafie.
— Aha, vrei să scapi de mine!
— Nu, fetiţă, cum să vreau asta, doar eşti lumina bătrâneţilor mele triste, a spus el pe tonul acela sarcastic cate mă scoate din minţi, sunt doar îngrijorat să nu pici de fraieră. Daniel ţi-a dat de înţeles că te iubeşte?
— Încă nu, dar o va face.
— Pari foarte sigură.
— O dragoste la prima vedere ca asta nu poate fi unilaterală, Manuel.
— O, da, două inimi care se întâlnesc…
— Exact, dar tu n-ai trăit aşa ceva, de-aia faci mişto.
— Nu vorbi în necunoştinţă de cauză, Maya.
— Ba tu vorbeşti în necunoştinţă de cauză!
Daniel e primul american din generaţia mea pe care-l cunosc de când am ajuns în Chiloé şi singurul interesant de care-mi amintesc; mucoşii de la liceu, istericii din Oregon şi distruşii din Las Vegas nu contează. E mai mare decât mine cu opt ani, dar eu am trăit un secol mai mult şi-aş putea să-i dau lecţii de maturitate şi experienţă de viaţă. M-am simţit în largul meu cu el de la bun început, avem aceleaşi gusturi în materie de cărţi, filme şi muzică, râdem de aceleaşi lucruri şi împreună ştim peste o sută de bancuri cu nebuni: o jumătate le ştie el de la universitate, cealaltă jumătate o ştiu 182
- ISABEL ALLENDE -
eu de la instituţia din Oregon. În rest, suntem foarte deosebiţi.
Daniel a fost adoptat la o săptămână după naştere de un cuplu de albi înstăriţi, liberali şi cultivaţi, genul de oameni super-normali. A fost un student pasabil şi un sportiv bun, a dus o viaţă ordonată şi îşi poate planifica viitorul cu acea încredere iraţională a celor care nu au avut de suferit. E un tip sănătos, sigur pe el, prietenos şi relaxat; dacă n-ar fi mânat de spiritul acesta cercetător ar fi chiar banal. A călătorit ca să afle lucruri noi, aşa că nu e un turist ca toţi ceilalţi. Chitit să-şi urmeze tatăl adoptiv, a studiat medicina, şi-a luat diploma în psihiatrie anul trecut şi, la întoarcerea la Seattle, va avea un post în clinica de dezintoxicare a tatălui său. Ironia sorţii, aş putea să-i fiu pacientă.
Felul firesc şi lipsit de emfază în care ştie să fie fericit, ca pisicile, îmi produce invidie. În peregrinările sale prin America Latină s-a frecat de tot felul de oameni: bogătaşi din Acapulco, pescari din Caraibe, pădurari din Amazonia, cultivatori de coca din Bolivia, indigeni din Peru, dar şi borfaşi, derbedei, peşti, dealeri, criminali, poliţişti şi militari corupţi. A trecut de la o aventură la alta cu inocenţa intactă.
Mie, în schimb, toate cele prin care am trecut mi-au lăsat urme, cicatrici, zgârieturi, vânătăi. Daniel are noroc, sper ca asta să nu fie o problemă. Şi-a petrecut prima noapte acasă
la tanti Blanca, dormind în puf şi cearşafuri de damasc, că
tipa e rafinată, dat pe urmă s-a mutat la noi: ea a găsit un pretext să plece la Castro şi să-l lase în seama mea. Daniel şi-a pus sacul de dormit în living şi a dormit acolo, cu pisicile. Seara cinăm târziu, ne bălăcim în jacuzzi, el îmi spune pe unde a umblat, eu îi arăt constelaţiile, îi povestesc despre Berkeley, despre bunici, despre Oregon, dar deocamdată nimic despre etapa Las Vegas. Încă nu am încredere să-i spun aşa ceva, poate se sperie. Am impresia că
anul trecut am fost într-o lume neagră: eram sub pământ, precum o sămânţă sau un tubercul, o altă Maya Vidal se lupta să iasă la lumină; mai întâi mi-au crescut nişte 183
- CAIETUL MAYEI -
filamente subţiri care căutau apa, apoi nişte rădăcini în căutare de hrană, în cele din urmă o tulpină şi frunze căutând lumină. Acum pesemne că înfloresc, de aceea recunosc dragostea. O fi din cauza ploii, aici, în sudul lumii, totul devine fertil.
Tanti Blanca s-a întors acasă, dar în ciuda aşternuturilor ei de lux Daniel nu a dat semne că ar dori să se mute la loc.
Rămâne la noi, semn bun. Am stat tot timpul împreună, pentru că nu lucrez, Manuel şi Blanca m-au eliberat de orice sarcină cât stă Daniel aici. Am vorbit câte-n lună şi-n stele, dar tot nu-mi vine să-i zic totul: e mult mai precaut decât mine. M-a întrebat de ce mă aflam în Chiloé, i-am spus o jumătate de adevăr, că venisem să-l ajut pe Manuel şi să
cunosc ţara, pentru că familia mea e de origine chiliană. I-am arătat satul, a filmat cimitirul, casele pe piloni, muzeul nostru cel jalnic şi prăfuit cu câteva troace şi portretele în ulei ale unor eroi uitaţi, a filmat-o pe doña Lucinda, care la cei o sută şi nouă ani ai ei continuă să vândă lână şi să
recolteze cartofi şi marijuana, pe „poeţii” de la Taverna Mortului, pe Aurelio Ñancupel cu poveştile lui cu piraţi şi mormoni.
Manuel Arias e fericit cu musafirul ăsta care-l ascultă
admirativ şi care, spre deosebire de mine, nu-l critică. În timp ce ei stau de vorbă, eu număr minutele irosite cu legende cu vrăjitori şi monştri, minute pe care le-ar putea petrece cu mine. În câteva săptămâni periplul său va lua sfârşit şi mai are de mers în extremitatea sudică a continentului şi în Brazilia, e păcat să-şi piardă timpul cu Manuel. Am avut oarece ocazii – prea puţine – să devenim intimi, dar abia dacă m-a luat de mână ca să mă ajute să sar peste o stâncă. Nu avem timp să fim singuri, cumetrele satului sunt cu ochii pe noi, iar Juanito Corrales, Pedro Pelanchugay şi câinele Fákin ne urmează pas cu pas. Babele satului mi-au ghicit sentimentele faţă de Daniel şi cred că au scos un suspin colectiv de uşurare, că începuseră să circule 184
- ISABEL ALLENDE -
bârfe absurde în legătură cu mine şi Manuel: deşi ne desparte o jumătate de secol, tot li se pare suspect că locuim sub acelaşi acoperiş. Eduvigis Corrales şi încă nişte muieri sunt gata să ne facă lipeala, însă ar trebui să fie mai discrete ca să nu-l gonească pe băiat. Blanca şi Manuel conspiră şi ei.
Ieri s-a întâmplat în fine celebrul curanto anunţat de Blanca, şi Daniel l-a filmat în detaliu. Sătenii se poartă
cordial cu turiştii – aceştia cumpără obiecte de artizanat, iar agenţiile de turism plătesc pentru curanto –, dar tot răsuflă
uşuraţi la plecarea lor; îi jenează hoardele astea de străini care-şi vâră nasul prin casele lor şi îi pozează de parcă ei ar fi personajele exotice. Cu Daniel lucrurile stau altfel, e oaspetele lui Manuel, asta îi deschide toate uşile, şi-n plus e cu mine, astfel a putut filma tot ce i-a căşunat.
De data asta majoritatea turiştilor erau de vârsta a treia, pensionari cărunţi din Santiago, veseli cât cuprinde, deşi se cam împleticeau pe nisip. Aveau cu ei o chitară, au cântat în timp ce se făcea mâncarea şi au băut pisco sour cu nemiluita, ceea ce a sporit euforia. Daniel a luat instrumentul şi ne-a delectat cu bolerouri mexicane şi valsuri peruane învăţate în călătoriile sale; nu stă el prea bine cu vocea, dar cântă cu suflet, iar mutra lui de beduin i-a încântat pe turişti.
După ce-am mâncat, am băut zeama din ulcelele de lut care se aşază primele pe pietrele încinse. N-am cuvinte să
descriu savoarea concentrată a acestui nectar lăsat de toate deliciile pământului şi mării, nimic nu se compară cu senzaţia ca de beţie pe care o produce; îţi străbate venele ca un râu fierbinte şi-ţi face inima să bată mai tare. S-au făcut glume despre calităţile lui afrodiziace, moşuleţii din Santiago l-au comparat cu Viagra, îndoindu-se de râs. Or avea dreptate, pentru că e prima dată că simt o dorinţă nebună de a face dragoste cu cineva cât se poate de concret, cu Daniel.
