226

- ISABEL ALLENDE -

— Întrebaţi-i pe ei. Singurii bani pe care-i vedeam eu erau bacşişurile pe care mi le dădea Brandon Leeman.

— Plus ce încasai pentru el la hoteluri.

A continuat să mă interogheze ca să afle amănunte despre viaţa în fieful delictelor care era clădirea lui Brandon Leeman, i-am dat răspunsuri precaute, fără să pomenesc de Freddy şi de sacoşele El Paso TX. Am încercat să-i bag la apă

pe Joe Martin şi pe Chinezu’ în ideea că, dacă i-ar fi arestat, aş fi scăpat de ei, numai că Arana nu părea deloc interesat.

Terminasem de mâncat, era aproape cinci după-amiaza şi în modesta crâşmă mexicană rămăsese un singur chelner, care aştepta să ne vadă plecaţi. De parcă nu făcuse destule pentru mine, ofiţerul Arana mi-a dat zece dolari şi numărul lui de mobil, ca să rămânem în legătură şi să-l pot suna în caz de urgenţă. M-a prevenit că trebuia să-i anunţ înainte de a părăsi oraşul şi m-a sfătuit să am grijă, că în Las Vegas sunt cartiere foarte periculoase, mai ales pe timp de noapte, de parcă n-aş fi ştiut. La despărţire l-am întrebat de ce nu purta uniformă; colabora cu FBI-ul, mi-a mărturisit, falsificarea de bani era delict federal.

Precauţiile care mă făcuseră să mă ascund la Las Vegas s-au dovedit învinse de Forţa Destinului, cu majuscule, cum ar fi spus bunicul referindu-se la una din operele sale preferate de Verdi. Căci el accepta ideea poetică a destinului, ce altă

explicaţie să fi dat pentru că o întâlnise pe femeia vieţii sale la Toronto, însă era mai puţin fatalist decât bunică-mea, pentru care destinul e ceva la fel de cert şi de concret precum moştenirea genetică. Ambele, destinul şi genele, determină

ceea ce suntem şi nu pot fi schimbate; dacă combinaţia e virulentă, am încurcat-o, dacă nu, ne putem controla viaţa, asta dacă harta astrologică ne este favorabilă. Mi-a explicat Nini că venim pe lume cu nişte cărţi în mână pe care le jucăm; având aceleaşi cărţi, unii se duc la fund, alţii se înalţă. „Asta e legea compensaţiei, Maya. Dacă destinul tău e să te naşti oarbă, nu-i musai să cânţi la flaut la metrou, mai 227

- CAIETUL MAYEI -

bine îţi dezvolţi mirosul şi devii expertă în vinuri.” Exemplu tipic al bunică-mii.

Conform teoriei sale, eu mă născusem predestinată pentru a deveni dependentă de droguri – naiba ştie de ce, că doar nu e în genele mele, bunica e abstinentă, tata bea din an în Paşte un pahar de vin alb, iar mama, prinţesa din Laponia, mi-a făcut o impresie bună singura dată când am văzut-o.

Sigur, era abia ora unsprezece, când toată lumea e mai mult sau mai puţin trează. Oricum, printre cărţile mele se află şi cea a dependenţei, dar cu voinţă şi inteligenţă aş putea să o joc astfel încât să mi-o ţin sub control. Numai că statisticile arată rău: există mai mulţi orbi care devin oenologi decât drogaţi reabilitaţi. Având în vedere şi alte piedici pe care mi le-a pus destinul, ca de exemplu faptul că l-am cunoscut pe Brandon Leeman, posibilităţile de a duce o viaţă normală

erau minime până la întâlnirea oportună cu Olympia Pettiford. Aşa i-am spus la un moment dat bunicii Nini, care mi-a replicat că oricând se poate trişa la cărţi. Exact asta a făcut ea, trimiţându-mă pe insuliţa din Chiloé: a trişat la cărţi.

În ziua întâlnirii cu Arana, câteva ore mai târziu, Joe Martin şi Chinezu’ au dat în fine de mine, la câteva străzi de cârciuma mexicană. Nu am văzut temuta camionetă neagră

şi nu i-am simţit decât când erau în faţa mea, pentru că

topisem cei zece dolari pe droguri şi pluteam. M-au încadrat, m-au luat pe sus şi m-au băgat cu forţa în vehicul, deşi ţipam şi dădeam din picioare. Mai mulţi oameni s-au oprit, atraşi de scandal, dar nu s-a băgat nimeni, ce sens are să te iei de doi bătăuşi şi de o cerşetoare isterică. Am încercat să

sar din mers, dar Joe Martin m-a potolit cu o lovitură

zdravănă în ceafă.

M-au dus la clădirea pe care o cunoşteam atât de bine şi unde acum ei erau stăpânii; deşi ameţită, am observat că

deteriorarea avansase, măscările mâzgălite pe ziduri se înmulţiseră, gunoiul şi geamurile sparte sporiseră, mirosea a excremente. M-au dus la etajul trei, au descuiat grilajul, am 228

- ISABEL ALLENDE -

intrat în apartamentul pustiu. „Acum o să ne spui tot, zdreanţă”, m-a ameninţat Joe Martin, apropiindu-se la doi centimetri de mine şi răsucindu-mi sânii cu labele lui de maimuţoi. „Ai să ne spui unde-şi ţine Leeman banii sau îţi rupem oasele unul câte unul.”

Exact atunci a sunat mobilul Chinezului; tipul a rostit vreo două fraze, apoi i-a spus lui Joe Martin că aveau tot timpul să-mi rupă oasele, acum trebuiau să plece, erau aşteptaţi.

Mi-au vârât în gură o cârpă pe post de căluş, fixând-o cu bandă adezivă, mi-au legat gleznele şi mâinile cu un cablu, unindu-le astfel ca să stau îndoită spre spate. Şi au plecat, nu înainte de a-mi repeta ce aveau să-mi facă după ce se vor întoarce; am rămas singură, neputând nici să strig, nici să

mă mişc, cu cablul care îmi tăia gleznele şi mâinile, cu gâtul înţepenit, cu căluşul care mă sufoca, îngrozită de ce-aveau să-mi facă ucigaşii ăia şi de faptul că efectele alcoolului şi ale drogurilor începeau să treacă. Îmi venea înapoi gustul de pui, încercam să-mi controlez voma care îmi urca pe gât şi care m-ar fi sufocat.

Cât timp am stat aşa pe salteaua aia? Imposibil de spus cu certitudine: aveam impresia că fuseseră zile întregi, deşi e posibil să fi fost mai puţin de o oră. Începusem să tremur violent şi să muşc cârpa udă de salivă ca să n-o înghit.

Fiecare mişcare îmi înfigea şi mai mult cablul în carne. Frica şi durerea mă împiedicau să gândesc, începeam să mă sufoc, mă rugam ca Joe Martin şi Chinezu’ să se întoarcă mai repede, ca să le spun tot ce ştiam, să-i duc la Beatty, unde aveau să spargă lacătele cu gloanţe şi-apoi să-mi tragă şi mie unul în cap, era mai bine decât să mor în chinuri ca un animal. Nu-mi păsa de banii ăia blestemaţi, de ce oare nu-i spusesem adevărul ofiţerului Arana, de ce, de ce? Acum, în Chiloé, după nişte luni şi cu calmul distantei, îmi dau seama că nici n-aveau de gând să-mi rupă oasele: aş fi mărturisit tot, chinuită de abstinenţă. Precis că acesta fusese şi ordinul primit la telefon.

229

- CAIETUL MAYEI -

Afară soarele asfinţise, lumina nu se mai filtra printre scândurile bătute în fereastră, înăuntru era chiar beznă, mă

simţeam din ce în ce mai rău şi nu-mi doream decât întoarcerea asasinilor. Forţa destinului. Nu Joe Martin şi Chinezu’ au aprins lumina şi s-au aplecat asupra mea, ci Freddy, atât de slab şi de înnebunit, că l-am recunoscut cu greu. „Futu-i, ce naiba, Laura”, bombănea în timp ce încerca să-mi scoată căluşul cu o mână tremurătoare. L-a scos, am înghiţit o gură de aer, mi-am umplut plămânii, tuşind şi icnind, Freddy, să fii binecuvântat, Freddy. N-a putut să mă

dezlege, nodurile parcă se fosilizaseră, iar el îşi putea folosi doar o mână, de la cealaltă îi lipseau două degete, nu-şi recăpătase mobilitatea după ce i-o zdrobiseră. S-a dus la bucătărie să ia un cuţit cu care să taie cablul, la capătul unor minute interminabile a reuşit. Aveam răni sângerânde la glezne şi la încheieturile mâinilor, dar nici nu le-am văzut, acum tot ce-mi trebuia era o doză de ceva.

N-am putut să mă ridic în picioare, eram zguduită de spasme convulsive, nu-mi controlam extremităţile. „Futu-i mama mă-sii, Laura, trebuie să pleci de aici”, repeta băiatul ca o litanie. S-a dus din nou la bucătărie, a venit cu o pipă, un arzător şi un pumn de crack. Am inhalat adânc, am recăpătat ceva putere. „Cum ieşim de aici, Freddy?” am întrebat cu dinţii clănţănind. „Pe două picioare. Sus, Laura.”

Şi chiar aşa am şi plecat, pe uşa din faţă. Freddy avea telecomanda grilajului, am coborât scările pe întuneric, lipiţi de perete, el susţinându-mă de mijloc, eu sprijinindu-mă de umerii lui. Era atât de mic şi de fragil! Dar ce inimă vitează!

Poate că nişte fantome de la etajele inferioare ne-au văzut şi le-au spus celor doi ticăloşi că Freddy mă eliberase, asta n-am s-o ştiu niciodată. Şi, chiar dacă nu le-au spus, or fi dedus singuri: cine altcineva să-şi rişte viaţa ca să mă ajute?

Am mers preţ de câteva cvartale la umbra clădirilor, depărtându-ne. Freddy a încercat de mai multe ori să

oprească un taxi, fără succes, pesemne că arătam mult prea jalnic. Ne-am dus la o staţie de autobuz, ne-am urcat în 230

- ISABEL ALLENDE -

primul, fără să ne pese unde mergea şi neluând în seamă

mutrele scârbite ale pasagerilor şi privirile şoferului în oglinda retrovizoare. Eu miroseam a pipi, eram ciufulită şi cu urme de sânge uscat pe braţe şi pe tenişi. Ar fi putut să ne dea jos sau să cheme poliţia, dar n-au făcut-o, am avut noroc şi de data asta.

Am coborât la capătul liniei, unde băiatul m-a dus la toaletă, m-am spălat cât am putut, dar efectul a fost minim, căci hainele mele puţeau şi aveam părul slinos, apoi ne-am urcat în alt autobuz, şi în altul, ore în şir, ocolind oraşul ca să ne pierdem urma. În cele din urmă, Freddy m-a dus întrun cartier al negrilor unde eu nu călcasem niciodată; străzile erau pustii de-acum, slab luminate, cu case umile de mici funcţionari şi muncitori, cu verande pe care se aflau scaune de răchită, curţi pline de troace şi maşini vechi. După bătaia groaznică pe care o primise pentru că umblase printr-un cartier în care nu avea ce căuta, era nevoie de mult curaj ca să mă ducă acolo, însă băiatul era calm, părea că ştie bine străzile acelea.

Am ajuns la o casă la fel ca toate celelalte, Freddy a sunat de mai multe ori, insistent. „Care îndrăzneşti să deranjezi la ora asta?” a tunat o voce. S-a aprins becul din verandă, uşa s-a întredeschis şi nişte ochi ne-au cercetat. „Lăudat fie Domnul, tu eşti, Freddy?”

Era Olympia Pettiford, într-un halat de pluş roz, infirmiera care-l îngrijise la spital după bătaia aceea, uriaşa cea minunată, madona dezmoşteniţilor, femeia cea bună care conducea biserica Văduvelor întru Isus. A deschis uşa larg şi m-a strâns la pieptul ei de zeiţă africană, „biata fată, biata fată”. Apoi m-a dus la canapeaua din living şi m-a culcat cu blândeţea cu care se poartă o mamă cu pruncul nou-născut.

În casa Olympiei Pettiford am pătimit din plin de sindromul abstinenţei, pare-se mai rău decât orice durere fizică, însă mai puţin rău decât durerea morală de a mă simţi nedemnă sau decât cea a pierderii unei fiinţe dragi precum 231

- CAIETUL MAYEI -

bunicul Popo. Nici nu vreau să mă gândesc c-aş putea să-l pierd pe Daniel… Bărbatul Olympiei, Jeremiah Pettiford, un adevărat înger, şi Văduvele întru Isus, nişte cucoane negre, în etate, generoase şi poruncitoare, care ştiau ce e suferinţa, au făcut cu rândul ca să mă ajute în clipele cele mai grele.

Când dinţii îmi clănţăneau atât de tare că nici nu puteam vorbi ca să implor să-mi dea o înghiţitură de ceva tare, orice ca să nu mor, când eram chinuită de tremurături şi spasme şi caracatiţa angoasei îmi strângea tâmplele şi mă zdrobea cu mii de tentacule, când transpiram şi mă zbăteam şi luptam şi încercam să fug, Văduvele mă ţineau, mă legănau, mă

consolau, se rugau şi cântau pentru mine şi nu mă lăsau nicio clipă singură.