— Unde?
— În Brazilia. Peste câteva săptămâni vom fi pe o plajă cu cocotieri. Nu voiai tu un iaht?
— Ce iaht, niciun iaht! Vreau să mă întorc în California!
— Prin urmare căţeaua afurisită vrea în California, a spus el pe un ton ameninţător.
— Te rog, Brandon. N-o să spun nimănui, promit, poţi pleca liniştit în Brazilia cu ai tăi.
A început să meargă de colo-colo cu paşi mari pe betonul fărâmiţat din faţa depozitului, în timp ce eu stăteam udă
leoarcă de transpiraţie lângă maşină, încercând să descopăr ce greşeli făcusem ca să ajung în iadul ăsta prăfos cu sacoşe cu bancnote verzi.
— M-am înşelat în ce te priveşte, Laura, eşti mai proastă
decât credeam. N-ai decât să te duci şi la dracu’ dacă vrei, numai că trebuie să mă mai ajuţi câteva săptămâni. Pot conta pe tine?
— Sigur că da, Brandon, spune-mi ce trebuie să fac.
— Deocamdată nimic, doar să-ţi ţii gura. Spun eu când să-l suni pe Adam. Sper că n-ai uitat ce trebuie să-i spui.
— Nu, îl sun şi îi spun unde sunt cele două genţi.
— Nu! Îi spui unde sunt gentile cu El Paso TX. Atât şi nimic mai mult, ai înţeles?
— Da, sigur, îi spun că gentile cu El Paso TX sunt aici, fii liniştit.
174
- ISABEL ALLENDE -
— Discreţie, Laura, multă discreţie. Dacă scapi o vorbă, ai să te căieşti. Vrei să ştii ce-o să păţeşti? Pot să-ţi dau amănunte…
— Îţi jur, Brandon, n-am să suflu o vorbă nimănui.
Ne-am întors tăcuţi la Las Vegas, dar mie-mi sunau în cap cuvintele lui Leeman: avea să „scape” de mine. Aveam din nou senzaţia de greaţă şi ameţeală pe care o avusesem încătuşată de Fedgewick în camera sordidă de motel; vedeam aievea licărirea verzuie a ceasului, simţeam mirosul, durerea, teroarea. Trebuie să gândesc, am nevoie de un plan, îmi spuneam, dar cum să gândesc dacă eram burduşită de alcool şi nici nu mai ştiam ce pastile înghiţisem, câte şi când… Am ajuns în oraş la patru după-amiaza, epuizaţi, uzi de sudoare şi plini de praf cu hainele lipite de trup, arşi de sete. Leeman m-a lăsat la sală ca să mă răcoresc înainte de rondul de noapte şi s-a dus la apartament. La despărţire mi-a strâns mâna şi mi-a spus să stau liniştită, că totul era sub control.
A fost ultima dată când l-am văzut.
Sala de gimnastică era lipsită de luxul extravagant al hotelurilor de pe Strip, aici nu puteai face băi de lapte în bazine de marmură şi nici nu existau maseuri orbi din Shanghai, dar era cea mai mare şi mai completă din oraş, cu mai multe săli de exerciţii, multe aparate de tortură ca să
faci muşchi şi să-ţi întinzi tendoanele, un spa, coafor pentru oameni şi pentru câini şi o piscină acoperită în care cred că
încăpea o balenă. Era cumva cartierul meu general: aveam credit deschis, puteam să merg la spa, să înot sau să fac yoga – tot mai rar în ultimul timp, că nu mă trăgea inima. De obicei zăceam într-un şezlong cu minţile duse. În dulăpiorul din vestiar îmi ţineam lucrurile de valoare, care în apartament ar fi făcut picioare, furate de nefericite precum Margaret sau chiar de Freddy, dacă era la ananghie.
Revenind de la Beatty am făcut duş şi am intrat la saună, ca să iasă frica din mine. Curată şi împăcată, situaţia mea mi s-a părut mai puţin înfricoşătoare, aveam două
175
- CAIETUL MAYEI -
săptămâni întregi ca să-mi hotărăsc soarta. Orice pas necugetat ar fi atras consecinţe nefaste pentru mine, aşa că
trebuia să-l ascult pe Brandon Leeman până la eliberare.
Ideea unei plaje braziliene cu cocotieri împreună cu familia lui îmi producea fiori; trebuia să mă întorc acasă.
Mă plângeam la sosirea în Chiloé că aici nu se întâmplă
niciodată nimic, dar trebuie să rectific, pentru că mi s-a întâmplat ceva ce merită scris cu cerneală aurită şi litere mari: SUNT ÎNDRĂGOSTITĂ! E cam prematur să vorbesc despre asta, căci s-a petrecut doar cu cinci zile în urmă, dar timpul nu înseamnă nimic în cazul de faţă, sunt absolut sigură de ce simt. Dar cum să tac dacă plutesc? Amoru-i tare capricios, vorba unui cântec stupid pe care Blanca şi Manuel mi-l cântă în cot, râd pe seama mea de când a apărut Daniel la orizont. Ce mă fac cu atâta fericire care-mi umflă inima în piept?
Dar mai bine să încep cu începutul. Am mers cu Manuel şi cu Blanca pe Insula Mare, să asistăm la o „tragere de casă”, nici nu visam că aveam să trăiesc ceva magic, să-l cunosc pe bărbatul vieţii mele, pe Daniel Goodrich. O „tragere” e ceva unic în lume, pun pariu. E vorba de deplasarea unei case pe mare, casa e trasă de două şalupe, apoi târâtă pe mal cu şase perechi de boi care o aduc la locul stabilit. Dacă un localnic vrea să se mute pe altă insulă sau dacă i-a secat puţul şi trebuie să ia apă de la câţiva kilometri distanţă, îşi ia casa şi pleacă, precum melcul. Din cauza umezelii, casele de pe aici sunt din lemn şi fără temelii de ciment, aşa că pot fi remorcate pe apă şi mutate plutind pe trunchiuri de copac.
Pentru asta se face o clacă, o minga la care iau parte vecini, rude şi prieteni; unii aduc ambarcaţiunile, alţii aduc boii, stăpânul casei pune mâncarea şi băutura, doar că acum era vorba de o păcăleală pentru turişti, că aceeaşi căsuţă se tot plimbă pe apă luni în şir, până se face praf. Aceasta urma să
fie ultima „tragere” până vara viitoare, când aveau să aleagă
altă casă transhumantă. Ideea e de a arăta lumii cât de 176
- ISABEL ALLENDE -
ţicniţi sunt băştinaşii şi de a-i mulţumi astfel pe naivii care vin cu autobuzele agenţiilor de turism. Printre aceştia se număra şi Daniel.
Avuseserăm parte de mai multe zile uscate şi calde, ceva neobişnuit pentru perioada asta a anului, ploioasă de regulă.
Peisajul arăta altfel, niciodată nu mai văzusem un cer atât de albastru, o mare atât de argintie, păşunile atât de pline de iepuri şi atâtea păsări care chirăiau vesel prin copaci. Mie îmi place ploaia, îmi sugerează intimitate şi prietenie, dar frumuseţea acestor insule şi canale se vede mai bine când e soare. Lasă că pot înota fără să-mi îngheţe oasele şi să mă şi bronzez puţin, cu grijă însă, căci aici stratul de ozon e atât de subţire, că se nasc miei orbi şi broaşte diforme. Aşa zice lumea, eu n-am văzut aşa ceva.
Pe plajă totul era pregătit pentru „tragere”: boi, odgoane, cai, douăzeci de bărbaţi pentru munca grea, femei cu coşuri cu plăcinte, puzderie de copii, turişti, localnici care nu scapă
