Mă bântuie şi acum amintirea unui episod din perioada aceea, năvăleşte brusc şi mă lasă tremurând. Sau mă trezesc transpirată, sub imperiul unor imagini extrem de vii. În vis mă văd alergând goală, strigând fără glas, într-un labirint de străduţe înguste şi încolăcite precum şerpii, uşile şi ferestrele caselor sunt ferecate, n-am cui cere ajutor, mă arde tot corpul, tălpile îmi sângerează, am un gust amar în gură, sunt singură. La Las Vegas mă credeam condamnată la o singurătate iremediabilă, care se instaurase odată cu moartea bunicului. Nici nu bănuiam că voi ajunge aici, pe insula asta din Chiloé, ascunzându-mă printre străini, fără

213

- CAIETUL MAYEI -

să pot comunica, departe de tot ce-mi fusese aproape, dar fără să mă simt deloc singură.

Când l-am cunoscut pe Daniel am vrut să-i fac o impresie bună, să-mi şterg trecutul şi să încep o pagină nouă, să-mi inventez o versiune ameliorată, numai că mi-am dat seama că aşa ceva nu era nici posibil, nici indicat. Omul care sunt e rezultatul trăirilor mele anterioare, chiar şi al marilor mele greşeli. Confesiunea către el a fost o experienţă pozitivă, i-am dat dreptate lui Mike O’Kelly, care spune că demonii îşi pierd puterea odată scoşi din văgăunile în care se ascund şi priviţi drept în ochi, la lumină; doar că acum parcă nu mai sunt atât de sigură că am procedat corect. Cred că l-am speriat pe Daniel, de aceea nu-mi răspunde cu aceeaşi patimă, precis că îi inspir neîncredere, e logic. O poveste ca a mea e de natură să-i sperie şi pe cei mai curajoşi. Dar la fel de adevărat e că el însuşi mă provoca la mărturisiri. Mi-a fost uşor să-i relatez episoadele cele mai umilitoare, căci mă

asculta fără să mă judece, pesemne că asta ţine de formaţia sa. Că doar asta fac psihiatrii, ascultă şi tac, nu-i aşa? Nu mă întreba ce se întâmplase, ci ce simţeam în timp ce-i povesteam, iar eu îi descriam cum mă ardea pielea, cum aveam palpitaţii şi o piatră pe inimă care mă strivea. Îmi spunea să nu resping acele senzaţii, să le accept fără să le analizez, astfel, dacă aveam curaj, acestea se vor deschide până la urmă ca nişte sertare şi îmi vor elibera spiritul.

— Ai suferit mult, Maya, nu numai atunci, dar şi pentru că ai fost abandonată în copilărie.

— Despre ce abandon vorbeşti tu? Nici n-ai idee cât m-au răsfăţat bunicii.

— Da, dar mama şi tatăl tău te-au abandonat.

— Asta spuneau şi terapeuţii din Oregon, dar bunicii…

— La un moment dat va trebui să rezolvi povestea asta la terapie, m-a întrerupt el.

— Pentru voi, psihiatrii, totul se rezolvă prin terapie!

— Pentru că rănile psihice nu trebuie îngropate, ci scoase la aer ca să se cicatrizeze.

214

- ISABEL ALLENDE -

— M-am săturat de terapie în Oregon, dar, dacă zici că e necesar, poate mă ajuţi tu.

Răspunsul său a fost mai curând raţional decât romantic, mi-a spus că avea să fie un proiect de lungă durată, el urma să plece curând, în plus, relaţia dintre pacient şi terapeut exclude sexul.

— Atunci o să-l rog pe bunicul Popo să mă ajute…

— Bună idee, a zâmbit el.

În perioada sinistră de la Las Vegas bunicul mă vizitase o singură dată. Făcusem rost de o heroină atât de ieftină, că ar fi trebuit să bănuiesc că era contrafăcută. Ştiam de persoane dependente care muriseră din cauza porcăriilor cu care se lungesc drogurile, însă n-am rezistat. Am aspirat-o într-o toaletă publică greţoasă. Nu aveam o seringă ca să mi-o injectez, poate că asta m-a şi salvat. Imediat am simţit nişte izbituri în tâmple de parcă m-ar fi lovit nişte copite, inima mi-a luat-o razna, m-a acoperit un fel de beznă, m-am sufocat, nu mai puteam respira. M-am prăbuşit în cei patruzeci de centimetri dintre closet şi perete, printre hârtii folosite, în duhoarea de amoniac.

Am realizat vag că eram pe moarte, dar, departe de a mă

speria, asta mi-a dat o mare uşurare. Pluteam într-o apă

neagră, tot mai adânc, ca în vis, mă cufundam mulţumită în abisul lichid care avea să pună capăt întregii ruşini în care trăisem, mă lăsam dusă dincolo, ca să scap de farsa asta care ajunsese viaţa mea, de minciuni şi justificări, de fiinţa nedemnă, necinstită şi laşă care devenisem, care-şi învinuia tatăl, bunica şi tot universul pentru propria ei stupizenie, de nefericita asta care la cei nouăsprezece ani recent împliniţi îşi arsese deja toate corăbiile şi era terminată, prinsă fără

scăpare, pierdută, de scheletul acoperit de răni şi păduchi, de nenorocita care se vindea pe un gât de alcool, care fura de la o mamă săracă; voiam să scap definitiv de Joe Martin şi de Chinezu’, de corpul meu, de viaţa mea futută.

Şi atunci, din hăul în care mă prăbuşisem, am auzit de departe un îndemn: „Maya, respiră, Maya, respiră!” Am ezitat 215

- CAIETUL MAYEI -

o clipă, dorind să leşin din nou pentru a nu trebui să iau o decizie, încercând să scap şi să mă afund rapid în neant, dar eram legată de lumea asta prin glasul poruncitor care mă

striga şi-mi spunea să respir. Am deschis instinctiv gura, am tras aer, am început să respir scurt, icnind ca în agonie.

Treptat, încet, am ieşit din vis. Nu era nimeni cu mine, dar în spaţiul lat de o palmă dintre uşa veceului şi duşumea am văzut nişte pantofi bărbăteşti pe care i-am recunoscut. Tu eşti, bunicule? N-a răspuns nimeni, dar mocasinii englezeşti au rămas pe loc, pe urmă s-au depărtat fără zgomot. Am mai stat o vreme acolo, gâfâind, cu o senzaţie de greaţă, strigându-mi bunicul.

Lui Daniel nu i s-a părut ciudată apariţia bunicului Popo şi nici n-a încercat să-mi ofere o explicaţie raţională a celor întâmplate, aşa cum ar face oricare dintre numeroşii psihiatri pe care i-am cunoscut. Nici măcar nu mi-a aruncat o privire glumeaţă, aşa cum face Manuel Arias când, vorba lui, devin ezoterică. Deci cum să nu fiu amorezată de Daniel, care nu e numai frumos, ci şi sensibil? Dar mai ales frumos.

Seamănă cu David de Michelangelo, dar e mai atrăgător din cauza culorii pielii. La Florenţa bunicii îmi cumpăraseră o replică în miniatură a statuii, un David cu o frunză de viţă

peste părţile ruşinoase, care mie îmi plăceau cel mai mult: încă nu văzusem aşa ceva la un om, doar în cartea de anatomie a bunicului. Dar să revenim la Daniel, care crede că jumătate din problemele lumii s-ar rezolva dacă fiecare dintre noi ar avea un bunic protector în loc de un superego exigent, pentru că marile virtuţi apar graţie iubirii.

Viaţa lui Daniel Goodrich a fost o prăjitură faţă de a mea, dar a avut şi el necazurile lui. E un tip serios, ştie ce are de făcut, a ştiut de mic care-avea să-i fie drumul, spre deosebire de mine, care plutesc în derivă. La prima vedere te păcăleşte cu atitudinea sa de copil fără probleme materiale şi cu zâmbetul prea facil, zâmbetul cuiva care e mulţumit de sine şi de lume. Aerul acesta de eternă satisfacţie e ciudat, pentru 216

- ISABEL ALLENDE -

că în timpul studiilor de medicină, al practicii de spital şi al călătoriilor făcute pe jos şi cu rucsacul în spinare a văzut destulă mizerie şi suferinţă. Dacă nu m-aş fi culcat cu el aş

zice că e încă un adept al lui Siddhartha, încă unul care s-a lepădat de emoţii, la fel ca Manuel.

Povestea familiei Goodrich e de roman. Daniel ştie că tatăl său biologic era negru, iar mama era albă, dar nu îi cunoaşte şi nici n-a avut curiozitatea să-i caute, pentru că-si adoră

familia adoptivă. Robert Goodrich, tatăl adoptiv, e un englez cu titlu de sir, pe care nu-l foloseşte, căci în State aşa ceva ar fi un bun prilej să fie luat peste picior. Ca dovadă, există o fotografie color în care o salută pe regina Elisabeta II purtând la gât o decoraţie făţoasă atârnată de o panglică oranj. E un psihiatru de renume, cu câteva cărţi publicate, iar titlul de sir l-a obţinut pentru merite ştiinţifice.

Sir Goodrich s-a căsătorit cu Alice Wilkins, o tânără

violonistă americană în trecere prin Londra, s-a mutat cu ea în Statele Unite şi s-au instalat la Seattle, unde şi-a deschis propria clinică, iar ea s-a angajat la filarmonică. Pentru că

Alice nu putea face copii, după multe ezitări l-au adoptat pe Daniel. Patru ani mai târziu, pe neaşteptate, Alice a rămas gravidă. Iniţial au crezut că era vorba de o sarcină „isterică”, dar n-a fost aşa şi, la sorocul potrivit, s-a născut micuţa Frances. În loc să fie gelos pentru apariţia unei rivale, Daniel a prins drag de soră-sa, iubind-o în mod absolut şi exclusiv, sentiment împărtăşit pe de-a-ntregul de fetiţă. Amândoi au învăţat să iubească muzica clasică, cockerii spaniel ai familiei şi sporturile de munte, din care-avea să se tragă

nenorocirea lui Frances.

Daniel avea nouă ani iar soră-sa cinci când părinţii lor s-au despărţit: Robert Goodrich s-a dus zece străzi mai departe ca să trăiască cu Alfons Zaleski, pianistul orchestrei simfonice în care cânta Alice, un polonez talentat, brusc în purtări, zdravăn ca un tăietor de lemne, cu o claie de păr pe cap şi un umor vulgar, în evident contrast cu ironia britanică

şi fineţea lui Sir Robert Goodrich. Copiii au primit o explicaţie 217

- CAIETUL MAYEI -

poetică în legătură cu ostentativul prieten al tatălui şi au crezut că era vorba de ceva trecător, dar iată că s-au scurs nouăsprezece ani şi cei doi sunt încă împreună. Între timp, Alice a ajuns vioara întâi în orchestră, continuă să cânte alături de Alfons Zaleski ca doi buni prieteni, ceea ce şi sunt, căci poleacul nici n-a vrut să-i răpească soţul, ci să-l împartă.

Alice a rămas în vechea casă cu jumătate din mobilier şi doi cockeri, Robert s-a mutat în acelaşi cartier, într-o casă

identică, cu restul mobilei şi cel de-al treilea căţel. Daniel şi Frances au crescut venind şi plecând cu valiza câte o săptămână în fiecare casă. Au învăţat la aceeaşi şcoală, unde situaţia părinţilor nu era deloc prilej de scandal, petreceau sărbătorile şi aniversările cu ambii şi un timp au fost convinşi că numeroasa familie Zaleski, care venea de la Washington exact ca să se aşeze la masa întinsă de Ziua Recunoştinţei, era compusă din acrobaţi de circ, încă una din multele basme inventate de Alfons ca să câştige simpatia copiilor. Nu era nevoie, Daniel şi Frances ţin la el pentru cu totul alte motive: a fost ca o mamă pentru ei. Polacul îi adora, se ocupa de ei mai mult decât părinţii lor adevăraţi, e un tip vesel şi amuzant, le făcea demonstraţii de dansuri populare ruseşti în pijama şi cu decoraţia lui sir Robert la gât.

Aşa că părinţii s-au despărţit fără să se mai complice cu un divorţ legal şi rămânând prieteni. Îi leagă aceleaşi interese şi preocupări pe care le împărtăşeau înainte să apară Alfons Zaleski, în afară de alpinism, pe care nu-l mai practică după

accidentul lui Frances.