— Nu înţeleg.
— Dacă vrea să-i măresc taxa, să mă scape de ăştia doi fără să mă implice nicicum.
Mi-a căzut fisa, aducându-mi aminte de fetele care lucraseră înaintea mea pentru el şi de care „scăpase”. Am vizualizat extrem de limpede prăpastia care se căsca sub picioarele mele şi mi-am spus din nou că ar trebui să fug, dar am recăzut într-un fel de magiun gros, inertă, lipsită de voinţă. Nu pot să mă gândesc acum, sunt varză, am înghiţit prea multe pastile, marijuana, vodcă, trebuie să mă
dezmeticesc, îmi spuneam în timp ce dădeam duşcă al doilea pahar de vin, asta după tequila.
171
- CAIETUL MAYEI -
Brandon Leeman se lăsase pe spătarul scaunului cu ochii întredeschişi. Lumina îi bătea într-o parte, evidenţiindu-i pomeţii proeminenţi, obrajii scobiţi şi cearcănele verzui.
Parcă era un cadavru. „Ar trebui să ne întoarcem”, am propus eu, scuturată de greaţă. „Mai am ceva de făcut în satul ăsta afurisit. Comandă-mi o cafea.”
Leeman a plătit cash, ca de obicei, am ieşit din aerul condiţionat în dogoarea nemiloasă din Beatty care, după
spusele lui, era un depozit de deşeuri radioactive şi exista doar din raţiuni turistice: Valea Morţii era la zece minute distanţă. A condus în zigzag până la nişte depozite închiriate, nişte construcţii scunde din beton cu uşi metalice turcoaz.
Mai fusese acolo, căci s-a dus glonţ la o uşă anume. În timp ce aşteptam în maşină, se chinuia cu două lacăte mari, înjurând întruna pentru că nu reuşea, şi de la o vreme îi tremurau mâinile. A deschis până la urmă uşa şi mi-a făcut semn să vin.
Soarele bătea din plin într-o încăpere mică în care se găseau două lăzi mari de lemn. A scos din portbagajul Mustangului o geantă de plastic negru pe care scria El Paso TX şi am intrat în depozitul încins. Mi-a trecut scurt prin minte că mă putea lăsa acolo, îngropată de vie. Leeman m-a apucat zdravăn de un braţ şi m-a privit în ochi.
— Mai ţii minte că ţi-am zis că vom face lucruri măreţe împreună?
— Da…
— Ei, a sosit şi clipa aia, sper să nu mă dezamăgeşti.
Am confirmat, speriată de tonul ameninţător şi de pustietatea locului. Leeman s-a ciucit, a deschis geanta şi mi-a arătat ce conţinea. Iniţial nici nu mi-am dat seama că
pachetele verzui erau teancuri de dolari.
— Nu sunt bani furaţi şi nici nu-i caută nimeni. Asta e doar o mostră, în curând vor fi mult mai mulţi. Cred că
realizezi că ţi-am dat o dovadă enormă de încredere. Eşti 172
- ISABEL ALLENDE -
singura persoană decentă pe cate o cunosc, în afară de frate-meu. Acum suntem asociaţi.
— Ce trebuie să fac?
— Pentru moment, nimic, dar dacă îţi zic sau dacă mi se întâmplă ceva trebuie să-l suni imediat pe Adam şi să-i spui unde se află geanta lui cu El Paso TX, pricepi? repetă.
— Să-l sun pe frate-tău şi să-i spun unde e geanta lui.
— Geanta cu El Paso TX, nu uita. Întrebări?
— Cum o să deschidă frate-tău uşa?
— Asta nu-i treaba ta! a lătrat el cu atâta furie, că m-am ferit crezând c-o să mă pocnească, dar omul s-a calmat, a închis sacoşa, a pus-o pe o ladă şi am ieşit.
Evenimentele s-au precipitat după drumul la depozitul din Beatty, dar atunci mi-a fost greu să le aşez în ordine, pentru că unele au avut loc simultan, la altele nu am asistat, am aflat mai târziu. După două zile, Brandon Leeman mi-a ordonat să-l urmez într-un Ford Acura proaspăt reciclat în garajul clandestin, el conducea Mustangul cumpărat în Utah pentru fratele său. Am mers după el pe drumul 95, trei sferturi de oră într-o căldură care făcea să tremure peisajul, până la Boulder City, o localitate absentă de pe harta mentală a lui Leeman: e al doilea oraş din Nevada în care jocurile de noroc sunt ilegale. Am oprit la o benzinărie şi am aşteptat sub soarele arzător.
Douăzeci de minute mai târziu a oprit o maşină cu doi tipi, Leeman le-a dat cheile Mustangului, a primit o geantă de voiaj de mărime medie şi a urcat lângă mine în Fordul Acura.
Mustangul şi cealaltă maşină au luat-o spre sud, noi am făcut drumul înapoi. Nu am trecut prin Las Vegas, ne-am dus direct la depozitul din Beatty, unde Leeman a repetat rutina descuierii lacătelor fără să mă lase să văd cifrul. A pus sacoşa lângă cealaltă şi a închis uşa.
— O jumătate de milion de dolari, Laura! şi-a frecat el mâinile, mulţumit.
— Mie nu prea-mi place treaba asta, m-am tras eu înapoi.
173
- CAIETUL MAYEI -
— Ce nu-ţi place, căţea?
Alb la faţă, m-a apucat de braţe, dar l-am împins cât colo, smiorcăindu-mă. Piticania asta bolnavă, pe care aş fi putut
s-o strivesc sub tocuri, îmi inspira teamă, era în stare de orice.
— Lasă-mă în pace!
— Judecă, femeie, s-a arătat el mai împăciuitor. Vrei să
trăieşti în lumea asta afurisită? Cu frate-meu am aranjat totul, o să plecăm din ţara asta blestemată şi-ai să vii cu noi.
