La sfârşit şi-au trecut din mână în mână un căuş de lemn în care fiecare a pus o pietricică. Blanca le-a numărat şi a constatat că toate femeile din colibă lăsaseră câte una; fusese vorba de un vot, mă acceptaseră în unanimitate să fac parte din grupul lor. Am închinat cu ceai.
M-am întors mândră pe insula noastră şi l-am anunţat pe Manuel Arias ca de-acum încolo să nu mai conteze pe mine în nopţile cu lună plină.
Noaptea aceea cu vrăjitoarele bune din Castro mi-a reamintit experienţele mele din anul trecut. Viaţa mea e foarte diferită de cea a femeilor din grup şi nu ştiu dacă le voi putea povesti vreodată în intimitatea colibei prin ce-am trecut, furia care mă stăpânea, nevoia urgentă de alcool şi droguri, imposibilitatea de a sta liniştită. La instituţia din 159
- CAIETUL MAYEI -
Oregon mi se pusese diagnosticul „deficit de atenţie”, ceva ce sună ca o condamnare pe viaţă, dar de care n-am suferit cât timp a trăit bunicul şi nu sufăr nici acum, aici. Pot descrie simptomele dependenţei de droguri, nu şi intensitatea brutală a dependenţei. Pe unde-mi rătăcea sufletul pe atunci? La Las Vegas erau copaci şi soare, parcuri, râsul lui Freddy-regele rapului, îngheţată şi comedii la televizor, tineri bronzaţi şi limonadă la piscină, muzică şi lumini în noaptea eternă de pe Strip, au fost şi momente frumoase, precum nunta unor amici ai lui Leeman şi tortul de ziua lui Freddy, dar eu ţin minte doar fericirea efemeră a dozei şi infernul prelungit până la următoarea. Lumea de atunci mi se învălmăşeşte în cap, deşi n-au trecut decât câteva luni.
Ceremonia din colibă m-a legat definitiv de acest Chiloé fantastic şi, curios, de propriul meu corp. Anul trecut viaţa mea era zdrobită, credeam că se sfârşise şi că eram pângărită
pe veci. Acum mă văd întreagă şi-mi respect corpul ca niciodată; când mă privesc în oglindă nu-mi mai număr defectele, îmi place cum sunt, nu vreau să schimb nimic. Pe insula asta nimic nu-mi mai zgândăre amintirile rele, mă
străduiesc să le aştern pe acest caiet ca să nu păţesc ca Manuel, care şi-a îngropat amintirile într-o peşteră, de unde, în unele nopţi, acestea mai năvălesc peste el ca nişte câini turbaţi.
Azi am pus pe biroul său cinci flori din grădina Blancăi, ultimele din sezon, pe care nu va şti să le aprecieze, dar mie-mi dau o bucurie calmă. E firesc să te extaziezi în faţa culorilor dacă vii dintr-o lume cenuşie. Căci anul trecut a fost cenuşiu pentru mine. Iar micul buchet e perfect: un pahar, cinci flori, o insectă, lumina care intră pe fereastră.
Atât şi nimic mai mult. Sigur că e greu să-mi amintesc de bezna anului trecut. De lunga mea adolescenţă. O călătorie sub pământ…
Brandon Leeman punea mare preţ pe felul în care arătam, era un element de seamă al afacerii sale: trebuia să par 160
- ISABEL ALLENDE -
inocentă, simplă şi proaspătă, aidoma splendorilor care lucrau în cazinouri. Astfel inspiram încredere şi mă
potriveam peisajului, îi plăcea părul meu aproape alb şi foarte scurt, care-mi dădea un aer masculin. Mă punea să
port un ceas elegant cu curea lată de piele care-mi acoperea tatuajul de la încheietura mâinii, pe care refuzasem să-l şterg cu laserul. În magazine mă punea să defilez în hainele alese de el şi se amuza când făceam pe modelul. Nu mă
îngrăşasem, în ciuda faptului că tot ce mâncam era junk food şi nu mai făceam sport; nu mai alergam, cum făcusem dintotdeauna, pentru că cele două gorile nu se dezlipeau de mine.
De vreo două ori, Leeman m-a luat cu el la un apartament de hotel de pe Strip, a comandat şampanie şi m-a pus să mă
dezbrac încet, în timp ce el plutea sub efectul „doamnei albe”
şi al paharului de bourbon, fără să mă atingă. La început am fost jenată, dar repede mi-am dat seama că era ca şi cum m-aş fi dezbrăcat singură în faţa oglinzii: pentru el, erotismul se limita la ac şi la pahar. Îmi repeta că mare noroc avusesem cu el, alte fete erau exploatate în saloane de masaj şi în bordeluri, nu vedeau lumina zilei şi erau bătute. Ştiam eu câte sute de mii de sclave sexuale erau în Statele Unite?
Unele erau din Asia sau din Balcani, dar erau şi multe americance răpite pe stradă, în staţiile de metrou, pe aeroporturi sau adolescente fugite de acasă. Erau ţinute închise şi drogate, obligate să servească treizeci de clienţi pe zi, dacă refuzau li se aplicau şocuri electrice; erau invizibile, dispreţuite, nu valorau nimic. Existau locuri specializate în sadism, unde clienţii le puteau tortura după pofta inimii, le biciuiau, le violau, dacă plăteau corespunzător puteau să le şi omoare. Prostituţia era rentabilă pentru mafii, dar era un fel de malaxor pentru femeile care nu rezistau mult şi o sfârşeau atroce. „Asta e pentru cei fără suflet, Maya, dar eu sunt bun la inimă. Nu mă dezamăgi, poartă-te frumos. Ar fi mare păcat să ajungi în lumea aia”, îmi spunea Leeman.
161
- CAIETUL MAYEI -
Mai târziu, când am început să leg între ele fapte aparent disparate, am fost mirată de acest aspect al afacerilor sale.
Nu era amestecat în prostituţie – doar le vindea droguri femeilor care veneau după asta –, însă avea contacte misterioase cu peştii exact când unele dintre acestea dispăreau. Îl vedeam uneori cu fete foarte tinere, abia devenite dependente de droguri, pe care le aducea în clădire, le dădea să guste marfă din cea mai bună, le aproviziona pe credit vreo două săptămâni, după care dispăreau în ceaţă.
Freddy mi-a confirmat bănuielile: fetele astea erau vândute mafiilor, astfel Brandon Leeman câştiga bine fără să-şi murdărească prea mult mâinile.
Regulile şefului erau simple şi dacă-mi vedeam de treabă
totul era bine. Prima condiţie era să evit orice contact cu familia sau cu persoanele din viaţa mea anterioară – asta era simplu, în afară de bunică-mea nu mi-era dor de nimeni şi, oricum, aveam să revin curând în California. Apoi, nu aveam voie să mă împrietenesc cu nimeni, căci, vorba lui, o indiscreţie cât de măruntă putea pune în pericol afacerea.
Odată Chinezu’ m-a pârât că vorbisem în uşa sălii cu o tipă.
Leeman m-a înşfăcat de gât, m-a pus în genunchi cu o forţă
nebănuită pentru cineva mai slab şi mai scund decât mine, m-a făcut idioată şi dobitoacă şi mi-a tras două palme, roşu de mânie. A fost un semnal de alarmă, dar nu l-am auzit; mă
aflam într-una din zilele, tot mai frecvente, în care mintea mea era tot mai înceţoşată.
Nu după mult timp, m-a pus să mă îmbrac elegant şi m-a invitat la cină într-un restaurant italienesc recent deschis; am bănuit că era o modalitate prin care-şi cerea iertare. Mi-am pus rochia neagră şi sandalele aurii, dar n-am încercat să disimulez sub machiaj buza spartă şi vânătăile de pe obraz. Restaurantul s-a dovedit a fi peste aşteptări: foarte modern, numai sticlă, oţel şi oglinzi fumurii, nici gând de feţe de masă în carouri şi de chelneri costumaţi în gondolieri. Am lăsat farfuriile aproape neatinse, dar am dat gata două sticle 162
- ISABEL ALLENDE -
de Quintessa 2005, care au costat o avere şi au avut darul de a îndulci atmosfera. Leeman mi-a mărturisit că era într-o stare de încordare, i se prezentase ocazia unei afaceri excepţionale, dar periculoase. M-am prins că avea legătură
cu drumul de două zile pe care tocmai îl făcuse, fără să ne anunţe şi fără cele două gorile după el.
— Acum mai mult ca oricând, o breşă de securitate ne poate fi fatală, Laura.
— Cu femeia aia de la sală am vorbit mai puţin de cinci minute despre cursul de yoga, nici măcar nu ştiu cum o cheamă, jur…
— Să nu se mai repete. De data asta mă fac că uit, dar tu să nu uiţi niciodată, pricepi? Trebuie să am încredere în oamenii mei, Laura. Mă înţeleg bine cu tine, ai stil, înveţi repede, asta îmi place. Împreună putem face lucruri măreţe.
— Ce fel de lucruri?
— Vei afla la momentul potrivit. Deocamdată mai eşti în perioada de probă.
