Nu aveam voie să am relaţii cu bărbaţi, era o chestiune de securitate. În pat, limbile se dezleagă, obişnuia să spună.
La şaisprezece ani avusesem, în afară de dezastrul cu Rick Laredo, câteva experienţe cu băieţii de pe urma cărora rămăsesem frustrată şi supărată. Pornografia pe internet, la care toţi elevii din Berkeley High aveau acces, nu-i educase, erau ridicol de nepricepuţi, se aruncau în promiscuitate de parcă ar fi inventat-o chiar ei, asta purta şi un nume –
„prietenie cu folos” – dar era limpede că folosul era doar de partea lor. La instituţia din Oregon, unde ambianţa era saturată de hormoni – ziceam că testosteronul şiroia pe pereţi –, eram siliţi la o convieţuire strânsă şi la o castitate forţată, combinaţie explozivă care le dădea un material inepuizabil terapeuţilor în şedinţele de grup. Pe mine nu mă
frustra deloc „acordul” în materie de sex, dar pentru alţii era mai greu de suportat decât abstinenţa de la drog, căci în afară de Steve, psihologul, care nu se lăsa sedus în niciun chip, elementul masculin era deplorabil. La Las Vegas restricţia impusă de Leeman nu m-a deranjat deloc, încă nu uitasem noaptea funestă cu Fedgewick. Nu voiam să mă
atingă nimeni.
Brandon Leeman se lăuda că putea satisface orice capriciu al clienţilor săi, de la un băieţel de câţiva anişori pentru un pervers, până la o mitralieră pentru un extremist, dar era lăudăroşenie curată, eu n-am văzut niciodată aşa ceva; se ocupa doar cu traficul de droguri şi cu vânzarea obiectelor furate, nişte afaceri de furnicuţă în comparaţie cu altele care se petreceau nepedepsite în oraş. Prin apartament se perindau prostituate de toate rasele în căutate de droguri, unele de mare lux, după cum arătau, altele în ultimul hal de mizerie; unele plăteau cash, altele pe credit, iar uneori, în absenţa şefului, Joe Martin şi Chinezu’ le taxau în natură.
Leeman îşi mai rotunjea veniturile şi cu maşinile furate de o 149
- CAIETUL MAYEI -
bandă de minori dependenţi de crack, reciclate apoi într-un garaj clandestin, cu numărul schimbat şi vândute în alte state; aşa îşi schimba şi el maşina tot la două sau trei săptămâni, ceea ce îl făcea greu de identificat. Totul contribuia la îngroşarea teancului de dolari.
— Cu găina asta a ta care face ouă de aur ai putea să-ţi permiţi un penthouse, nu să stai în grajdul ăsta, ai putea să
ai un avion, un iaht, tot ce vrei… am izbucnit eu după ce se spărsese o ţeavă şi fuseserăm inundaţi de o apă fetidă care ne silise să folosim toaletele de la sală.
— Vrei un iaht în Nevada?
— Nu! Tot ce vreau e o baie decentă! De ce nu ne mutăm?
— Îmi convine aici.
— Atunci cheamă un instalator, pentru Dumnezeu! Şi-ai putea angaja şi o femeie care să ne facă curat.
Asta l-a făcut să râdă în hohote. Ideea unei imigrante ilegale care să facă menajul într-un cuib de delincvenţi şi drogaţi i se părea nespus de amuzantă. De fapt, de curăţenie trebuia să se ocupe Freddy, de-asta îl şi găzduia, numai că
puştiul se limita să arunce gunoiul şi să scape de corpurile delicte dându-le foc într-un bidon gol în curte. Deşi numai vocaţie pentru treburile casnice nu am, uneori trebuia să-mi pun mănuşi de cauciuc şi să pun mâna pe detergent, altfel nu puteam vieţui acolo, cu toate că era o misiune imposibilă, rapănul invada totul ca o molimă inexorabilă. Care mă
deranja doar pe mine, ceilalţi nici n-o băgau în seamă.
Pentru Brandon Leeman aceste spaţii reprezentau un aranjament temporar, totul avea să se schimbe imediat ce-avea să pună pe picioare afacerea misterioasă pe care o cocea cu fratele său.
Şeful – aşa-i plăcea să i se spună – îi datora mult acestui frate, Adam pe numele său. Erau de baştină din Georgia, îmi povestise; mama îi părăsise de mici copii, tatăl murise în închisoare, pesemne asasinat, deşi versiunea oficială fusese sinucidere, astfel că fratele mai mare practic îl crescuse.
Adam n-avusese nici el o ocupaţie cinstită, dar nici 150
- ISABEL ALLENDE -
încurcături cu legea, precum mezinul, care la treisprezece ani era deja fişat ca delincvent. „A trebuit să ne despărţim, ca să nu-i fac probleme lui Adam.” Astfel au stabilit că locul ideal pentru el era Nevada, cu peste o sută optzeci de cazinouri deschise zi şi noapte, cu bani care treceau dintr-o mână în alta cu viteza luminii şi un număr suficient de poliţişti corupţi.
Adam îl aprovizionase cu un teanc de cărţi de identitate şi paşapoarte pe diferite nume şi cu bani. Niciunul dintre ei nu folosea cărţi de credit. Într-un moment rar de sinceritate, Brandon Leeman mi-a mărturisit că nu fusese căsătorit niciodată, că frate-său era singurul lui prieten, iar nepotu-său, băiatul lui Adam, singura slăbiciune sentimentală. Mi-a arătat şi o poză de familie în care apăreau fratele – un tip solid şi bine făcut –, cumnata cea dolofană şi nepoţelul, un îngeraş pe nume Hank. Am mers de câteva ori cu el să-i cumpere jucării electronice, foarte scumpe şi nepotrivite pentru un plod de doi ani.
Drogurile erau doar o distracţie în plus pentru turiştii care veneau la Las Vegas la sfârşit de săptămână ca să scape de plictiseală şi să-şi încerce norocul la cazinouri, dar singura alinare pentru prostituate, vagabonzi, cerşetori, borfaşi şi alţi nefericiţi care se perindau prin clădirea lui Leeman gata să-şi vândă ultimul dram de umanitate pentru o doză. Uneori veneau fără un chior şi-l implorau până când primeau ceva din milă sau pentru a continua să depindă de el. Erau şi alţii, cu un picior în groapă, pe ăia n-avea sens să-i ajute, vomitau sânge, aveau convulsii, leşinau. Leeman îi azvârlea în stradă. Pe unii n-am să-i pot uita, de exemplu tânărul din Indiana care supravieţuise unei explozii în Afganistan şi ajunsese la Las Vegas uitându-şi chiar şi numele. „Îţi pierzi picioarele şi primeşti o medalie, îţi pierzi mintea şi nu primeşti nimic”, repeta el între două fumuri de crack; sau Margaret, o fată de vârsta mea, dar distrusă fizic, care-mi şterpelise una din genţile de firmă. Dar Freddy o văzuse şi am reuşit s-o recuperăm înainte să apuce s-o vândă, caz în 151
- CAIETUL MAYEI -
care Leeman ar fi pus-o să plătească foarte scump. Odată
Margaret a ajuns la apartament delirând, n-a găsit pe nimeni şi şi-a tăiat venele cu un ciob de sticlă. Freddy a găsit-o pe culoar într-o baltă de sânge, a făcut ce-a făcut şi a scos-o din clădire, a lăsat-o pe altă stradă şi a chemat ambulanţa. Când au luat-o încă mai trăia, dar de-atunci n-am mai văzut-o.
Şi cum aş putea să-l uit pe Freddy, căruia îi datorez viaţa?
L-am îndrăgit ca o soră pe puştiul incapabil să stea locului, slab şi mărunt, cu ochi sticloşi, mucos, dur pe dinafară şi dulce pe dinăuntru, încă în stare să râdă şi să se ghemuiască lângă mine ca să se uite la televizor. Îl îndopam cu vitamine şi calciu ca să crească, am cumpărat chiar şi două oale şi o carte de bucate ca să inaugurez bucătăria, dar farfuriile cu mâncare ajungeau neatinse la gunoi; Freddy lua două înghiţituri şi era sătul. Uneori era bolnav şi zăcea nemişcat pe salteaua sa, alteori dispărea fără explicaţii mai multe zile. Leeman îi punea la dispoziţie tot ce-i cerea: droguri, alcool, ţigări. „Nu vezi că-l omori cu zile?” îl certam eu. „Sunt deja mort, Laura, nu-ţi face griji”, intervenea puştiul, binedispus. Consuma orice substanţă toxică, orice porcărie care se putea înghiţi, fuma, inhala sau injecta!
Chiar că era pe jumătate moft, însă avea muzica în sânge, scotea ritm până şi dintr-o cutie de conserve şi improviza romane-fluviu într-un rap rimat; visul lui era să fie descoperit şi să devină o vedetă precum Michael Jackson. „O
să plecăm împreună în California, Freddy. Acolo vei începe o viaţă nouă. Mike O’Kelly o să te ajute, a scos din rahat sute de tineri, unii mult mai distruşi ca tine, dacă-i vezi acum nici nu-ţi vine să crezi. O să te ajute şi bunică-mea, se pricepe la de-astea. O să stai cu noi, ei, ce zici?”
Într-o seară, în timp ce aşteptam un client într-unul din saloanele pompoase cu statui şi fântâni romane de la Caesar’s Palace, m-am întâlnit cu ofiţerul Arana. Am încercat să mă furişez, dar mă văzuse şi s-a apropiat zâmbitor, mi-a întins mâna şi m-a întrebat ce mai face unchiul meu.
152
- ISABEL ALLENDE -
„Unchiul…?” am repetat nedumerită, apoi mi-am amintit că
atunci, la McDonald’s, Brandon Leeman mă prezentase ca pe nepoata sa din Arizona. Ca pe ace, doar aveam marfa în geantă, am bâlbâit nişte explicaţii pe care nici nu mi le ceruse.
— Stau aici doar peste vară, pe urmă mă duc la universitate.
— La care?
— Nu ştiu încă…
