— O dragoste la prima vedere ca asta nu poate fi unilaterală, Manuel.

— O, da, două inimi care se întâlnesc…

— Exact, dar tu n-ai trăit aşa ceva, de-aia faci mişto.

— Nu vorbi în necunoştinţă de cauză, Maya.

— Ba tu vorbeşti în necunoştinţă de cauză!

Daniel e primul american din generaţia mea pe care-l cunosc de când am ajuns în Chiloé şi singurul interesant de care-mi amintesc; mucoşii de la liceu, istericii din Oregon şi distruşii din Las Vegas nu contează. E mai mare decât mine cu opt ani, dar eu am trăit un secol mai mult şi-aş putea să-i dau lecţii de maturitate şi experienţă de viaţă. M-am simţit în largul meu cu el de la bun început, avem aceleaşi gusturi în materie de cărţi, filme şi muzică, râdem de aceleaşi lucruri şi împreună ştim peste o sută de bancuri cu nebuni: o jumătate le ştie el de la universitate, cealaltă jumătate o ştiu 182

- ISABEL ALLENDE -

eu de la instituţia din Oregon. În rest, suntem foarte deosebiţi.

Daniel a fost adoptat la o săptămână după naştere de un cuplu de albi înstăriţi, liberali şi cultivaţi, genul de oameni super-normali. A fost un student pasabil şi un sportiv bun, a dus o viaţă ordonată şi îşi poate planifica viitorul cu acea încredere iraţională a celor care nu au avut de suferit. E un tip sănătos, sigur pe el, prietenos şi relaxat; dacă n-ar fi mânat de spiritul acesta cercetător ar fi chiar banal. A călătorit ca să afle lucruri noi, aşa că nu e un turist ca toţi ceilalţi. Chitit să-şi urmeze tatăl adoptiv, a studiat medicina, şi-a luat diploma în psihiatrie anul trecut şi, la întoarcerea la Seattle, va avea un post în clinica de dezintoxicare a tatălui său. Ironia sorţii, aş putea să-i fiu pacientă.

Felul firesc şi lipsit de emfază în care ştie să fie fericit, ca pisicile, îmi produce invidie. În peregrinările sale prin America Latină s-a frecat de tot felul de oameni: bogătaşi din Acapulco, pescari din Caraibe, pădurari din Amazonia, cultivatori de coca din Bolivia, indigeni din Peru, dar şi borfaşi, derbedei, peşti, dealeri, criminali, poliţişti şi militari corupţi. A trecut de la o aventură la alta cu inocenţa intactă.

Mie, în schimb, toate cele prin care am trecut mi-au lăsat urme, cicatrici, zgârieturi, vânătăi. Daniel are noroc, sper ca asta să nu fie o problemă. Şi-a petrecut prima noapte acasă

la tanti Blanca, dormind în puf şi cearşafuri de damasc, că

tipa e rafinată, dat pe urmă s-a mutat la noi: ea a găsit un pretext să plece la Castro şi să-l lase în seama mea. Daniel şi-a pus sacul de dormit în living şi a dormit acolo, cu pisicile. Seara cinăm târziu, ne bălăcim în jacuzzi, el îmi spune pe unde a umblat, eu îi arăt constelaţiile, îi povestesc despre Berkeley, despre bunici, despre Oregon, dar deocamdată nimic despre etapa Las Vegas. Încă nu am încredere să-i spun aşa ceva, poate se sperie. Am impresia că

anul trecut am fost într-o lume neagră: eram sub pământ, precum o sămânţă sau un tubercul, o altă Maya Vidal se lupta să iasă la lumină; mai întâi mi-au crescut nişte 183

- CAIETUL MAYEI -

filamente subţiri care căutau apa, apoi nişte rădăcini în căutare de hrană, în cele din urmă o tulpină şi frunze căutând lumină. Acum pesemne că înfloresc, de aceea recunosc dragostea. O fi din cauza ploii, aici, în sudul lumii, totul devine fertil.

Tanti Blanca s-a întors acasă, dar în ciuda aşternuturilor ei de lux Daniel nu a dat semne că ar dori să se mute la loc.

Rămâne la noi, semn bun. Am stat tot timpul împreună, pentru că nu lucrez, Manuel şi Blanca m-au eliberat de orice sarcină cât stă Daniel aici. Am vorbit câte-n lună şi-n stele, dar tot nu-mi vine să-i zic totul: e mult mai precaut decât mine. M-a întrebat de ce mă aflam în Chiloé, i-am spus o jumătate de adevăr, că venisem să-l ajut pe Manuel şi să

cunosc ţara, pentru că familia mea e de origine chiliană. I-am arătat satul, a filmat cimitirul, casele pe piloni, muzeul nostru cel jalnic şi prăfuit cu câteva troace şi portretele în ulei ale unor eroi uitaţi, a filmat-o pe doña Lucinda, care la cei o sută şi nouă ani ai ei continuă să vândă lână şi să

recolteze cartofi şi marijuana, pe „poeţii” de la Taverna Mortului, pe Aurelio Ñancupel cu poveştile lui cu piraţi şi mormoni.

Manuel Arias e fericit cu musafirul ăsta care-l ascultă

admirativ şi care, spre deosebire de mine, nu-l critică. În timp ce ei stau de vorbă, eu număr minutele irosite cu legende cu vrăjitori şi monştri, minute pe care le-ar putea petrece cu mine. În câteva săptămâni periplul său va lua sfârşit şi mai are de mers în extremitatea sudică a continentului şi în Brazilia, e păcat să-şi piardă timpul cu Manuel. Am avut oarece ocazii – prea puţine – să devenim intimi, dar abia dacă m-a luat de mână ca să mă ajute să sar peste o stâncă. Nu avem timp să fim singuri, cumetrele satului sunt cu ochii pe noi, iar Juanito Corrales, Pedro Pelanchugay şi câinele Fákin ne urmează pas cu pas. Babele satului mi-au ghicit sentimentele faţă de Daniel şi cred că au scos un suspin colectiv de uşurare, că începuseră să circule 184

- ISABEL ALLENDE -

bârfe absurde în legătură cu mine şi Manuel: deşi ne desparte o jumătate de secol, tot li se pare suspect că locuim sub acelaşi acoperiş. Eduvigis Corrales şi încă nişte muieri sunt gata să ne facă lipeala, însă ar trebui să fie mai discrete ca să nu-l gonească pe băiat. Blanca şi Manuel conspiră şi ei.

Ieri s-a întâmplat în fine celebrul curanto anunţat de Blanca, şi Daniel l-a filmat în detaliu. Sătenii se poartă

cordial cu turiştii – aceştia cumpără obiecte de artizanat, iar agenţiile de turism plătesc pentru curanto –, dar tot răsuflă

uşuraţi la plecarea lor; îi jenează hoardele astea de străini care-şi vâră nasul prin casele lor şi îi pozează de parcă ei ar fi personajele exotice. Cu Daniel lucrurile stau altfel, e oaspetele lui Manuel, asta îi deschide toate uşile, şi-n plus e cu mine, astfel a putut filma tot ce i-a căşunat.

De data asta majoritatea turiştilor erau de vârsta a treia, pensionari cărunţi din Santiago, veseli cât cuprinde, deşi se cam împleticeau pe nisip. Aveau cu ei o chitară, au cântat în timp ce se făcea mâncarea şi au băut pisco sour cu nemiluita, ceea ce a sporit euforia. Daniel a luat instrumentul şi ne-a delectat cu bolerouri mexicane şi valsuri peruane învăţate în călătoriile sale; nu stă el prea bine cu vocea, dar cântă cu suflet, iar mutra lui de beduin i-a încântat pe turişti.

După ce-am mâncat, am băut zeama din ulcelele de lut care se aşază primele pe pietrele încinse. N-am cuvinte să

descriu savoarea concentrată a acestui nectar lăsat de toate deliciile pământului şi mării, nimic nu se compară cu senzaţia ca de beţie pe care o produce; îţi străbate venele ca un râu fierbinte şi-ţi face inima să bată mai tare. S-au făcut glume despre calităţile lui afrodiziace, moşuleţii din Santiago l-au comparat cu Viagra, îndoindu-se de râs. Or avea dreptate, pentru că e prima dată că simt o dorinţă nebună de a face dragoste cu cineva cât se poate de concret, cu Daniel.

L-am observat de aproape şi am adâncit ceea ce el numeşte prietenie iar eu ştiu că se numeşte altfel. E în 185

- CAIETUL MAYEI -

trecere, va pleca în curând, nu vrea să se lege, poate că n-am să-l mai văd niciodată, dar nici nu suport să mă gândesc la asta. Se poate muri din dragoste? Manuel glumeşte, dar eu ştiu că e adevărat, o greutate uriaşă îmi apasă pieptul, dacă

nu trece rapid am să explodez. Blanca zice să fac eu primul pas, un sfat pe care ea nu-l pune în aplicare cu Manuel, dar n-am curaj. E şi caraghios: la vârsta mea şi cu trecutul meu, pot să suport o respingere. Pot? Dacă Daniel mă respinge, mă arunc cu capul înainte între somonii carnivori. În fond, nu sunt nasoală, din câte spune lumea. De ce nu mă sărută

odată?

Apropierea acestui bărbat pe care abia că-l cunosc e îmbătătoare, un adjectiv pe care-l folosesc cu grijă, căci îi cunosc mult prea bine semnificaţia, dar n-am alt termen pentru a descrie această exaltate a simţurilor, această nevoie atât de asemănătoare dependenţei. Acum înţeleg eu de ce îndrăgostiţii din opere sau literatură se sinucid sau mor de durere când trebuie să se despartă. Există grandoare şi demnitate în tragediile care devin astfel o sursă de inspiraţie,

numai că eu nu vreau o tragedie, oricât de nemuritoare ar fi aceasta, vreau o fericire fără tam-tam, o fericire intimă, foarte discretă, ca să nu provoc gelozia zeilor atât de răzbunători. Ce prostii pot să spun! N-am nicio bază pentru fanteziile astea, Daniel îmi arată aceeaşi simpatie pe care i-o arată şi Blancăi, care i-ar putea fi mamă. Poate că nu sunt genul lui. Poate o fi gay?

I-am spus lui Daniel că Blanca a fost regina frumuseţii în anii ’60 şi se crede că i-a inspirat vreo douăzeci de poeme de amor lui Pablo Neruda – deşi în 1924, când s-au publicat, ea nici nu era născută. Dar aşa e gura lumii. Nici de cancerul ei nu prea pomeneşte Blanca, deşi cred că a venit pe insula asta ca să se vindece de boală şi de deziluzia divorţului. Aici subiectul la ordinea zilei sunt bolile, dar eu am avut bafta să

stau printre singurii doi chilieni stoici care nu vorbesc despre asta, Blanca Schnake şi Manuel Arias, pentru care viaţa nu e 186

- ISABEL ALLENDE -

uşoară; dacă s-ar plânge ar înrăutăţi-o şi mai mult. Sunt buni prieteni de mulţi ani, au totul în comun, în afară de secretele lui şi de ambivalenţa ei în ceea ce priveşte dictatura. Petrec mult timp împreună, îşi împrumută cărţi, gătesc, uneori îi găsesc stând la geam şi privind zborul lebedelor, tăcuţi.

„Blanca se uită la Manuel cu ochi de îndrăgostită”, mi-a spus o dată Daniel, deci a observat şi el ceva. Aseară, după

ce-am mai pus nişte lemne în sobă şi am închis obloanele, ne-am dus la culcare, el în sacul de dormit din living, eu în camera mea. Era târziu. Ghemuită sub trei pături, cu tichia verde pe cap de frica liliecilor care se prind în păr – aşa pretinde Eduvigis –, aveam insomnie şi auzeam toate scârţâiturile casei, lemnele care trosneau în sobă, ţipătul cucuvelei din copacul din faţa geamului, respiraţia lui Manuel, care adoarme de cum pune capul pe pernă şi sforăitul uşor al lui Fákin. Şi mă gândeam că la cei aproape douăzeci de ani ai mei doar la Daniel m-am uitat cu ochi de îndrăgostită.

Blanca a insistat ca Daniel să mai stea o săptămână în Chiloé şi să viziteze nişte aşezări izolate, să vadă vulcanii şi pădurile. Pe urmă poate zbura în Patagonia cu avionul unui prieten al tatălui ei, un multimilionar care a cumpărat o treime din arhipelag şi vrea să candideze la preşedinţie la alegerile din decembrie, însă eu vreau ca Daniel să stea cu mine, îi ajunge cât a călătorit. Ce-i trebuie lui Patagonia sau Brazilia. Mai bine se duce direct la Seattle, în iunie.

Pe insula asta, după ce ai stat trei zile te cunoaşte toată

lumea. Toţi ştiu acum cine e Daniel Goodrich. Sătenii au prins drag de el pentru că li se pare exotic, vorbeşte bine spaniola şi cred că e iubitul meu (măcar de-ar fi!). I-a impresionat şi rolul pe care l-a jucat în treaba cu Azucena Corrales.

Plecaserăm cu caiacul la grota Pincoyei, gros îmbrăcaţi pentru că ne aflam la sfârşitul lui mai şi nebănuind ce-aveam să găsim la întoarcere. Cerul era senin, marea calmă

187

- CAIETUL MAYEI -

şi aerul foarte rece. Ca să mă duc la grotă urmez o rută