- ISABEL ALLENDE -
mai multe lucruri, a ales unul singur, a plătit cu bancnote mari, a luat restul, apoi am mers la alt magazin unde a ales exact ceva ce probasem mai devreme, şi tot aşa. M-am mirat că nu cumpăraserăm tot de prima dată, dar nu mi-a dat nicio explicaţie.
Noua mea zestre consta într-o serie de ţinute sport, nimic provocator sau ostentativ, o rochie neagră simplă, sandale pentru toată ziua, altele, cu toc şi aurii, produse de machiaj şi două genţi mari cu numele firmei la vedere, care, după
calculele mele costaseră cât Volkswagenul bunică-mii. M-a înscris la sală – aceeaşi care se afla în clădirea în care era şi coaforul – şi m-a sfătuit să mă duc cât mai des, căci timp liber peste zi voi avea din belşug. Plătea cash, din teancuri prinse cu un elastic, şi nimeni nu se mira; pesemne că în oraşul ăsta ploua cu bani. Plătea mereu cu bancnote de o sută de dolari, chiar dacă marfa făcea doar a zecea parte, dar n-am găsit o explicaţie pentru acest obicei excentric.
La zece seara am avut prima „livrare”. M-au lăsat în faţă la hotelul Mandalay Bay. Conform instrucţiunilor lui Leeman, m-am dus la piscină; un cuplu a venit la mine, pare-se că
fusesem identificată după marca poşetei. Femeia, în rochie lungă de plajă şi cu un colier de mărgele de sticlă, nici nu s-a uitat la mine, însă bărbatul, în pantaloni gri, cămaşă albă şi fără şosete, mi-a întins mâna. Am schimbat două vorbe aiurea, le-am pasat pacheţelul, am primit două bancnote de o sută îndoite într-un pliant turistic şi ne-am despărţit.
În hol am sunat de la telefonul interior al hotelului alt client, am urcat cu liftul la etajul zece, am trecut prin faţa unui paznic plantat lângă uşa ascensorului care s-a făcut că
nu mă vede şi am bătut la uşa respectivă. A deschis un tip ca la cincizeci de ani, desculţ şi în halat de baie, m-a chemat înăuntru, a primit pacheţelul, mi-a dat banii şi am plecat imediat. În uşă m-am ciocnit de o viziune a tropicelor, o mulatră superbă într-un top de piele, fustă foarte scurtă şi pantofi cu toc cui; o escortă, cum li se spune mai nou 145
- CAIETUL MAYEI -
prostituatelor de lux. Ne-am măsurat din priviri, fără o vorbă.
În holul uriaş de la parter am respirat adânc, mulţumită
de prima mea misiune: fusese uşor. Leeman mă aştepta în maşină, cu Chinezu’ la volan, pentru a mă conduce la alte hoteluri, înainte de miezul nopţii, adunasem pentru noul meu şef mai bine de patru mii de dolari.
La prima vedere, Brandon Leeman nu era precum alţi dependenţi pe care i-am cunoscut în lunile acelea, oameni distruşi de drog: părea normal, deşi fragil, însă trăind alături de el mi-am dat seama că era foarte bolnav. Mânca mai puţin decât o vrabie, stomacul lui nu reţinea mai nimic, uneori zăcea inert în pat şi nu ştiam dacă dormea, era leşinat sau în agonie. Răspândea un miros special, un amestec de alcool, tutun şi ceva toxic ce semăna cu un îngrăşământ pentru flori. Mintea îi dădea rateuri, iar el era conştient de asta; mă
ţinea pe lângă el pretinzând că are mai multă încredere în memoria mea decât în a sa. Era un animal de noapte, ziua se odihnea în aerul condiţionat din odaia sa, după-masă se ducea la sală să facă masaj, saună sau baie de aburi, noaptea îşi făcea afacerile. Ne zăream la sală, dar nu veneam împreună şi consemnul era să ne prefacem că nu ne cunoaştem; nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, ceva cam greu, căci mă întâlneam zilnic cu aceleaşi chipuri.
Leeman era tare pretenţios cu „otrava” sa, vorba lui: bourbon din cel mai scump şi heroina cea mai pură, pe care şi-o injecta de cinci sau şase ori pe zi, numai cu ace noi.
Avea mereu o cantitate suficientă pentru a-şi păstra rutina, pentru a nu ajunge la insuportabila abstinenţă disperată a nenorociţilor care se târau pe la uşa lui în ultimul hal.
Asistam la ritualul „doamnei albe”: linguriţa, flacăra lumânării sau a arzătorului, seringa, garoul pe braţ sau picior, îi admiram abilitatea cu care găsea vene ascunse, invizibile, chiar şi în zona inghinală, pe burtă sau la gât.
Dacă-i tremura prea tare mâna apela la Freddy – eu nu eram 146
- ISABEL ALLENDE -
în stare să-l ajut, doar când vedeam o seringă mi se ridica părul în cap. Leeman era un heroinoman atât de vechi, încât suporta doze care pentru alţi oameni ar fi fost mortale.
— Nu heroina ucide, ci stilul de viaţă al dependenţilor, sărăcia, subnutriţia, infecţiile, murdăria, acele refolosite, mi-a explicat el.
— Şi-atunci, de ce nu mă laşi să încerc?
— Pentru că o drogată nu mi-ar fi de folos.
— Doar o dată, să văd cum e…
— Nu. Mulţumeşte-te cu ce-ţi dau.
Şi-mi dădea: alcool, marijuana, halucinogene şi pastile, pe care le înghiţeam la grămadă, fără să-mi pese ce efect puteau avea, doar-doar m-or face să scap de realitate, de vocea bunicii Nini care mă chema, de propriul meu corp, de frica de viitor. Singurele pastile pe cate le recunoşteam erau somniferele oranj, pilulele binecuvântate care-mi învingeau insomnia cronică şi îmi dăruiau câteva ore de somn fără vise.
Şeful îmi dădea voie să prizez şi câte o linie de cocaină, asta ca să fiu vioaie şi atentă la muncă, dar îmi interzicea cu străşnicie crackul, atât mie cât şi gorilelor sale. Joe Martin şi Chinezu’ aveau dependenţele lor. „Porcăria asta e pentru ultimii distruşi”, obişnuia Leeman să spună cu dispreţ, numai că aceştia erau clienţii săi cei mai fideli, pe care-i putea stoarce cum voia, obligându-i să fure şi să se prostitueze, să se degradeze pentru următoarea doză. Am pierdut şirul acelor zombi care mişunau pe acolo, adevărate schelete băloase şi ulceroase, agitate, tremurătoare şi transpirate, halucinaţi, somnambuli urmăriţi de voci şi de goange care li se vârau în toate orificiile corpului.
Freddy trecea şi el prin stările astea, bietul copil, mi se rupea inima când avea o criză. Îl ajutam uneori să apropie arzătorul de pipă şi aşteptam cu aceeaşi nerăbdare ca el ca focul să topească cristalele galbene cu un zgomot sec şi norişorul miraculos să umple tubul de sticlă. În doar treizeci de secunde Freddy zbura în altă lume. Dar bucuria şi euforia nu ţineau mult, recădea în acelaşi abis adânc şi absolut, din 147
- CAIETUL MAYEI -
care putea ieşi doar cu încă o doză. Avea nevoie de tot mai multe doze ca să reziste, iar Leeman, căruia puştiul îi era simpatic, i le furniza. „De ce nu-l ajuţi să se dezintoxice?” l-am întrebat într-o zi. „E prea târziu, crackul nu are cale de întoarcere. De-asta a trebuit să scap de fetele care au lucrat pentru mine înaintea ta.” Mi-am zis că le-o fi trimis la plimbare; nu ştiam că în lumea aceea expresia „a scăpa de cineva” are o semnificaţie irevocabilă.
Era imposibil să scap de vigilenţa celor două gorile care aveau misiunea să mă spioneze şi o făceau conştiincios.
Chinezu’, un fel de nevăstuică furişă, nici nu se uita la mine, în schimb Joe Martin avea idei. „Şefu’, împrumută-mi-o şi mie pentru un sex oral”, i-a spus într-o zi lui Leeman. „Dacă
n-aş şti că glumeşti te-aş împuşca pe loc pentru obrăznicia asta”, i-a replicat el, calm. Am dedus că, atât timp cât Leeman avea să fie şeful, cretinii ăia n-aveau să se atingă de mine.
Era limpede cu ce se ocupa acea bandă, însă pe Brandon Leeman nu-l consideram un criminal, ca Joe Martin şi Chinezu’, care, după spusele lui Freddy, aveau pe conştiinţă
mai multe vieţi. Şi chiar dacă ar fi fost un asasin, nu părea.
Oricum, era preferabil să nu ştiu, aşa cum nici Leeman nu voia să ştie nimic despre mine. Pentru el, Laura Barron nu avea trecut sau viitor, sentimentele ei erau lipsite de relevanţă, nu trebuia decât să-l asculte. Îmi încredinţa anumite aspecte ale afacerilor sale pe care se temea să nu le uite şi-ar fi fost imprudent să le noteze, bazându-se pe memoria mea: cine şi ce datorie avea la el, de unde era de ridicat un pachet, ce sumă le datora poliţiştilor, ce trebuia să
facă banda în ziua respectivă.
Şeful era frugal ca un călugăr, însă faţă de mine era generos. Nu-mi fixase o leafă sau un comision, îmi dădea bani din teancul gros fără să ţină vreo socoteală, ca un bacşiş, îmi plătea el sala şi cumpărăturile. Dacă mai doream ceva, îi ceream şi primeam pe loc, dar curând am încetat să-i cer bani: nu-mi trebuia nimic şi orice obiect cât de cât 148
- ISABEL ALLENDE -
valoros dispărea rapid din apartament. Dormeam despărţiţi de un culoar îngust; n-a încercat niciodată să-l traverseze.
