Singura cu care pot vorbi despre acest subiect este Liliana Treviño, infirmiera, care vrea să mă ajute în căutările mele.
S-a oferit chiar să meargă cu mine la părintele Luciano Lyon, care a scris o serie de articole şi eseuri despre represiunea din timpul dictaturii. Am hotărât să ne ducem la el fără
Manuel, pentru ca discuţia să aibă loc în deplină încredere.
Linişte. Casa asta construită din chiparos de Gualtecas e cuprinsă de lungi perioade de linişte. Patru luni mi-au trebuit să mă obişnuiesc cu firea introvertită a lui Manuel.
Prezenţa mea trebuie c-a fost o mare sâcâială pentru acest om solitar, mai ales într-o casă fără uşi, unde intimitatea depinde doar de discreţia şi politeţea fiecăruia. E amabil cu mine în felul lui: pe de o parte, îmi răspunde monosilabic, pe de alta, îmi pune la încălzit prosoapele pe sobă când vede că
mă duc să fac duş, îmi aduce laptele la pat şi are grijă de mine. Ieri şi-a ieşit din pepeni pentru prima dată de când îl 141
- CAIETUL MAYEI -
cunosc pentru că plecasem cu doi pescari să aruncăm năvoadele, ne-a prins vremea rea, cu ploaie şi valuri mari şi ne-am întors foarte târziu, uzi până la piele. Manuel ne aştepta la debarcader cu Fákin şi carabinierul Laurencio Cárcamo, care anunţase deja prin radio Insula Mare să
trimită o şalupă militară. „Şi ce-i spuneam bunică-tii dacă te înecai?” a urlat la mine furios de cum am pus piciorul pe pământ. „Calmează-te, omule, ştiu să am grijă de mine şi singură”, am spus eu. „Se şi vede, uite în ce hal eşti.”
În jeepul carabinierului care ne-a dus acasă, l-am luat de mână şi i-am explicat că ieşisem pe mare cu o prognoză
meteo bună şi cu permisiunea autorităţii maritime, furtuna venise pe neaşteptate. În câteva minute, cerul se făcuse cenuşiu, aşa că strânseserăm năvoadele. Vreo două ore am navigat orbeşte, că se întunecase ca în plină noapte şi nu mai vedeam nimic. Mobilele nu mai aveau semnal, de aceea nu l-am anunţat; dar nu am fost în pericol, ambarcaţiunea era solidă şi pescarii cunosc apele. Manuel nici n-a catadicsit să se uite la mine, dar nici nu şi-a tras mâna.
Eduvigis ne gătise somon cu cartofi la cuptor, o adevărată
binecuvântare pentru flămânda de mine, iar ritualul şi rutina mesei l-au calmat. Ne-am instalat apoi pe canapea – el să
citească, eu să scriu în caiet – cu cănile de cafea cu lapte condensat în faţă. Ploaie, vânt, crengile copacului frecându-se de geam, lemnele care ard în sobă, pisicile care torc – asta e acum muzica mea. Casa ne-a îmbrăţişat, oameni şi animale deopotrivă.
Se făcuse dimineaţă când am revenit cu Brandon Leeman din primul meu turneu prin cazinourile de pe Strip. Picam de somn, dar înainte de a mă duce să dorm a trebuit să-i pozez: avea nevoie de o fotografie pentru noua mea identitate.
Leeman ghicise că nu mă chema Sarah Laredo, dar asta n-avea nicio importanţă. În cele din urmă, m-am dus la mine în cameră şi m-am întins în patul fără cearşafuri, îmbrăcată şi încălţată, îngreţoşată de salteaua pe care bănuiam că
142
- ISABEL ALLENDE -
dormiseră persoane certate cu igiena. M-am trezit la ora zece.
Baia era la fel de greţoasă ca patul, dar tot am făcut dus, dârdâind sub apa rece şi briza siberiană a aerului condiţionat. M-am îmbrăcat cu aceleaşi haine, gândindu-mă
că trebuia să-mi spăl cumva puţinele lucruri din rucsac, am trecut apoi prin gaură în celălalt apartament, „biroul”, care era pustiu. Totul era cufundat în semiîntuneric, prin scândurile bătute în fereastră abia se strecura o rază de lumină, am găsit un întrerupător şi am aprins spoturile din tavan. În frigider se găseau doar pacheţele lipite cu scoci, o sticlă de ketchup pe jumătate golită şi nişte iaurturi expirate cu mucegai verde deasupra. Am străbătut toate camerele, mai jegoase decât cele din celălalt apartament, neatingând nimic; am văzut flacoane golite, seringi, ace, garouri, pipe, tuburi de sticlă arse, urme de sânge. M-am prins la ce foloseau arzătoarele din bucătărie, m-am convins că mă
aflam într-o vizuină de drogaţi şi traficanţi. Lucrul cel mai înţelept era s-o şterg cât mai rapid.
Uşa metalică nu era încuiată, nici pe culoar nu era nimeni; eram singură, dar nu puteam pleca pentru că grilajul electric dinspre scară era închis. M-am întors şi am cercetat tot apartamentul, înjurând de nervi că nu găseam telecomanda pentru grilaj sau un telefon ca să cer ajutor. M-am apucat să
trag de scândurile care blocau o fereastră, încercând să-mi amintesc la ce etaj eram, dar erau bine bătute în cuie, nici nu se clinteau. Eram gata să ţip când am auzit voci, grilajul electric a scrâşnit şi o clipă mai târziu Brandon Leeman şi-a făcut apariţia, însoţit de cele două gorile şi de puştiul Freddy.
„Îţi place mâncarea chinezească?” m-a întrebat Leeman în chip de salut. Panicată, nici nu puteam vorbi, dar Freddy a înţeles imediat de ce eram atât de întoarsă pe dos: „Nici mie nu-mi place să rămân încuiat”, mi-a făcut el cu ochiul, prietenos. Brandon Leeman a insistat că era vorba de o măsură de siguranţă, nimeni nu trebuia să intre aici în absenţa sa, dar dacă aveam să rămân voi avea propria mea telecomandă.
143
- CAIETUL MAYEI -
Gorilele – preferau să fie numiţi asociaţi – şi puştiul s-au instalat în faţa televizorului, mâncând cu beţişoarele direct din cutiile de carton. Leeman s-a dus alături şi a vorbit îndelung şi cu glas răstit la mobil, apoi ne-a anunţat că se duce să se odihnească şi a trecut prin gaură în celălalt apartament. Joe Martin şi Chinezu’ s-au cărat şi ei şi am rămas doar cu Freddy în orele fierbinţi de peste zi, la televizor sau jucând cărţi. Mi-a arătat şi cum îl imită la perfecţie pe idolul său, Michael Jackson.
Pe la cinci a venit Leeman, imediat a apărut şi filipinezul, aducând un permis de conducere pe numele Laura Barron, de douăzeci şi doi de ani, din Arizona, cu fotografia mea.
— Să-l foloseşti pe perioada şederii tale aici, a spus Leeman.
— Cine e?
— Începând din acest moment, tu eşti Laura Barron.
— Bine, dar pot rămâne la Las Vegas doar până în august.
— Ştiu. N-o să-ţi pară rău, Laura, e un job bun. Încă ceva, nimeni nu trebuie să ştie că eşti aici, nici familia, nici prietenii. Nimeni. Pricepi?
— Pricep.
— Iar prin cartier se va şti că eşti gagica mea, ca să n-avem probleme. Nimeni n-o să se ia de tine.
Leeman le-a ordonat asociaţilor să-mi cumpere o saltea nouă şi aşternuturi, după care m-a dus la un coafor de lux situat într-un club cu sală de fitness, unde un tip cu cercei şi pantaloni zmeurii a scos nişte exclamaţii de dezgust la vederea curcubeului din capul meu şi a decretat că singura soluţie era să mă tundă şi să-mi decoloreze părul. După
două ore priveam în oglindă un fel de hermafrodită
scandinavă cu gât prea lung şi urechi clăpăuge. După
oxigenare mă ustura pielea capului. „Foarte elegant”, a aprobat Brandon Leeman şi m-a luat la cumpărături prin mallurile de pe bulevard. Avea un mod ciudat de a face cumpărături: am intrat într-un magazin, m-a pus să probez 144
