Erau puţini clienţi la McDonald’s şi trei angajaţi, o adolescentă de culoare cu unghii false şi doi hispanici, dintre cate unul într-un tricou cu Fecioara din Guadalupe pe piept.
Mirosul de prăjeală mi-a ascuţit foamea, un hamburger dublu cu cartofi prăjiţi mi-a redat repede încrederea în mine, vigoarea picioarelor şi limpezimea minţii. Parcă nu mai era aşa urgent s-o sun pe Nini.
— Las Vegas pare tare distractiv, am grăit eu cu gura plină.
— I se zice Oraşul Păcatului. Nu mi-ai spus cum te cheamă, a zis Leeman, care nu se atinsese de mâncare.
— Sarah Laredo, am improvizat eu ca să nu-mi dau numele unui străin.
— Ce-ai păţit la mână? a arătat el spre încheietura mea umflată.
— Am căzut.
— Vorbeşte-mi despre tine, Sarah, sper că n-ai fugit de acasă.
— Sigur că nu, m-am înecat eu cu un cartof prăjit. Tocmai am absolvit liceul şi înainte de mă duce la college voiam să
văd Las Vegasul, dar mi-am pierdut portofelul, de-aia trebuie s-o sun pe bunica.
— Aşa. Păi dacă ai ajuns aici, trebuie să vezi Las Vegasul, e un Disneyworld pentru oameni mari. Ştiai că e oraşul american care creşte cel mai repede? Toată lumea vrea să
vină să locuiască aici. Nu-ţi schimba planurile pentru un inconvenient minor, mai stai aici o vreme. Uite, până vin banii de la bunică-ta, îţi dau eu ceva.
— Dar de ce? Nu mă cunoşti, am intrat eu în alertă.
— Pentru că sunt băiat bun. Câţi ani ai?
— Fac nouăsprezece.
— Pari mai mică.
— Par.
Tocmai atunci au intrat doi poliţişti, unul tânăr, cu ochelari de soare deşi era noapte şi cu nişte muşchi de luptător sub uniforma care stătea să-i crape pe la cusături, 135
- CAIETUL MAYEI -
celălalt de vreo patruzeci şi cinci de ani şi fără nimic care să
sară în ochi. În timp ce primul dicta comanda fetei cu unghii false, celălalt a venit să-l salute pe Brandon Leeman, care a făcut prezentările: prietenul lui, ofiţerul Arana, iar eu eram nepoata din Arizona, în vizită pentru câteva zile. Poliţistul m-a cercetat cu ochii lui albaştri, avea un chip deschis, bronzat de soarele deşertului, şi un zâmbet larg. „Ai grijă de nepoată-ta, Leeman. În oraşul ăsta o fată cuminte e în primejdie”, i-a zis şi s-a dus la altă masă cu colegul său.
— Dacă vrei, te angajez peste vară şi în septembrie te duci la facultate, mi-a propus Brandon Leeman.
O străfulgerare de intuiţie m-a pus în gardă înaintea excesului de generozitate, dar noaptea era lungă şi nu trebuia să-i dau răspunsul pe loc păsăroiului fără pene. Mi-am zis c-o fi şi el unul dintre alcoolicii reabilitaţi care se ocupă cu faptele bune, un fel de Mike O’Kelly, însă fără
carisma irlandezului. Văd eu ce fac, am hotărât. La toaletă
m-am spălat, am constatat că nu mai sângeram, mi-am pus schimburile curate din rucsac, m-am spălat pe dinţi şi, răcorită, am fost gata să cunosc splendorile din Las Vegas împreună cu noul meu prieten.
Ieşind de la toaletă l-am văzut pe Brandon Leeman vorbind la mobil. Parcă-mi spusese că era descărcat. Dar poate-am înţeles eu prost, ce mai conta. Ne-am dus la maşină, unde-l aşteptau doi tipi cu mutre suspecte. „Joe Martin şi Chinezu’, asociaţii mei”, mi i-a prezentat Leeman. Chinezu’ s-a aşezat la volan, celălalt lângă el, Leeman şi cu mine în spate. Pe măsură ce ne depărtam, mă nelinişteam tot mai mult, căci pătrunsesem într-o zonă urâtă, cu clădiri părăsite sau în ultimul hal, gunoaie, grupuri de tineri în faţa uşilor, nişte vagabonzi care se vârâseră în saci de dormit jegoşi şi-şi ţineau aproape cărucioarele ticsite de pungi în care-şi păstrau avutul.
— Nu fi îngrijorată, cu mine eşti în siguranţă, aici mă
cunosc toţi, m-a liniştit Leeman, văzând că eram gata s-o rup 136
- ISABEL ALLENDE -
la sănătoasa. Sunt şi cartiere mai bune, dar acesta e discret şi afacerea mea e aici.
— Ce afacere?
— Ai să vezi.
Am oprit înaintea unei clădiri de trei etaje, dărăpănată, cu geamuri sparte şi plină de graffiti. Leeman şi cu mine am coborât, cei doi au dus maşina în parcare, pe strada din spate. Era prea târziu să mai dau înapoi, m-am resemnat să-l urmez pe Leeman ca să nu par suspicioasă şi să provoc cine ştie ce reacţie din partea lui. Am intrat printr-o uşă
lăturalnică – cea principală era blocată – şi ne-am pomenit într-un hol într-o stare de nedescris, slab luminat de nişte becuri prinse în nişte sârme. Fusese iniţial un hotel, m-a lămurit el, ulterior transformat în clădire de apartamente, dar administraţia lăsa de dorit; era o metaforă blândă, depăşită cu mult de realitate.
Am urcat două etaje pe o scară murdară şi împuţită; uşile încăperilor cavernoase abia se mai ţineau în balamale. N-am întâlnit pe nimeni, dar se auzeau râsete şi glasuri, în odăile deschise am întrezărit nişte siluete nemişcate. Aveam să aflu că la primele două etaje se adunau drogaţii ca să prizeze, să
se injecteze, să se prostitueze, să traficheze şi să moară, dar la etajul al treilea nu urca nimeni fără aprobare. Palierul de acolo era barat de un grilaj metalic, Leeman l-a deschis cu telecomanda şi am ajuns pe un culoar relativ curat în comparaţie cu cocina de mai jos. A descuiat o uşă metalică şi am pătruns într-un apartament cu ferestrele acoperite, luminat de spoturile din tavan şi de licărirea albastră a unui monitor. Aerul condiţionat păstra o temperatură suportabilă; mirosea a dizolvant şi a mentă. O canapea de trei locuri, două saltele hărtănite pe jos, o masă lungă, scaune şi un televizor uriaş în faţa căruia un băieţel de vreo doisprezece ani mânca floricele de porumb întins pe duşumea.
— M-ai lăsat încuiat, afurisitule, a protestat copilul fără
să-şi dezlipească privirile de pe ecran.
— Şi ce dacă?
137
