dovezi ca să înfunde oameni nevinovaţi, în timpul raziilor fură bijuterii şi bani, păstrează jumătate din cantitatea de droguri şi de arme confiscată, îşi ţin spatele unii altora. Sunt corupţi, rasişti, psihopaţi. Ei ar trebui să stea după gratii”, îmi spunea şefu’. Amărâţii care veneau la clădirea lui Leeman în căutare de ceva droguri erau în ultima fază de dependenţă, sărăcie şi singurătate; îşi duceau zilele urmăriţi, bătuţi, ascunşi prin subsoluri precum cârtiţele, expuşi raziilor şi rigorilor legii. Pentru aceştia nu exista impunitate, doar suferinţă.

164

- ISABEL ALLENDE -

Aveam din belşug bani, băutură şi pastile – nu trebuia decât să deschid gura şi să cer –, dar asta era tot; nu aveam familie, nici prieteni, nici dragoste, nici măcar soarele nu-l vedeam, căci trăiam pe întuneric, ca şobolanii.

Într-o zi Freddy a dispărut din apartament. Abia vineri am avut vesti despre el, întâlnindu-ne întâmplător cu ofiţerul Arana, care a fost şi de data asta amabil cu mine. Ne-a spus că puştiul fusese descoperit grav rănit. Se aventurase într-o zonă interzisă, bătut măr de o gaşcă şi lăsat pe un maidan, căci credeau că era mort. Arana m-a lămurit atunci că oraşul era controlat de diverse găşti şi că un hispanic ca Freddy, deşi mulatru, nu avea ce căuta pe teritoriul controlat de negri. „Puştiul are mai multe mandate de arestare pe numele lui, dar închisoarea i-ar fi fatală. Are nevoie de ajutor”, ne-a spus Arana înainte de a pleca.

Leeman nu avea niciun chef să fie văzut cu băiatul urmărit de poliţie, totuşi a venit cu mine la spital. Am urcat la etajul cinci, am străbătut culoare luminate de neoane căutându-l, nu se uita nimeni la noi în noianul de infirmiere, doctori, pacienţi şi rude, dar Brandon Leeman mergea ştergând pereţii, privind peste umăr şi cu mâna în buzunarul în care avea pistolul. Freddy era într-un salon de patru paturi, toate ocupate, imobilizat cu curele şi conectat la mai multe tuburi; avea chipul deformat, coaste rupte şi o mână zdrobită în aşa hal, că i se amputaseră două degete. Loviturile cu piciorul îi lezaseră un rinichi, urina din pungă avea culoarea ruginei.

Şefu’ mi-a dat voie să stau peste zi cu puştiul oricât aveam chef, cu condiţia să-mi îndeplinesc munca de noapte. La început l-au ţinut pe morfină, apoi i-au administrat metadonă ca să reziste sevrajului, numai că metadona nu era suficientă. Freddy era disperat, era ca un animal care se zbătea în curelele care-l legau de pat. Profitând de neatenţia personalului, îi injectam în perfuzie heroină, după cum mă

învăţase Brandon Leeman: „Dacă n-o faci, puştiul moare la sigur, că ce-i dau ăştia e apă chioară pentru el”.

165

- CAIETUL MAYEI -

La spital am cunoscut o infirmieră de culoare, de vreo cincizeci şi ceva de ani, o zdrahoancă cu glas gutural, în evident contrast cu firea ei blândă şi cu frumosul ei nume: Olympia Pettiford. Ea îl primise în grijă pe Freddy când fusese adus de la chirurgie. „Mi-e tare milă de puştiul ăsta atât de slăbuţ şi neajutorat, ar putea fi nepoţelul meu.” De când eram la Las Vegas nu mă împrietenisem cu nimeni în afară de Freddy, care acum era cu un picior în groapă, dar de data asta am încălcat ordinele lui Brandon Leeman: aveam nevoie să vorbesc cu cineva, iar femeia asta era exact ce trebuia. Olympia m-a întrebat ce legătură aveam cu puştiul; i-am spus că eram fraţi şi nu s-a mirat că o albă platinată şi purtând ţoale scumpe putea fi sora unui amărât de culoare, dependent de droguri şi probabil delincvent.

Infirmiera profita de orice moment liber pentru a veni la patul lui Freddy şi a se ruga. „Trebuie să-l primească pe Isus, doar Isus îl poate salva.” Biserica ei se afla în partea de vest a oraşului, m-a invitat să vin şi eu la slujbele care se ţineau seara, dar i-am spus că atunci lucram şi aveam un şef foarte aspru. „Atunci vino duminică, fato. Iar după slujbă, noi, Văduvele întru Isus, servim cea mai gustoasă masă din Nevada.” Văduvele astea erau un grup restrâns, dar foarte activ, pe care se baza biserica aceea. Nu era obligatoriu să fii văduvă, era de ajuns să fi pierdut cândva un mare amor.

„Uite, eu sunt măritată acum, dar am avut doi bărbaţi care m-au lăsat şi un al treilea care a murit, aşa că, tehnic vorbind, sunt văduvă.”

Asistenta socială de la Serviciul de Protecţie a Copilului care a venit să-l ia în evidentă pe Freddy era o femeie de mult trecută de prima tinereţe, prost plătită, cu mai multe cazuri decât putea rezolva, plictisită şi numărând zilele până la pensionare. Copiii treceau repede prin acest departament, ea îi plasa într-un cămin, nu după mult timp reapăreau, bătuţi sau violaţi. L-a văzut pe Freddy de vreo două ori şi a stat de vorbă cu Olympia, aşa am aflat şi eu povestea puştiului.

166

- ISABEL ALLENDE -

Freddy avea paisprezece ani, nu doisprezece, cum credeam eu, nici şaisprezece, cum pretindea el. Se născuse în cartierul hispanic din New York, din mamă dominicană şi tată necunoscut. Mama îl adusese în Nevada în maşina hărtănită a iubitului ei, un indian paiute, la fel de alcoolic ca şi ea. Se opreau din loc în loc, se deplasau dacă aveau benzină, aveau o grămadă de amenzi şi datorii neplătite. La un moment dat, au dispărut pe undeva prin Nevada, iar copilul de şapte luni a fost găsit abandonat la o benzinărie, subnutrit şi plin de vânătăi. Crescuse în cămine de stat, trecând dintr-o mână în alta, nerezistând mult în nicio casă

pentru că avea probleme de purtare şi de caracter, dar mergea la şcoală şi era chiar un elev bun. La nouă ani fusese arestat prima dată pentru jaf armat, stătuse câteva luni la o scoală de corecţie, după care dispăruse de pe radarul serviciului şi al politiei.

Asistenta socială trebuia să afle unde şi cum vieţuise Freddy în ultimii ani, însă el se prefăcea adormit sau refuza să răspundă, îi era frică să nu fie inclus într-un program de dezintoxicare: „N-aş rezista nici măcar o zi, Laura, nu-ţi poţi imagina cum e acolo. Ciuciu dezintoxicare, numai pedepse”.

Brandon Leeman era de aceeaşi părere şi a pus la cale planul de salvare.

După ce i s-au scos sondele, a fost în stare să mănânce hrană solidă şi să se ţină pe picioare, l-am ajutat să se îmbrace, l-am dus la lift profitând de înghesuiala de pe etaj –

era ora de vizită – şi pe urmă, cu paşi de ţestoasă, la ieşire, unde Joe Martin ne aştepta cu motorul pornit. Pot să jur că

Olympia Pettiford era pe culoar, dar drăguţa de ea s-a uitat în altă parte.

Un medic, care-l aproviziona pe Leeman cu produse farmaceutice la negru, venea să-l vadă pe Freddy şi m-a învăţat cum să-i schimb bandajele de la mână ca să nu se infecteze. Mi-am zis să profit că-l aveam în grijă şi să-i suprim drogurile, dar n-am avut inimă: suferea atroce. S-a 167

- CAIETUL MAYEI -

refăcut repede, spre marea mirare a doctorului, care se aştepta la încă nişte luni de chin, curând dansa iar ca Michael Jackson, dar tot mai urina cu sânge.

Joe Martin şi Chinezu’ au avut grijă să se răzbune pe banda inamică: o asemenea jignire nu putea fi trecută cu vederea.

Bătaia pe care o mâncase Freddy în cartierul negru mă

afectase mult. În universul dezarticulat al lui Brandon Leeman oamenii dispăreau fără să lase amintiri, plecau, ajungeau la închisoare sau mureau, dar Freddy nu era o umbră anonimă, era prietenul meu. La spital, văzându-l chinuit, respirând greu, uneori inconştient, îmi dădeau lacrimile. Cred că plângeam şi de jalea de mine însămi. Mă

simţeam prinsă, nu mă mai puteam minţi că nu sunt dependentă: depindeam de alcool, de pastile, marijuana, cocaină şi alte mizerii ca să treacă ziua. Dimineaţa, când mă

trezeam cu o mahmureală fioroasă, juram să mă opresc, dar nici nu se făcea de prânz că cedam deja tentaţiei primei duşti. Doar un strop de vodcă mă scăpa de migrenă, îmi spuneam eu, dar durerea de cap persista şi sticla era la îndemână.

Nu mă mai puteam minţi nici cu ideea că eram în vacanţă

şi că în curând aveam să mă duc la universitate: mă găseam printre infractori şi criminali. La cea mai mică neatenţie, m-aş fi putut trezi moartă, sau, ca Freddy, legată la vreo şase sonde şi tuburi într-un spital. Eram speriată rău, dar refuzam să recunosc, să numesc frica, felina aceea la pândă

în coşul pieptului. Un glas insistent îmi amintea pericolul, de ce nu-l vedeam, de ce nu fugeam de el cât mai era timp, ce mai aşteptam ca să sun acasă? Însă alt glas, resemnat, îi răspundea că nimănui nu-i păsa de soarta mea; dacă ar mai fi trăit bunicul Popo, ar fi răscolit cerul şi pământul să mă

găsească, dar lui tata nici că-i păsa. „Nu m-ai sunat pentru că încă nu suferiseşi destul, Maya”, mi-a spus bunica Nini când ne-am revăzut.

168

- ISABEL ALLENDE -

A trecut greul verii din Nevada cu o zăpuşeală de patruzeci de grade, dar cum vieţuiam în aer condiţionat şi mă mişcăm doar noaptea, n-am avut de suferit. Rutina mea era invariabilă, am continuat să fac ce făcusem. Nu eram niciodată singură, doar la sală gorilele lui Brandon Leeman mă lăsau în pace, în rest, deşi nu intrau în hotel sau cazinou, mă aşteptau afară, numărând minutele.

Şefu’ a făcut atunci o bronşită urâtă – el o numea alergie –

şi am constatat că slăbise foarte mult. Pielea braţelor îi atârna ca o cârpă mototolită, tatuajele îşi pierduseră desenul original, îi numărai coastele şi vertebrele, era pământiu, încercănat şi epuizat. Joe Martin s-a prins imediat şi-a început să-şi dea aere şi să nu-l mai asculte ca până atunci, în vreme ce Chinezu’ tăcea ca de obicei, dar îl seconda traficând în spatele şefului şi încurcând socotelile. O făceau cu atâta dezinvoltură, încât Freddy şi cu mine am început să

comentăm între noi. „Să nu cumva să spui ceva, Laura, c-o încurci, cu ăştia doi nu-i de glumit”, m-a pus el în gardă.

Gorilele nu se fereau de Freddy, îl considerau inofensiv, o paiaţă cu creierii arşi de droguri; totuşi, creierul său funcţiona mai bine decât al tuturor, nu încăpea îndoială.

Încercam să-l conving să se ducă la dezintoxicare, la şcoală, să facă ceva pentru viaţa lui, dar îmi servea clişeul că şcoala n-avea ce să-l înveţe, el studia la universitatea vieţii. Şi repeta cuvintele lui Leeman: „E prea târziu pentru mine”.

La începutul lui octombrie, Leeman a plecat în Utah cu avionul şi s-a întors la volanul unui Mustang decapotabil ultimul tip, albastru cu o bandă argintie şi interiorul negru.

M-a informat că-l luase pentru frate-său, care n-o putuse face personal din cine ştie ce motive complicate. Adam, care locuia la douăsprezece ore de drum pe şosea, avea să trimită

pe cineva să ridice maşina. Cum o asemenea frumuseţe nu putea sta pe trotuar fără să fie furată sau vandalizată, Leeman a pus maşina într-unul din cele două garaje ale 169

- CAIETUL MAYEI -

clădirii care se puteau încuia, căci restul deveniseră gropi de gunoi sau refugii pentru drogaţii străzii sau pentru perechile de-o noapte. Erau vagabonzi care trăiau cu anii în peşterile astea, luptându-se pentru fiecare metru pătrat cu şobolanii şi alţi nenorociţi.

A doua zi, Brandon Leeman şi-a trimis asociaţii să ridice un colet de la Fort Ruby, unul din cele şase sute de sate-fantomă din Nevada care-i slujea ca punct de întâlnire cu furnizorul mexican, apoi m-a invitat la o plimbare cu Mustangul. Motorul puternic, mirosul de piele nouă, senzaţia vântului prin păr, peisajul tăiat de şosea şi munţii desenaţi sub un cer palid şi fără nori mă îmbătau literalmente de libertate. Senzaţie care n-a pălit când am trecut prin faţa mai multor închisori federale. Era o zi caldă, deşi partea cea mai grea a verii se terminase, totul a devenit incandescent, a trebuit să ridicăm capota şi să pornim aerul condiţionat.

— Ştii că Joe Martin şi Chinezu’ mă fură, nu-i aşa?