cât mai bine de timpul rămas, trăieşte în prezent, fiecare oră, şi e mult mai împăcat cu ideea morţii decât mine, care port şi eu în mine o bombă cu ceas. Alţii meditează cu anii într-o mănăstire şi tot nu ating starea asta de pace interioară ca Manuel.
— Văd că şi tu îl consideri un fel de Siddhartha.
— Cine?
— Nimeni…
Mă gândesc că Manuel n-a trăit niciodată o mare iubire, ca bunicii mei, de aceea se mulţumeşte cu viaţa lui de lup singuratic. Băşica din creier îi slujeşte drept scuză pentru a se feri de dragoste. Oare n-are ochi s-o vadă pe Blanca?
Isuse, cum ar zice Eduvigis, am impresia că vreau să-l combin cu Blanca! Romantismul ăsta îmi vine de la romanele sentimentale pe care le citesc mai nou. Dar întrebarea este de ce a acceptat Manuel să primească în casă o necunoscută
ca mine, venită din altă lume, cu obiceiuri suspecte şi, în plus, fugară; şi cum se face că prietenia sa cu bunică-mea, pe care n-a mai văzut-o de decenii, a cântărit mai mult în balanţă decât propria sa linişte.
— Manuel era îngrijorat în legătură cu venirea ta, mi-a spus Blanca atunci când am întrebat-o. Credea c-ai să-i dai viaţa peste cap, dar n-a putut să o refuze pe bunica ta, pentru că şi lui, când a fost exilat în 1975, cineva i-a dat găzduire.
— Tatăl tău.
— Exact. Pe atunci era riscant să-i ajuţi pe cei urmăriţi de dictatură: tata a fost prevenit, a pierdut prieteni şi chiar rude, până şi fraţii mei erau supăraţi pe el. Lionel Schnake adăpostind un comunist! Dar el spunea că, dacă în ţara asta nu îţi poţi ajuta aproapele, mai bine să te duci unde vezi cu 128
- ISABEL ALLENDE -
ochii. Tata se crede invulnerabil, era convins că militarii n-or să se atingă de el. Şi uite că în cazul de faţă aroganţa de clasă i-a folosit ca să facă bine.
— Iar acum Manuel îl răsplăteşte pe don Lionel ajutându-mă pe mine. Legea locală a reciprocităţii în carambol.
— Exact.
— Temerile sale în ce mă priveşte erau justificate, tanti Blanca. Am dat buzna ca un taur gata să spargă tot…
— Dar i-a prins foarte bine, îl văd schimbat, mai dezinvolt.
— Dezinvolt? E mai crispat şi mai strâns în el ca un nod marinăresc. Cred că e deprimat.
— Asta îi e firea, gringuita, niciodată nu s-a dat în stambă.
Din tonul şi privirea pierdută a Blancăi mi-am dat seama cât îl iubeşte. Mi-a povestit cum se cunoscuseră. Manuel avea treizeci şi nouă de ani când ajunsese în casa lui don Lionel Schnake. Era traumatizat după un an de închisoare, fusese exilat, îşi pierduse familia, prietenii, munca, totul.
Pentru ea, însă, era perioada cea mai frumoasă a vieţii: tocmai fusese aleasă regina frumuseţii şi făcea pregătiri pentru nuntă. Un contrast teribil. Blanca nu ştia mai nimic despre musafirul tatălui ei, dar era atrasă de aerul său tragic şi melancolic; prin comparaţie, ceilalţi bărbaţi, inclusiv logodnicul, i se păreau lipsiţi de substanţă. În ultima noapte dinainte de plecarea în Australia, în timp ce ai ei sărbătoreau recăpătarea proprietăţii din Osorno, s-a dus la el în cameră
să-i dăruiască puţină plăcere, o amintire pe care s-o ia cu el în exil. Mai făcuse ea amor cu logodnicul, un inginer de succes, dintr-o familie înstărită, adept al guvernului militat, catolic, opusul lui Manuel şi potrivit pentru o fată ca ea, dar experienţa trăită cu Manuel a fost ceva cu totul diferit. Zorile i-au găsit îmbrăţişaţi şi trişti ca doi orfani.
— Darul el mi l-a dat. Manuel m-a schimbat, mi-a dat altă
perspectivă asupra lumii. Nu mi-a spus prin ce trecuse la închisoare, despre asta nu vorbeşte, dar i-am simţit suferinţa. Nu mult după aceea am rupt logodna şi am plecat în călătorie.
129
- CAIETUL MAYEI -
Timp de douăzeci de ani a avut veşti despre el, căci Manuel i-a scris mereu lui don Lionel; astfel, a aflat de divorţurile sale, de şederea în Australia, apoi în Spania, de întoarcerea în Chile, în 1998. Pe atunci era măritată şi avea două fete adolescente.
— Căsnicia mea dădea rateuri, bărbatul meu era un muieratic cronic, crescut ca să fie servit de femei. Cred că ţi-ai dat seama ce ţară machistă e asta, Maya. M-a părăsit când m-am îmbolnăvit de cancer – nu suporta ideea să se culce cu o femeie fără sâni.
— Şi ce-a fost între tine şi Manuel?
— Nimic. Ne-am reîntâlnit în Chiloé, ambii destul de bătuţi de soartă.
— Dar tu-l iubeşti, nu-i aşa?
— Nu e aşa de simplu…
— Trebuie să-i spui, am întrerupt-o. Dacă aştepţi să ia el iniţiativa o să cam treacă timpul.
— Cancerul mi se poate întoarce în orice moment, Maya.
Niciun bărbat nu se încurcă cu o femeie cu o problemă ca asta.
— Şi tot în orice moment îi poate plesni anevrismul, Blanca. Nu e timp de pierdut.
— Te rog să nu-ţi bagi nasul! Doar o gringa codoaşă ne mai lipseşte, s-a alarmat ea.
Dar tare mă tem că dacă nu-mi bag nasul vor muri de bătrâneţe, singuri. Acasă l-am găsit pe Manuel în fotoliu în faţa ferestrei, redactând nişte pagini, cu o cană de ceai alături, cu Motanul Bleg la picioare şi Motanul Literat făcut covrig pe manuscris. Casa mirosea a zahăr, Eduvigis făcuse gem din ultimele caise ale sezonului. Borcanele de diferite mărimi se răceau pentru iarnă, când belşugul se termină şi pământul doarme, vorba ei. Manuel m-a auzit intrând şi mi-a făcut cu mâna, fără să-şi ridice nasul din pagină. Vai, bunicule, n-aş putea suporta să i se întâmple ceva rău, te rog să ai grijă să nu-mi moară şi el! L-am îmbrăţişat pe la spate, destul de tristă. Din noaptea aceea când m-am vârât 130
- ISABEL ALLENDE -
în patul lui nu mai mi-e frică de el; acum îl apuc de mână, îl pup, îi şterpelesc din farfurie – detestă treaba asta –, îmi las capul pe genunchii lui când citim, îl rog să mă scarpine pe spinare, iar el se execută, îngrozit. Nu mă mai ceartă când îi mai folosesc o haină sau computerul, nici când îi corectez cartea – adevărul e că scriu mai bine decât el. Mi-am vârât nasul în părul lui aspru şi mi-a simţit lacrimile.
— Ce se întâmplă? a întrebat el, mirat.
