timp ce eu mă trăsesem cât mai departe de ţigara sa şi-mi lipisem capul de geam, încercând în van să mă relaxez; aveam picioarele înţepenite şi mă mânca pielea după
alergătura de ieri.
După vreo optzeci de kilometri, Fedgewick a luat-o pe un drum secundar şi a oprit în faţa unui motel. O firmă
luminoasă albastră, cu câteva litere stinse. Nicio mişcare, un şir de camere, un automat pentru sucuri, un telefon public, un camion şi două maşini care păreau că stăteau acolo dintotdeauna.
— Conduc de la şase dimineaţa. O să dormim aici. Dă-te jos.
— Prefer să dorm în cabină, dacă nu vă supăraţi, am spus eu, ştiind că nu aveam bani ca să plătesc o cameră.
Omul a scos de undeva de sus o sticlă de whisky şi un pistol semiautomat, şi-a luat rucsacul, a coborât, a ocolit, mi-a deschis portiera şi mi-a poruncit să cobor.
— Amândoi ştim de ce ne aflăm aici, putorişco! Sau credeai că drumul e gratis?
L-am ascultat instinctiv, deşi la cursul de autoapărare din Berkeley High ne învăţaseră că în situaţii din astea cel mai bine e să te trânteşti pe jos şi să urli ca din gură de şarpe, cu agresorul nu se colaborează. Am constatat că tipul şchiopăta şi era mai scund şi mai gras decât mi se păruse în cabină; aş
fi putut scăpa cu fuga, dar mi-era frică de pistol. Fedgewick mi-a ghicit intenţiile, m-a luat zdravăn de un braţ şi am mers până la ghişeul recepţiei, apărat de un geam gros şi zăbrelit; a strecurat nişte bancnote, a primit cheia şi a comandat un bax de şase beri şi o pizza. N-am reuşit să-l zăresc pe recepţioner ca să-i fac un semn, eram acoperită de trupul mătăhălos al camionagiului.
Cu gheara lui puternică înfiptă în braţ, am ajuns la uşa cu numărul 32 şi am pătruns într-o cameră cu miros de umezeală şi dezinfectant, cu un pat dublu, tapet dungat pe pereţi, televizor, plită electrică şi un aparat de aer condiţionat care bloca singura fereastră. Fedgewick mi-a poruncit să
120
- ISABEL ALLENDE -
stau în baie până vine comanda. Baia consta într-un duş cu robinete ruginite, o chiuvetă, un closet dubios şi două
prosoape uzate; uşa nu se încuia şi aerisirea se făcea printr-o fantă de ventilaţie din tavan. M-am uitat în jur speriată şi am realizat că niciodată nu fusesem mai neajutorată. Aventurile mele precedente fuseseră o glumă în comparaţie cu asta, avuseseră loc pe un teren cunoscut, cu amicele mele şi Rick Laredo ţinându-ne spatele; cu certitudinea că în caz de ceva puteam să mă ascund după fustele bunică-mii.
Camionagiul a luat comanda, a schimbat două vorbe cu băiatul, a încuiat uşa şi m-a chemat să mănânc până nu se răceşte pizza. Nu puteam înghiţi nimic. N-a insistat. A căutat ceva prin buzunare, s-a dus la toaletă fără să închidă uşa şi a revenit cu prohabul descheiat şi un pahar de plastic cu un deget de whisky. „Eşti nervoasă? Bea asta, o să te simţi mai bine”, mi-a întins el paharul. Am dat din cap că nu, incapabilă să scot o vorbă, dar m-a luat de ceafa şi mi l-a apropiat de gură. „Bea, căţea nenorocită, sau ţi-l torn pe gât.” Am băut, înecându-mă, tuşind şi lăcrimând; de mai bine de un an nu mai pusesem picătură de alcool pe limbă, îi uitasem arsura.
Răpitorul meu s-a trântit pe pat să vadă o comedie la televizor, a băut trei beri şi a dat gata trei sferturi din pizza, râzând şi râgâind, uitând parcă de mine, care aşteptam întrun colt, în picioare, ameţită. Camera se învârtea, obiectele îşi schimbau forma, omul cel mătăhălos se confunda cu imaginile de pe ecran. Mi se înmuiau genunchii, a trebuit să
mă las pe duşumea, dorindu-mi doar să închid ochii şi să nu mai ştiu nimic. Nu eram în stare să gândesc, dar realizam că
mă drogase, că pusese ceva în pahar. Omul s-a plictisit de comedie, a stins televizorul şi a venit să vadă în ce stare sunt. Cu degetele lui groase mi-a ridicat capul, care mi-era greu ca de piatră, gâtul n-avea putere să-l susţină. I-am simţit răsuflarea puturoasă. Apoi s-a aşezat pe marginea patului, a făcut pe noptieră o linie de cocaină cu o carte de credit şi a aspirat adânc şi cu plăcere pulberea albă. S-a 121
- CAIETUL MAYEI -
întors spre mine şi mi-a spus să mă dezbrac, în timp ce se freca între picioare cu ţeava pistolului. Incapabilă să mă
mişc, m-a ridicat el şi mi-a tras cu brutalitate hainele de pe mine. Am dat să mă zbat, dar corpul nu mă asculta, am vrut să ţip, dar nu aveam glas. M-am cufundat într-o mlaştină, nu aveam aer, mă înăbuşeam, muream.
În orele care au urmat am fost pe jumătate inconştientă şi nu am realizat chiar toate ororile, dar la un moment dat parcă am revenit de departe şi am observat scena din camera sordidă de motel ca pe un film alb-negru: o siluetă feminină
lungă, slabă şi inertă crucificată pe pat, minotaurul grohăind obscenităţi şi asaltându-mă în mod repetat, petele întunecate de pe cearşaf, cureaua, pistolul, sticla. De undeva de sus l-am văzut pe Fedgewick prăbuşindu-se cu faţa în jos, epuizat, satisfăcut, salivând şi începând imediat să sforăie. Am făcut un efort supra-omenesc să mă trezesc, am simţit durerea, dar nu puteam deschide ochii şi nici gândi. Să mă scol, să
cer ajutor, să fug – cuvinte lipsite de sens, baloane de săpun care se spărgeau fără zgomot în creierul meu câlţos. Am căzut la loc într-o beznă milostivă.
M-am trezit la trei fără zece, atât arăta deşteptătorul de pe noptieră, cu gura uscată, buzele crăpate şi chinuită de o sete groaznică. Am dat să mă ridic şi am constatat că eram imobilizată, Fedgewick îmi legase încheietura mâinii stângi de pat cu nişte cătuşe. Aveam mâna umflată şi braţul ţeapăn
– acelaşi braţ pe care mi-l rupsesem în accidentul de bicicletă. Panica a împrăştiat urmele drogului. M-am mişcat cu grijă, încercând să mă orientez. Singura geană de lumină
venea dinspre firma albastră a motelului, strecurată printre perdelele jegoase, şi de la limbile deşteptătorului. Telefonul!
Era chiar lângă ceas.
Cu mâna liberă am tras cearşaful şi mi-am şters umezeala vâscoasă de pe pântec şi coapse, apoi m-am răsucit spre stânga şi am reuşit să mă las pe duşumea. Presiunea cătuşelor m-a făcut să gem, arcurile patului au scârţâit ca 122
- ISABEL ALLENDE -
un tren care frânează, în genunchi pe covorul aspru, cu braţul răsucit într-o poziţie nefirească, am aşteptat îngrozită
o reacţie din partea celui care mă ţinea prizonieră, dar peste bătăile asurzitoare ale propriei mele inimi i-am auzit sforăiturile. Am mai aşteptat cinci minute ca să fiu sigură, şi am luat telefonul. M-am tras cât mai departe şi am format 911 ca să cer ajutor, cu glasul înăbuşit de pătură. Dar nu exista linie exterioară, telefonul suna doar la recepţie; ca să
comunici cu exteriorul trebuia să foloseşti telefonul public de la intrare sau mobilul, iar cel al camionagiului era departe.
Am format numărul recepţiei, a sunat de unsprezece ori până a răspuns un glas bărbătesc cu accent indian. „Am fost sechestrată, vă rog, ajutaţi-mă, ajutaţi-mă…” am şoptit, dar a închis imediat. Am încercat iar, cu acelaşi rezultat.
Disperată, mi-am înăbuşit plânsul în perna slinoasă.
A mai trecut o jumătate de oră până să-mi amintesc de pistol, pe care Fedgewick îl folosise pe post de jucărie perversă, metal rece în gură, în vagin, gust de sânge. Trebuia să-l găsesc, era singura mea speranţă. Ca să mă urc în pat cu mâna încătuşată a trebuit să mă contorsionez ca la circ, dar salteaua s-a mişcat sub greutatea mea. Camionagiul a scos nişte mugete de taur, s-a întors pe spate şi şi-a lăsat mâna grea pe soldul meu, paralizându-mă, însă foarte curând a reînceput să sforăie. Ceasul arăta trei şi douăzeci şi cinci, timpul se târa, mai erau ore până să se lumineze de ziuă. Erau ultimele clipe, nu m-ar fi lăsat în viaţă, puteam să-l identific şi să-i descriu camionul, dacă n-o făcuse încă
era pentru că avea de gând să abuzeze de mine mai departe.
Dar gândul că soarta îmi era pecetluită, că aveam să fiu ucisă şi că nimeni nu-mi va găsi rămăşiţele prin pădurile astea mi-a insuflat un curaj neaşteptat. N-aveam nimic de pierdut.
I-am dat mâna la o parte şi m-am întors spre el. Duhoarea lui m-a izbit din plin: miros de fiară, sudoare, alcool, spermă, pizza râncedă. I-am distins profilul bestial, toracele enorm, 123
