În holul uriaş de la parter am respirat adânc, mulţumită

de prima mea misiune: fusese uşor. Leeman mă aştepta în maşină, cu Chinezu’ la volan, pentru a mă conduce la alte hoteluri, înainte de miezul nopţii, adunasem pentru noul meu şef mai bine de patru mii de dolari.

La prima vedere, Brandon Leeman nu era precum alţi dependenţi pe care i-am cunoscut în lunile acelea, oameni distruşi de drog: părea normal, deşi fragil, însă trăind alături de el mi-am dat seama că era foarte bolnav. Mânca mai puţin decât o vrabie, stomacul lui nu reţinea mai nimic, uneori zăcea inert în pat şi nu ştiam dacă dormea, era leşinat sau în agonie. Răspândea un miros special, un amestec de alcool, tutun şi ceva toxic ce semăna cu un îngrăşământ pentru flori. Mintea îi dădea rateuri, iar el era conştient de asta; mă

ţinea pe lângă el pretinzând că are mai multă încredere în memoria mea decât în a sa. Era un animal de noapte, ziua se odihnea în aerul condiţionat din odaia sa, după-masă se ducea la sală să facă masaj, saună sau baie de aburi, noaptea îşi făcea afacerile. Ne zăream la sală, dar nu veneam împreună şi consemnul era să ne prefacem că nu ne cunoaştem; nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, ceva cam greu, căci mă întâlneam zilnic cu aceleaşi chipuri.

Leeman era tare pretenţios cu „otrava” sa, vorba lui: bourbon din cel mai scump şi heroina cea mai pură, pe care şi-o injecta de cinci sau şase ori pe zi, numai cu ace noi.

Avea mereu o cantitate suficientă pentru a-şi păstra rutina, pentru a nu ajunge la insuportabila abstinenţă disperată a nenorociţilor care se târau pe la uşa lui în ultimul hal.

Asistam la ritualul „doamnei albe”: linguriţa, flacăra lumânării sau a arzătorului, seringa, garoul pe braţ sau picior, îi admiram abilitatea cu care găsea vene ascunse, invizibile, chiar şi în zona inghinală, pe burtă sau la gât.

Dacă-i tremura prea tare mâna apela la Freddy – eu nu eram 146

- ISABEL ALLENDE -

în stare să-l ajut, doar când vedeam o seringă mi se ridica părul în cap. Leeman era un heroinoman atât de vechi, încât suporta doze care pentru alţi oameni ar fi fost mortale.

— Nu heroina ucide, ci stilul de viaţă al dependenţilor, sărăcia, subnutriţia, infecţiile, murdăria, acele refolosite, mi-a explicat el.

— Şi-atunci, de ce nu mă laşi să încerc?

— Pentru că o drogată nu mi-ar fi de folos.

— Doar o dată, să văd cum e…

— Nu. Mulţumeşte-te cu ce-ţi dau.

Şi-mi dădea: alcool, marijuana, halucinogene şi pastile, pe care le înghiţeam la grămadă, fără să-mi pese ce efect puteau avea, doar-doar m-or face să scap de realitate, de vocea bunicii Nini care mă chema, de propriul meu corp, de frica de viitor. Singurele pastile pe cate le recunoşteam erau somniferele oranj, pilulele binecuvântate care-mi învingeau insomnia cronică şi îmi dăruiau câteva ore de somn fără vise.

Şeful îmi dădea voie să prizez şi câte o linie de cocaină, asta ca să fiu vioaie şi atentă la muncă, dar îmi interzicea cu străşnicie crackul, atât mie cât şi gorilelor sale. Joe Martin şi Chinezu’ aveau dependenţele lor. „Porcăria asta e pentru ultimii distruşi”, obişnuia Leeman să spună cu dispreţ, numai că aceştia erau clienţii săi cei mai fideli, pe care-i putea stoarce cum voia, obligându-i să fure şi să se prostitueze, să se degradeze pentru următoarea doză. Am pierdut şirul acelor zombi care mişunau pe acolo, adevărate schelete băloase şi ulceroase, agitate, tremurătoare şi transpirate, halucinaţi, somnambuli urmăriţi de voci şi de goange care li se vârau în toate orificiile corpului.

Freddy trecea şi el prin stările astea, bietul copil, mi se rupea inima când avea o criză. Îl ajutam uneori să apropie arzătorul de pipă şi aşteptam cu aceeaşi nerăbdare ca el ca focul să topească cristalele galbene cu un zgomot sec şi norişorul miraculos să umple tubul de sticlă. În doar treizeci de secunde Freddy zbura în altă lume. Dar bucuria şi euforia nu ţineau mult, recădea în acelaşi abis adânc şi absolut, din 147

- CAIETUL MAYEI -

care putea ieşi doar cu încă o doză. Avea nevoie de tot mai multe doze ca să reziste, iar Leeman, căruia puştiul îi era simpatic, i le furniza. „De ce nu-l ajuţi să se dezintoxice?” l-am întrebat într-o zi. „E prea târziu, crackul nu are cale de întoarcere. De-asta a trebuit să scap de fetele care au lucrat pentru mine înaintea ta.” Mi-am zis că le-o fi trimis la plimbare; nu ştiam că în lumea aceea expresia „a scăpa de cineva” are o semnificaţie irevocabilă.

Era imposibil să scap de vigilenţa celor două gorile care aveau misiunea să mă spioneze şi o făceau conştiincios.

Chinezu’, un fel de nevăstuică furişă, nici nu se uita la mine, în schimb Joe Martin avea idei. „Şefu’, împrumută-mi-o şi mie pentru un sex oral”, i-a spus într-o zi lui Leeman. „Dacă

n-aş şti că glumeşti te-aş împuşca pe loc pentru obrăznicia asta”, i-a replicat el, calm. Am dedus că, atât timp cât Leeman avea să fie şeful, cretinii ăia n-aveau să se atingă de mine.

Era limpede cu ce se ocupa acea bandă, însă pe Brandon Leeman nu-l consideram un criminal, ca Joe Martin şi Chinezu’, care, după spusele lui Freddy, aveau pe conştiinţă

mai multe vieţi. Şi chiar dacă ar fi fost un asasin, nu părea.

Oricum, era preferabil să nu ştiu, aşa cum nici Leeman nu voia să ştie nimic despre mine. Pentru el, Laura Barron nu avea trecut sau viitor, sentimentele ei erau lipsite de relevanţă, nu trebuia decât să-l asculte. Îmi încredinţa anumite aspecte ale afacerilor sale pe care se temea să nu le uite şi-ar fi fost imprudent să le noteze, bazându-se pe memoria mea: cine şi ce datorie avea la el, de unde era de ridicat un pachet, ce sumă le datora poliţiştilor, ce trebuia să

facă banda în ziua respectivă.

Şeful era frugal ca un călugăr, însă faţă de mine era generos. Nu-mi fixase o leafă sau un comision, îmi dădea bani din teancul gros fără să ţină vreo socoteală, ca un bacşiş, îmi plătea el sala şi cumpărăturile. Dacă mai doream ceva, îi ceream şi primeam pe loc, dar curând am încetat să-i cer bani: nu-mi trebuia nimic şi orice obiect cât de cât 148

- ISABEL ALLENDE -

valoros dispărea rapid din apartament. Dormeam despărţiţi de un culoar îngust; n-a încercat niciodată să-l traverseze.

Nu aveam voie să am relaţii cu bărbaţi, era o chestiune de securitate. În pat, limbile se dezleagă, obişnuia să spună.

La şaisprezece ani avusesem, în afară de dezastrul cu Rick Laredo, câteva experienţe cu băieţii de pe urma cărora rămăsesem frustrată şi supărată. Pornografia pe internet, la care toţi elevii din Berkeley High aveau acces, nu-i educase, erau ridicol de nepricepuţi, se aruncau în promiscuitate de parcă ar fi inventat-o chiar ei, asta purta şi un nume –

„prietenie cu folos” – dar era limpede că folosul era doar de partea lor. La instituţia din Oregon, unde ambianţa era saturată de hormoni – ziceam că testosteronul şiroia pe pereţi –, eram siliţi la o convieţuire strânsă şi la o castitate forţată, combinaţie explozivă care le dădea un material inepuizabil terapeuţilor în şedinţele de grup. Pe mine nu mă

frustra deloc „acordul” în materie de sex, dar pentru alţii era mai greu de suportat decât abstinenţa de la drog, căci în afară de Steve, psihologul, care nu se lăsa sedus în niciun chip, elementul masculin era deplorabil. La Las Vegas restricţia impusă de Leeman nu m-a deranjat deloc, încă nu uitasem noaptea funestă cu Fedgewick. Nu voiam să mă

atingă nimeni.

Brandon Leeman se lăuda că putea satisface orice capriciu al clienţilor săi, de la un băieţel de câţiva anişori pentru un pervers, până la o mitralieră pentru un extremist, dar era lăudăroşenie curată, eu n-am văzut niciodată aşa ceva; se ocupa doar cu traficul de droguri şi cu vânzarea obiectelor furate, nişte afaceri de furnicuţă în comparaţie cu altele care se petreceau nepedepsite în oraş. Prin apartament se perindau prostituate de toate rasele în căutate de droguri, unele de mare lux, după cum arătau, altele în ultimul hal de mizerie; unele plăteau cash, altele pe credit, iar uneori, în absenţa şefului, Joe Martin şi Chinezu’ le taxau în natură.

Leeman îşi mai rotunjea veniturile şi cu maşinile furate de o 149

- CAIETUL MAYEI -

bandă de minori dependenţi de crack, reciclate apoi într-un garaj clandestin, cu numărul schimbat şi vândute în alte state; aşa îşi schimba şi el maşina tot la două sau trei săptămâni, ceea ce îl făcea greu de identificat. Totul contribuia la îngroşarea teancului de dolari.

— Cu găina asta a ta care face ouă de aur ai putea să-ţi permiţi un penthouse, nu să stai în grajdul ăsta, ai putea să

ai un avion, un iaht, tot ce vrei… am izbucnit eu după ce se spărsese o ţeavă şi fuseserăm inundaţi de o apă fetidă care ne silise să folosim toaletele de la sală.

— Vrei un iaht în Nevada?

— Nu! Tot ce vreau e o baie decentă! De ce nu ne mutăm?

— Îmi convine aici.

— Atunci cheamă un instalator, pentru Dumnezeu! Şi-ai putea angaja şi o femeie care să ne facă curat.

Asta l-a făcut să râdă în hohote. Ideea unei imigrante ilegale care să facă menajul într-un cuib de delincvenţi şi drogaţi i se părea nespus de amuzantă. De fapt, de curăţenie trebuia să se ocupe Freddy, de-asta îl şi găzduia, numai că

puştiul se limita să arunce gunoiul şi să scape de corpurile delicte dându-le foc într-un bidon gol în curte. Deşi numai vocaţie pentru treburile casnice nu am, uneori trebuia să-mi pun mănuşi de cauciuc şi să pun mâna pe detergent, altfel nu puteam vieţui acolo, cu toate că era o misiune imposibilă, rapănul invada totul ca o molimă inexorabilă. Care mă

deranja doar pe mine, ceilalţi nici n-o băgau în seamă.

Pentru Brandon Leeman aceste spaţii reprezentau un aranjament temporar, totul avea să se schimbe imediat ce-avea să pună pe picioare afacerea misterioasă pe care o cocea cu fratele său.

Şeful – aşa-i plăcea să i se spună – îi datora mult acestui frate, Adam pe numele său. Erau de baştină din Georgia, îmi povestise; mama îi părăsise de mici copii, tatăl murise în închisoare, pesemne asasinat, deşi versiunea oficială fusese sinucidere, astfel că fratele mai mare practic îl crescuse.