În iunie 2008 am terminat programul şcolii din Oregon, unde stătusem treisprezece luni încheiate. Peste câteva zile aveam să ies pe poarta cea mare şi-avea să-mi fie dor doar de vigonii şi de Steve, consilierul preferat al elevelor. Eram şi eu vag amorezată de el, la fel ca toate fetele, dar nu recunoşteam asta din orgoliu. Unele se strecuraseră noaptea pe furiş în camera lui şi fuseseră date afară amabil; Steve era un geniu al refuzului. În sfârşit, liberă! Aveam să revin în lumea oamenilor normali, puteam să mă satur de filme, muzică şi cărţi interzise, puteam să-mi deschid cont pe Facebook, după care tânjiserăm cu toţii în Oregon. M-am jurat că n-am să mai pun piciorul în acest stat câte zile oi avea.
M-am gândit la Sarah şi la Debbie pentru prima dată după
toate lunile alea. Dacă or fi avut norocul să termine liceul, dacă or fi găsit de lucru, căci era puţin probabil să meargă la facultate, nu le ducea mintea. Debbie fusese mereu foarte slabă la carte, iar Sarah avea prea multe probleme; dacă nu se vindecase de bulimie, precis era la cimitir.
Într-o dimineaţă, Angie m-a luat la o plimbare printre pini, fapt cam suspect, că nu era stilul ei, şi mi-a comunicat că
era mulţumită de progresele făcute, că era meritul meu, ei doar mă ajutaseră, că acum puteam să merg la universitate, cu toate că mai aveam oarece lacune. „Oceane, nu lacune”, am întrerupt-o eu. A trecut peste impertinenţă cu zâmbetul pe buze, reamintindu-mi că misiunea ei nu era să predea cunoştinţe, asta putea să o facă orice şcoală, ci ceva mult mai delicat, anume să le inculce tinerilor instrumentele emoţionale prin care să-şi poată dobândi potenţialul maxim.
— Te-ai maturizat, Maya, asta e important.
— Ai dreptate, Angie. La şaisprezece ani planul meu de viaţă era să mă mărit cu un moş milionar, să-l otrăvesc şi să-111
- CAIETUL MAYEI -
i moştenesc averea, dar acum îmi doresc să cresc vigonii şi să le vând.
Nu i s-a părut amuzant. Mi-a propus, pe ocolite, să rămân acolo peste vară ca instructor sportiv şi asistent artistic; pe urmă puteam să mă duc direct la college, în septembrie. M-a informat că tata divorţa de Susan (asta o ştiam deja) şi că
zbura acum în Orientul Mijlociu.
— Situaţia ta e complicată, Maya, ai nevoie de stabilitate în etapa asta de tranziţie. Aci ai fost protejată, dar la Berkeley ai să fii în bătaia vântului. Nu e indicat să te întorci în vechiul mediu.
— Am să stau cu bunică-mea.
— Bunicuţa ta nu mai e la anii la care…
— N-o cunoşti, Angie, e mai energică decât Madonna! Şi nu-i mai spune „bunicuţă”, că i se spune Don Corleone, după Naşul. Şi m-a crescut cu scatoalce, ce vrei mai mult!
— Nu despre ea e vorba acum. Două-trei luni aici pot fi decisive pentru viitorul tău. Gândeşte-te înainte să-mi dai un răspuns.
Şi-atunci mi-a picat fisa. Taică-meu făcuse o înţelegere cu Angie. Nu fuseserăm niciodată foarte legaţi, în copilăria mea fusese mai tot timpul plecat, lăsându-i pe bunici să se descurce cu mine. Iar după moartea bunicului, când relaţia se înrăutăţise şi mai mult, mă adusese în Oregon şi se spălase pe mâini. Iar acum zbura pe o rută la dracu-n praznic, perfect pentru el. De ce m-o mai fi adus pe lume? Ar fi trebuit să fie mai prudent în relaţia sa cu prinţesa din Laponia, doar niciunul nu-şi dorea copii şi cred că
prezervative existau şi pe atunci. Toate astea mi-au trecut ca fulgerul prin minte şi am ajuns la concluzia că era inutil să
încerc o negociere cu el, căci e încăpăţânat ca un catâr; trebuia să găsesc altă soluţie. Aveam optsprezece ani, legal nu mă putea obliga să rămân aici, de aceea căutase complicitatea lui Angie, a cărei părere avea valoare de diagnostic. Dacă mă revoltam o putea interpreta ca pe o problemă de comportament, iar dacă semna şi psihiatrul m-112
- ISABEL ALLENDE -
ar fi putut reţine pentru încă un program de recuperare. Am acceptat propunerea ei atât de rapid, încât cineva mai puţin sigur pe autoritatea sa ar fi intrat la bănuieli, şi m-am apucat imediat să-mi pregătesc evadarea cea amânată.
În cea de-a doua săptămână din iunie, la câteva zile după
plimbarea mea cu Angie, un elev a fumat în sala de sport şi a provocat un incendiu. Chiştocul uitat aprinsese o saltea şi focul a ajuns la acoperiş înainte să sune alarma. De la înfiinţarea stabilimentului încoace, nu avusese loc ceva atât de dramatic şi de distractiv. În timp ce instructorii şi grădinarii conectau furtunurile, elevii profitau de situaţie ca să-şi dea frâu liber ţipând şi fugind de colo-colo, eliberându-şi energia acumulată de-a lungul lunilor de introspecţie, astfel că atunci când au sosit pompierii şi poliţia au dat de un tablou halucinant, care confirma părerea generalizată că
era vorba de o casă de nebuni. Incendiul se extinsese, ameninţând pădurea, pompierii au cerut ajutorul unei avionete. Lucru care a sporit şi mai mult euforia elevilor, care ţopăiau sub jeturile de spumă chimică, surzi la ordinele autorităţilor.
Era o dimineaţă superbă. Înainte ca fumăraia să acopere cerul, atmosfera fusese caldă şi limpede, ideală pentru fuga mea. Dar mai întâi trebuia să pun la adăpost vigoniile, de care toată lumea uitase, aşa că am mai pierdut o jumătate de ceas: speriate de mirosul de fum, nu se lăsau clintite din loc.
Mi-a venit ideea să ud nişte tricouri, le-am acoperit capetele şi le-am tras pe terenul de tenis, lăsându-le acolo, legate şi mascate. După care m-am dus în dormitor, am vârât în rucsac strictul necesar – fotografia bunicului, ceva haine, două batoane energizante şi o sticlă cu apă –, mi-am pus încălţările cele mai bune şi am tulit-o în pădure. Nu a fost ceva impulsiv, aşteptam ocazia asta de o veşnicie, numai că, ocazia venind, plecam fără un plan ca lumea, fără acte, bani sau măcar o hartă, în ideea nebunească de a dispărea câteva zile ca să-i trag o sperietură zdravănă lui tata.
113
- CAIETUL MAYEI -
Angie a aşteptat patruzeci şi opt de ore până să-mi sune familia: era ceva normal ca elevii să mai dispară din când în când; ieşeau pe sosea, luau o ocazie până la prima localitate, treizeci de kilometri mai departe, gustau libertatea şi se întorceau singuri, că tot n-aveau unde merge, sau erau aduşi de poliţie. Escapadele astea erau obişnuite, mai ales la nou-veniţi, erau văzute drept o dovadă de sănătate mintală. Doar abulicii şi depresivii se resemnau ca oile cu captivitatea. Aşa că, după ce pompierii au dat asigurări că nu murise nimeni în incendiu, absenţa mea nu a fost un motiv special de îngrijorare, dar a doua zi, când din toată nebunia evenimentului nu mai rămăsese decât cenuşa, m-au căutat în localitatea cu pricina şi au organizat patrule prin pădure.
Dar aveam deja un avantaj de multe ore.
Habar n-am cum m-am orientat fără busolă prin pădurea de pini şi cum am ajuns mergând în zigzag la şosea. Chestie de baftă. A fost un maraton care a început dimineaţa, au trecut orele, s-a înserat, s-a lăsat întunericul. Mă oprisem doar de două ori să beau apă şi să ronţăi batoanele energizante, udă de transpiraţie, apoi alergasem mai departe, până n-am mai văzut pe unde calc. M-am ghemuit la rădăcina unui copac, aşteptând să treacă noaptea şi rugându-mă bunicului Popo să ţină urşii departe; regiunea e plină de urşi, şi sunt îndrăzneţi, ajungeau uneori la şcoală să
caute mâncare, nederanjaţi de prezenţa oamenilor. Îi priveam de la geam, nimeni nu avea curaj să-i gonească, cum răsturnau lăzile de gunoi. Efemera comunicare cu bunicul se rarefiase în timpul şederii mele acolo. După moartea lui îl vedeam aievea, în pragul unei uşi, pe trotuarul de vizavi sau în vitrina unui restaurant. Era inconfundabil, nu e altul ca el, fie negru sau alb, atât de elegant şi de prezentabil, cu pipa lui, ochelarii cu rame aurite şi pălăria borsalino. Pe urmă mă
apucasem de droguri şi băutură, trăiam într-un vacarm permanent, mintea mi se înceţoşase şi nu l-am mai văzut; rareori îl simţeam undeva în spate, privindu-mă fix. Nini 114
- ISABEL ALLENDE -
pretinde că pentru a percepe spiritele trebuie să stai tăcută
într-un loc curat şi lipsit de ceasornice. „Cum vrei să-l auzi dacă nu-ţi scoţi căştile alea din urechi?”
În noaptea aceea, singură în pădure, am perceput din nou frica iraţională din nopţile de insomnie ale copilăriei, peste mine au năvălit iar monştrii din căsoiul bunicilor; puteam dormi doar lipită de cineva mai mare şi mai puternic decât mine, bunicul sau câinele care detecta bombe. L-am invocat cu inima bătându-mi gata să-mi sară din piept. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile ca să nu văd umbrele mişcătoare şi să n-aud nimic. Am aţipit un pic, dar m-am trezit repede: o lumină puternică se strecurase printre trunchiurile copacilor. Farurile unei maşini, am ghicit eu, deci eram aproape de un drum. Am sărit în picioare şi am alergat într-acolo, ţipând de bucurie.
Şcoala a început de câteva săptămâni; o fac pe învăţătoarea, dar fără salariu. Am să-mi plătesc datoria către Manuel printr-o formulă complicată de troc: eu lucrez la şcoală, iar tanti Blanca, în loc să mă plătească pe mine, îl aprovizionează pe Manuel cu lemne de foc, hârtie de scris, benzină, rachiu „de aur” şi alte drăgălăşenii, precum filme care nu se prezintă în sat pentru că nu sunt subtitrate în spaniolă sau pentru că sunt „repugnante”. Nu ea le cenzurează, ci un comitet local, pentru care „repugnante”
sunt filmele americane cu prea mult sex. Adjectivul nu se aplică filmelor autohtone, în care actorii se tăvălesc despuiaţi şi urlând de plăcere fără ca publicul spectator să fie defel revoltat.
Trocul e un element esenţial al economiei acestor insule –
