— El e mereu cu tine, să nu uiţi asta, Maya.
— Dar a murit, Nini!
— Da, dar îl porţi în tine, chiar dacă nu ştii încă. La început şi eu eram distrusă, credeam că-l pierdusem definitiv, dar acum aproape că-l văd.
— Şi nu mai eşti distrusă? Bravo ţie, m-am supărat eu.
— Sufăr în continuare, dar am acceptat situaţia. Am o dispoziţie mai bună.
— Te felicit. Eu am o dispoziţie tot mai proastă în azilul ăsta de imbecili. Scoate-mă de aici, Nini, înainte să ajung nebună cu acte.
— Lasă tragismele, Maya. E mult mai plăcut decât credeam, există înţelegere şi amabilitate.
— Asta că sunteţi musafiri!
— Vrei să spui că altfel se poartă rău cu tine?
— Nu ne bat, dar ne aplică torturi psihologice. Ne privează
de mâncare şi de somn, ne reduc capacitatea de apărare şi-apoi ne spală creierul, ne bagă chestii în cap.
— Ce chestii?
— Avertismente înspăimântătoare despre droguri, boli venerice, închisoare, spitale psihiatrice, avort, ne tratează ca pe idioţi. Ţi se pare puţin lucru?
— Mi se pare chiar prea mult. Ia să mă duc eu la tipa aia, cum o cheamă, parcă Angie, o să vadă ea!
— Nu!! am apucat-o eu de mână.
100
- ISABEL ALLENDE -
— Ce nu? Crezi tu c-am să le permit să-mi trateze nepoata ca pe deţinuţii de la Guantánamo? şi mafia chiliană a plecat întins spre biroul directoarei, unde am fost convocată după
câteva minute.
— Te rog să repeţi în faţa tatălui tău ceea ce i-ai spus bunicii, m-a somat Angie.
— Păi, ce-am zis?
— Ştii foarte bine la ce mă refer…
Tata nu s-a arătat impresionat şi s-a limitat să-mi reamintească hotărârea judecătoarei: reabilitare sau închisoare. Am rămas în Oregon.
La cea de-a doua vizită, după încă două luni, Nini a mea era încântată: îşi recuperase nepoata, adio machiaj de Dracula şi purtări de golancă, eram sănătoasă şi în formă.
Asta se datora celor opt kilometri pe care-i alergam zilnic. Mă
lăsau să alerg cât doream, oricum n-aş fi ajuns departe. Nu bănuiau că mă antrenam ca să evadez.
I-am povestit bunicii cum ne băteam noi joc de testele psihologice şi de terapeuţi, atât de transparenţi în intenţii că
şi ultimul ageamiu putea să-i manipuleze, cât despre nivelul academic, ce să mai vorbim, că la absolvire aveam să primim o diplomă de ignoranţi numai bună de atârnat pe perete.
Eram sătui de documentare despre încălzirea globală şi excursii pe Everest, aveam nevoie să ştim ce se petrece pe lumea asta. Mi-a spus că nu era nimic demn de a fi menţionat, doar veşti rele despre sfârşitul lumii, dar, încet de tot, până termin şcoala n-are să fie nimic. „Număr orele până
să te văd acasă, Maya, mi-e tare dor de tine”, m-a mângâiat ea pe părul vopsit în mai multe culori inexistente în natură
(cu vopselele pe care tot ea mi le trimisese prin poştă).
În ciuda curcubeului din capul meu, eram de-a dreptul decentă în comparaţie cu unii colegi. Pentru a compensa nenumăratele restricţii şi a ne da o falsă senzaţie de libertate, eram lăsaţi să purtăm hainele şi părul cum ni se năzărea, doar piercing-uri şi tatuaje în plus nu aveam voie să
ne facem. Eu aveam cercelul de aur în nas şi tatuajul din 101
- CAIETUL MAYEI -
2005. Un băiat care traversase un episod neonazist înainte de a opta pentru metanfetamină avea o svastică făcută cu fierul înroşit pe braţul drept şi cuvântul fuck tatuat în frunte.
— Ăsta cred că e futut pe bune, Nini. Ni s-a interzis să-i comentăm tatuajul, cică l-ar putea traumatiza.
— Cine e?
— Uite, lunganul ăla cu părul în ochi.
Şi unde nu se duce Nini a mea să-i spună să nu-şi facă
griji, că-şi poate şterge vorba cea buruienoasă cu laserul.
