- ISABEL ALLENDE -
bărbaţii salivau în faţa televizorului, iar femeile, cu mâinile în sân, scuipau scârbite. Mă întreb ce-ar zice de un asemenea concurs bunică-mea şi amicele ei feministe. A câştigat o blondă vopsită şi cu posterior de negresă, de pe plaja Pichilemu, naiba ştie unde-o fi şi asta. „Din cauza borfetei ăleia tata era să dea colţu’ ”, a sunat comentariul Blancăi la întoarcere.
Am de făcut o echipă de fotbal de copii, sarcină uşoară, căci în ţara asta copiii dau cu piciorul într-o minge de cum învaţă să meargă. Am deja o echipă formată, alta de rezervă
şi una de fete, care a iscat un val de glume, deşi nimeni nu s-a opus făţiş, c-ar fi avut de-a face cu tanti Blanca. Scopul e ca selecţionata noastră să participe la campionatul şcolar din septembrie, cu ocazia Zilei Naţionale. Până atunci mai avem nişte luni bune de antrenament, dar fără pantofi de sport e cam greu, oamenii n-au bani pentru aşa ceva, aşa că, împreună cu Blanca, i-am făcut o vizită de curtoazie lui don Lionel Schnake, restabilit după impactul produs de fundurile estivale.
L-am îmblânzit cu două butelci din cel mai bun rachiu „de aur”, pe care Blanca îl prepară cu alcool, zahăr, zer şi mirodenii, şi i-am tras un discurs despre avantajele de a ţine copiii ocupaţi cu activităţi sportive, ca să nu facă prostii. Don Lionel a fost de acord. Până la a pomeni de fotbal a mai fost nevoie de un păhărel, cert e că ne-a promis unsprezece perechi de încălţări. A trebuit să-i explicăm că aveam nevoie de unsprezece pentru echipa masculină (Caleuche), unsprezece pentru echipa feminină (Pincoya), plus încă şase pentru rezerve. Rezultatul a fost o predică despre criza economică, crescătoriile de somon, şomaj, despre fiică-sa care era un sac fără fund care-avea să-l bage în groapă cu cererile ei, şi unde s-a mai pomenit ca nişte tenişi să fie o prioritate în deficitarul sistem educativ al acestei ţări?
În cele din urmă şi-a şters fruntea, a mai dat pe gât un păhărel şi ne-a completat cecul. În aceeaşi zi am comandat încălţările la Santiago, după o săptămână am mers cu 95
- CAIETUL MAYEI -
autobuzul să le ridicăm de la Ancud. Tanti Blanca le ţine sub cheie, ca să nu fie purtate zilnic, şi i-a ameninţat pe copii că
dacă le creşte piciorul zboară din echipă.
96
- ISABEL ALLENDE -
TOAMNA
Aprilie, mai
Şcoala a fost reparată. Aici vin oamenii să se refugieze în caz de urgenţă, pentru că e clădirea cea mai solidă, în afară
de biserică – a cărei structură de lemn e susţinută de Dumnezeu, după cum s-a văzut în 1960, când s-a produs cel mai mare cutremur înregistrat vreodată în lume, 9,5 pe scara Richter. Marea aproape că a înghiţit satul, dar valurile s-au oprit în uşa bisericii. În cele zece minute de seism s-au micşorat lacuri, au dispărut insule, s-a căscat pământul şi au fost înghiţite căi ferate, poduri şi şosele. Chile e predispus la catastrofe, inundaţii, secetă, furtuni, cutremure şi valuri seismice în stare să arunce un vapor în mijlocul pieţei.
Oamenii au în acest sens o filosofie resemnată – aşa a vrut Dumnezeu, care ne pune la încercare –, dar dacă trece mult timp fără să-i lovească vreo nenorocire devin nervoşi. La fel e şi Nini a mea, parcă aşteaptă mereu să-i cadă cerul în cap.
Şcoala e deci pregătită pentru următoarea burzuluire a naturii; e centrul social al insulei, aici se adună cercul femeilor, grupul de artizanat şi Alcoolicii Anonimi, unde am şi fost de vreo două ori, pentru că-i promisesem lui Mike O’Kelly, dar eram singura femeie între cinci bărbaţi care se sfiau să vorbească în prezenţa mea. De fapt, nici nu-mi trebuie, de mai bine de patru luni n-am mai băut nimic. Tot la şcoală vedem filme, se rezolvă conflicte minore care nu merită intervenţia carabinierilor şi se discută despre aspectele curente, precum semănăturile, recoltele, preţul cartofilor şi al produselor mării; tot aici Liliana Treviño împarte vaccinuri şi sfaturi de igienă, pe care femeile mai coapte le ascultă amuzate: „Dacă nu te superi, donşoară
Liliana, pe noi ne înveţi să doftoricim?” Cumetrele astea ne asigură, şi pe bună dreptate, că pastilele care vin în flacoane sunt suspecte, cineva se îmbogăţeşte cu ele, şi preferă
leacurile băbeşti, care sunt pe gratis, sau hârtiuţele 97
- CAIETUL MAYEI -
homeopatice. La scoală ni s-a explicat şi programul guvernamental de contracepţie, care le-a făcut pe nişte bunicuţe să se sperie, şi tot aici carabinierii ne-au dat instrucţiuni în ce priveşte păduchii, care produc câte o epidemie din doi în doi ani. Mă mănâncă pielea capului doar când mă gândesc la păduchi, prefer puricii, care rămân pe Fákin şi pe mâţe.
Computerele şcolii sunt precolumbiene, dar sunt bine păstrate şi le folosesc pentru toate cele, în afară de e-mail.
M-am obişnuit să trăiesc fără să comunic. Şi cui să scriu dacă nu am prieteni? Primesc veşti de la Nini şi Albă-ca-Zăpada, care-i scriu cifrat lui Manuel; aş vrea să le spun impresiile mele despre ciudatul meu exil – nici nu-şi imaginează cum e Chiloé, pentru asta trebuie să trăieşti aici.
Am rămas la şcoala din Oregon aşteptând să mai treacă
frigul ca să evadez; numai că prin pădurile acelea iarna venea ca să stea, cu frumuseţea ei cristalină de zăpadă şi gheaţă şi cu cerul ba albastru şi inocent, ba plumburiu şi ameninţător. Când zilele s-au lungit, temperatura a crescut şi au început activităţile în aer liber, m-am gândit din nou să
fug, dar atunci au adus vigoniile, două animale zvelte cu urechile ciulite şi gene de mireasă, costisitorul cadou al tatălui recunoscător al unui absolvent din anul precedent.
Angie mi-a încredinţat vigoniile, argumentând că nimeni nu era mai indicat să aibă grijă de ele decât mine, care crescusem cu câinii descoperitori de bombe ai lui Susan. A trebuit să-mi amân planurile de evadare: aveau nevoie de mine.
Treptat, m-am obişnuit cu programul de sport, artă şi terapie, dar prieteni nu mi-am făcut, pentru că sistemul descuraja prietenia; eram, cel mult, complici la oarece năzbâtii. Nu-mi era dor de Sarah şi Debbie, de parcă
schimbarea de mediu şi împrejurări le-ar fi luat din importanţă. Le invidiam însă, trăiau fără mine la Berkeley High, bârfind-o pe obraznica aia de Maya Vidal care ajunsese 98
- ISABEL ALLENDE -
la casa de nebuni. Poate că altă fată completase între timp triada Vampirilor. M-am familiarizat cu jargonul psihologic şi cu modul de a naviga printre regulamente, care nu se numeau aşa, ci acorduri. Prin primul acord din multele pe care aveam să le semnez fără intenţia de a le respecta mă
angajam, laolaltă cu ceilalţi, să evit alcoolul, drogurile, violenţa şi sexul. Cu primele trei oricum nu era chip, dar colegii mei reuşeau să-l practice pe ultimul, în ciuda atenţiei constante a consilierilor şi psihologilor. Eu m-am abţinut.
Ca să nu ai probleme era foarte important să pari normal, deşi definiţia normalităţii era fluctuantă. Dacă mâncam prea mult eram angoasată, dacă mâncam prea puţin eram anorexică, dacă preferam singurătatea eram depresivă, dar orice prietenie era suspectă; dacă nu luam parte la o activitate, se chema că sabotez, dacă participam la prea multe voiam să atrag atenţia. „Greşeşti, nu greşeşti, tot plăteşti”, altă vorbă a bunică-mii.
Programul se baza pe trei întrebări simple: cine eşti, ce vrei să faci în viaţă, cum vei reuşi; metodele terapeutice erau însă mai puţin clare. O fată care fusese violată a fost pusă să
danseze, costumată în subretă franceză, în faţa celorlalţi elevi, un băiat cu tendinţe suicidare a fost pus să se urce în turnul de observaţie forestieră – se aruncă, nu se aruncă? –, altul, care suferea de claustrofobie, era închis regulat într-un dulap. Eram supuşi la penitenţă – ritualuri de purificare – şi la şedinţe colective în care trebuia să ne interpretăm ca la teatru traumele, cu scopul de a le depăşi. Am refuzat să joc moartea bunicului, colegii au făcut-o pentru mine, până
când psihologul de serviciu m-a declarat vindecată sau nevindecată, nu mai ştiu exact. În lungile terapii de grup mărturiseam – împărtăşeam – amintiri, visuri, dorinţe, temeri, fantezii, secretele cele mai intime. Dezgolirea sufletului, iată scopul acelor maratoane. Telefoanele mobile erau interzise, apelurile controlate, corespondenţa, muzica, literatura şi filmele cenzurate, nu avem voie să folosim e-mailul şi nici să primim vizite neanunţate.
99
- CAIETUL MAYEI -
Ai mei m-au vizitat după trei luni. În timp ce tata discuta cu Angie progresele pe care le făcusem, am luat-o pe Nini să-i arăt parcul şi vigoniile, cărora le legasem panglici de urechi.
Nini mi-a adus o poză plastifiată a bunicului făcută cu vreo trei ani înainte să moară, în care zâmbea cu pălăria pe cap şi pipa în mână. I-o făcuse Mike O’Kelly de Crăciunul celor treisprezece ani ai mei; îi dăruisem atunci bunicului Popo planeta sa invizibilă; o minge mică şi verde pe care scrisesem o sută de cifre, corespunzătoare unui număr egal de hărţi sau imagini de acolo, că aşa stabiliserăm. Darul i-a făcut multă plăcere, de aceea zâmbea ca un copil.
