ar fi putut reţine pentru încă un program de recuperare. Am acceptat propunerea ei atât de rapid, încât cineva mai puţin sigur pe autoritatea sa ar fi intrat la bănuieli, şi m-am apucat imediat să-mi pregătesc evadarea cea amânată.

În cea de-a doua săptămână din iunie, la câteva zile după

plimbarea mea cu Angie, un elev a fumat în sala de sport şi a provocat un incendiu. Chiştocul uitat aprinsese o saltea şi focul a ajuns la acoperiş înainte să sune alarma. De la înfiinţarea stabilimentului încoace, nu avusese loc ceva atât de dramatic şi de distractiv. În timp ce instructorii şi grădinarii conectau furtunurile, elevii profitau de situaţie ca să-şi dea frâu liber ţipând şi fugind de colo-colo, eliberându-şi energia acumulată de-a lungul lunilor de introspecţie, astfel că atunci când au sosit pompierii şi poliţia au dat de un tablou halucinant, care confirma părerea generalizată că

era vorba de o casă de nebuni. Incendiul se extinsese, ameninţând pădurea, pompierii au cerut ajutorul unei avionete. Lucru care a sporit şi mai mult euforia elevilor, care ţopăiau sub jeturile de spumă chimică, surzi la ordinele autorităţilor.

Era o dimineaţă superbă. Înainte ca fumăraia să acopere cerul, atmosfera fusese caldă şi limpede, ideală pentru fuga mea. Dar mai întâi trebuia să pun la adăpost vigoniile, de care toată lumea uitase, aşa că am mai pierdut o jumătate de ceas: speriate de mirosul de fum, nu se lăsau clintite din loc.

Mi-a venit ideea să ud nişte tricouri, le-am acoperit capetele şi le-am tras pe terenul de tenis, lăsându-le acolo, legate şi mascate. După care m-am dus în dormitor, am vârât în rucsac strictul necesar – fotografia bunicului, ceva haine, două batoane energizante şi o sticlă cu apă –, mi-am pus încălţările cele mai bune şi am tulit-o în pădure. Nu a fost ceva impulsiv, aşteptam ocazia asta de o veşnicie, numai că, ocazia venind, plecam fără un plan ca lumea, fără acte, bani sau măcar o hartă, în ideea nebunească de a dispărea câteva zile ca să-i trag o sperietură zdravănă lui tata.

113

- CAIETUL MAYEI -

Angie a aşteptat patruzeci şi opt de ore până să-mi sune familia: era ceva normal ca elevii să mai dispară din când în când; ieşeau pe sosea, luau o ocazie până la prima localitate, treizeci de kilometri mai departe, gustau libertatea şi se întorceau singuri, că tot n-aveau unde merge, sau erau aduşi de poliţie. Escapadele astea erau obişnuite, mai ales la nou-veniţi, erau văzute drept o dovadă de sănătate mintală. Doar abulicii şi depresivii se resemnau ca oile cu captivitatea. Aşa că, după ce pompierii au dat asigurări că nu murise nimeni în incendiu, absenţa mea nu a fost un motiv special de îngrijorare, dar a doua zi, când din toată nebunia evenimentului nu mai rămăsese decât cenuşa, m-au căutat în localitatea cu pricina şi au organizat patrule prin pădure.

Dar aveam deja un avantaj de multe ore.

Habar n-am cum m-am orientat fără busolă prin pădurea de pini şi cum am ajuns mergând în zigzag la şosea. Chestie de baftă. A fost un maraton care a început dimineaţa, au trecut orele, s-a înserat, s-a lăsat întunericul. Mă oprisem doar de două ori să beau apă şi să ronţăi batoanele energizante, udă de transpiraţie, apoi alergasem mai departe, până n-am mai văzut pe unde calc. M-am ghemuit la rădăcina unui copac, aşteptând să treacă noaptea şi rugându-mă bunicului Popo să ţină urşii departe; regiunea e plină de urşi, şi sunt îndrăzneţi, ajungeau uneori la şcoală să

caute mâncare, nederanjaţi de prezenţa oamenilor. Îi priveam de la geam, nimeni nu avea curaj să-i gonească, cum răsturnau lăzile de gunoi. Efemera comunicare cu bunicul se rarefiase în timpul şederii mele acolo. După moartea lui îl vedeam aievea, în pragul unei uşi, pe trotuarul de vizavi sau în vitrina unui restaurant. Era inconfundabil, nu e altul ca el, fie negru sau alb, atât de elegant şi de prezentabil, cu pipa lui, ochelarii cu rame aurite şi pălăria borsalino. Pe urmă mă

apucasem de droguri şi băutură, trăiam într-un vacarm permanent, mintea mi se înceţoşase şi nu l-am mai văzut; rareori îl simţeam undeva în spate, privindu-mă fix. Nini 114

- ISABEL ALLENDE -

pretinde că pentru a percepe spiritele trebuie să stai tăcută

într-un loc curat şi lipsit de ceasornice. „Cum vrei să-l auzi dacă nu-ţi scoţi căştile alea din urechi?”

În noaptea aceea, singură în pădure, am perceput din nou frica iraţională din nopţile de insomnie ale copilăriei, peste mine au năvălit iar monştrii din căsoiul bunicilor; puteam dormi doar lipită de cineva mai mare şi mai puternic decât mine, bunicul sau câinele care detecta bombe. L-am invocat cu inima bătându-mi gata să-mi sară din piept. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile ca să nu văd umbrele mişcătoare şi să n-aud nimic. Am aţipit un pic, dar m-am trezit repede: o lumină puternică se strecurase printre trunchiurile copacilor. Farurile unei maşini, am ghicit eu, deci eram aproape de un drum. Am sărit în picioare şi am alergat într-acolo, ţipând de bucurie.

Şcoala a început de câteva săptămâni; o fac pe învăţătoarea, dar fără salariu. Am să-mi plătesc datoria către Manuel printr-o formulă complicată de troc: eu lucrez la şcoală, iar tanti Blanca, în loc să mă plătească pe mine, îl aprovizionează pe Manuel cu lemne de foc, hârtie de scris, benzină, rachiu „de aur” şi alte drăgălăşenii, precum filme care nu se prezintă în sat pentru că nu sunt subtitrate în spaniolă sau pentru că sunt „repugnante”. Nu ea le cenzurează, ci un comitet local, pentru care „repugnante”

sunt filmele americane cu prea mult sex. Adjectivul nu se aplică filmelor autohtone, în care actorii se tăvălesc despuiaţi şi urlând de plăcere fără ca publicul spectator să fie defel revoltat.

Trocul e un element esenţial al economiei acestor insule –

se schimbă cartofi pe peşte, pâine pe lemne de foc, pui pe iepuri, multe servicii se plătesc cu produse. Doctorul spân care vine cu barca nu e plătit, pentru că aparţine de Serviciul Naţional de Sănătate, dar pacienţii îi dau găini sau ţesături.

Nimeni nu calculează preţul, dar toţi cunosc exact valoarea corectă şi ţin socotelile în cap. Sistemul funcţionează elegant, 115

- CAIETUL MAYEI -

nimeni nu pomeneşte de datorie, nici a lui, nici a celuilalt.

Cine nu s-a născut aici n-are cum stăpâni complexitatea şi subtilitatea trocului, dar eu am învăţat să recompensez nenumăratele ceşti de maté şi ceai care mi se oferă în sat. La început nu ştiam cum, pentru că niciodată n-am fost mai săracă decât acum, nici chiar când ajunsesem să cerşesc, dar am constatat cât de recunoscători sunt oamenii dacă

stau cu copiii sau o ajut pe doña Lucinda să vopsească şi să

toarcă lâna. Doña Lucinda e atât de bătrână că nici nu se mai ştie de care familie aparţine, sătenii o îngrijesc pe rând, e străbunica insulei, dar e încă activă, descântă cartofii şi vinde lână.

Nu e musai să plăteşti favoarea sau serviciul direct creditorului, poţi face un carambol, aşa cum fac Blanca şi Manuel pentru munca mea la şcoală. Uneori carambolul e dublu sau triplu: Liliana Treviño procură glucozamină

pentru artrita lui Eduvigis Corrales, care îi tricotează ciorapi de lână lui Manuel Arias, care schimbă exemplare din National Geographic pe reviste pentru femei la librăria din Castro şi i le dă Lilianei Treviño, şi toată lumea e mulţumită.

Apropo de glucozamină, trebuie spus că Eduvigis o ia în silă, doar ca să n-o jignească pe infirmieră, ştiut fiind că

tratamentul infailibil pentru artrită e să te freci cu urzici şi să te laşi înţepat de albine. Cu asemenea tratamente drastice, nu-i de mirare că pe aici sănătatea se cam deteriorează. În plus, vântul şi frigul fac rău la oase şi umezeala pătrunde în articulaţii; trupul oboseşte tot aplecându-se după cartofii din pământ şi după scoicile din mare, iar sufletul devine melancolic la plecarea copiilor care se duc să muncească departe. Necazurile mai trec cu vin şi rachiu, dar vremelnic. Viaţa nu e uşoară şi pentru mulţi moartea nu-i decât o ocazie de a te odihni.

De când a început şcoala zilele mi-au devenit mai interesante. Până acum eram gringuita, acum sunt tanti Gringa, că îi învăţ pe copii. În Chile adulţilor li se spune nene 116

- ISABEL ALLENDE -

şi tanti, chiar dacă nu e cazul. Din respect, ar trebui să-i spun lui Manuel „nene Manuel”, dar nu ştiam chestia asta când am venit, şi acum e prea târziu. Încep să prind rădăcini în insula asta, zău dacă mi-aş fi imaginat.

Iarna orele încep pe la ora nouă, în funcţie de lumină şi ploaie. Mă duc la şcoală la trap, cu Fákin după mine, care mă lasă la uşă şi se întoarce acasă la căldură. Se începe cu arborarea drapelului şi intonarea imnului naţional – Pur şi albastru e cerul tău, Chile, pur e vântul care suflă peste tine etc. –, după care tanti Blanca ne spune ce avem de făcut în ziua respectivă. Vineri citeşte premianţii şi pedepsiţii şi ne ridică moralul cu un discurs edificator.

Le predau copiilor bazele limbii engleze, limba viitorului, cum pretinde tanti Blanca, după un manual din 1952 în care avioanele au elice, iar mamele, negreşit blonde, gătesc cocoţate pe tocuri înalte. Îi învăţ şi să folosească

computerele, care funcţionează impecabil dacă avem curent, şi mai sunt şi antrenoarea de fotbal, deşi oricare dintre mucoşii ăştia e mult mai bun decât mine. Echipa masculină, Caleuche, e cuprinsă de un zel olimpic, pentru că am pariat cu don Lionel Schnake, când ne-a finanţat încălţările, că vom câştiga campionatul şcolar în septembrie, iar dacă pierdem, mă rad în cap, ceea ce ar fi o mare umilinţă pentru fotbaliştii mei. Cât despre echipa feminină, Pincoya, mai bine să nu vorbim, e sub orice critică.

Băieţii din Caleuche n-au vrut să-l primească pe Juanito Corrales, poreclit Piticul, pentru că e prea plăpând, deşi fuge ca un iepure şi nu se fereşte de minge. Îşi bat joc de el şi-l mai şi caftesc. Elevul cel mai mare e Pedro Pelanchugay, de mai multe ori repetent; părerea unanimă e că ar trebui să-şi câştige pâinea pescuind cu unchii lui în loc să-şi irosească

bruma de minte învăţând cifre şi litere care nu-i vor folosi la mare lucru. E un indian huilliche zdravăn, negricios, căpos şi răbdător, băiat bun în fond, dar de care nu e bine să te iei, că dacă-şi pierde răbdarea e puternic ca un tractor. Tanti Blanca l-a însărcinat să aibă grijă de Juanito. „Da de ce eu?”

117

- CAIETUL MAYEI -

a mârâit el, uitându-se în pământ. „Pentru că eşti cel mai puternic.” Pe urmă l-a chemat pe Juanito şi i-a trasat sarcina de a-l ajuta pe Pedro la lecţii. „Da’ de ce eu?” a bâiguit copilul. „Pentru că eşti cel mai deştept.” Şi cu această

soluţie solomonică a tranşat problema abuzului împotriva unuia şi a notelor proaste ale celuilalt, făcându-i să fie şi prieteni nedespărţiţi.

La prânz ajut la servirea mesei furnizate de Ministerul Învăţământului: pui sau peşte, cartofi, legume, desert şi un pahar cu lapte. Tanti Blanca zice că pentru mulţi elevi asta e singura masă din zi, dar nu pe insula noastră; suntem săraci, dar hrana nu ne lipseşte. După masă programul meu se termină, mă duc acasă şi lucrez două ore cu Manuel, apoi sunt liberă. Vineri tanti Blanca le dă premianţilor o hârtiuţă

galbenă semnată de ea, care le dă dreptul să se scalde în jacuzzi, adică în butia de lemn cu apă caldă a lui nenea Manuel. Acasă le dăm premianţilor o cană de cacao cu pişcoturi coapte de mine, îi punem să se săpunească bine sub duş şi le dăm drumul să se bălăcească în butoi după

pofta inimii.

Noaptea aceea din Oregon m-a marcat pe viaţă. Evadasem şi alergasem toată ziua prin pădure fără niciun plan, doar ca să-l supăr pe tata şi să scap de terapeuţi şi de şedinţele de grup, eram sătulă de amabilitatea lor dulceagă şi de insistenţa obscenă de a-mi sonda creierul. Eu voiam doar să

fiu normală, atât.

Mă trezise lumina farurilor unui vehicul, mă repezisem printre copaci şi arbuştii care mă zgâriau spre şoseaua care era la doar cincizeci de metri, dar luminile dispăruseră. Luna lumina banda galbenă de demarcaţie. Mi-am spus că aveau să treacă şi alte maşini, era relativ devreme, şi am avut dreptate: curând am auzit zgomot de motor puternic şi am văzut în depărtare nişte faruri care, apropiindu-se, s-au dovedit a fi ale unui camion de-a dreptul uriaş, cu roţi cât mine de înalte şi două steaguri fluturând pe saşiu. Am sărit 118

- ISABEL ALLENDE -