apeleze la un poliţist prieten cu Susan, un mastodont cu mutră de moai de pe Insula Pastelul, care l-a ajutat să ducă
treaba la bun sfârşit. Nini s-a ascuns să nu mă vadă luată pe sus, ca o vită dusă la tăiere, urlând că nu mă iubea nimeni, 90
- ISABEL ALLENDE -
că mă părăsiseră toţi, că mai bine mă omoară acum, înainte s-o fac eu.
Am stat închisă la instituţia din Oregon până la începutul anului 2008, alături de cincizeci şi şase de juni rebeli, drogaţi, sinucigaşi, anorexici, bipolari, exmatriculaţi de la şcoală şi de alţii neîncadrabili în nicio categorie. Mi-am propus să sabotez orice încercare de aducere pe calea cea bună, făceam planuri de răzbunare pe tata, care mă adusese la casa asta de nebuni, pe Nini, care acceptase, şi pe toţi cei care-mi întorseseră spatele. Adevărul e că ajunsesem acolo prin decizia judecătoarei care se ocupase de procesul accidentului. Mike O’Kelly o cunoştea şi intervenise pentru mine, reuşind să-i moaie inima; în caz contrar, aş fi ajuns într-o închisoare, nu chiar la San Quentin, cum îmi prevestea bunică-mea când se criza. Tipa e cam exagerată.
Odată m-a dus să văd un film atroce în care era executat un criminal la San Quentin – „ca să vezi ce se întâmplă dacă
încalci legea, Maya. Începi prin a şterpeli un creion colorat de la şcoală şi ajungi pe scaunul electric”, mi-a spus când ieşeam. De-atunci vorba ajunsese o glumă de care râdeam, dar de data asta a repetat-o cu toată seriozitatea.
Dat fiind că eram minoră şi nu aveam antecedente, judecătoarea, o doamnă asiatică îndesată şi mai grea ca un sac cu nisip, mi-a dat să aleg între un program de reabilitare şi o închisoare pentru tineri, aşa cum cerea şoferul care mă
lovise: ghicind că asigurarea tatei n-avea să-l compenseze cu o sumă atât de frumoasă pe cât spera, omul îşi pusese în gând să mă pedepsească. Alegerea n-a fost a mea, ci a tatălui meu, care nici măcar nu m-a întrebat. Din fericire, sistemul educaţional din California acoperea toate cheltuielile, altminteri ai mei ar fi trebuit să vândă căsoiul ca să-mi plătească dezintoxicarea, care costa şase mii de dolari pe an
– părinţii unor colegi de-ai mei veneau să-şi viziteze odraslele în avioane private.
91
- CAIETUL MAYEI -
Tata a fost uşurat de decizia Curţii, căci fiică-sa îi frigea mâinile ca un cărbune aprins şi voia să scape de mine. M-a dus deci în Oregon în timp ce eu mă zbăteam cu tot cu cele trei pastile de Valium pe care mă siliseră să le înghit; ar fi fost nevoie de o doză dublă ca să pună capac unui organism ca al meu, care funcţiona normal cu un cocktail de Vicodin şi ciuperci mexicane. Amicul lui Susan şi tata m-au luat pe sus, m-au urcat în avion, pe urmă am mers cu o maşină
închiriată de la aeroport la şcoală pe o şosea interminabilă
care traversa pădurile. Mă aşteptam la cămaşă de forţă şi la electroşocuri, dar şcoala era un ansamblu agreabil de clădiri din lemn în mijlocul unui parc. Nu semăna nici pe departe cu un azil de nebuni.
Directoarea ne-a primit în biroul ei împreună cu un tânăr bărbos, care s-a dovedit a fi unul dintre psihologi. Parcă erau fraţi, cu pletele cânepii adunate în coadă de cal, blugi decoloraţi, pulover cenuşiu şi cizme, uniforma personalului, prin care acesta se deosebea de internii îmbrăcaţi cât se poate mai fistichiu. M-au tratat ca pe o prietenă venită în vizită, nu ca pe fata ciufulită şi scandalagioaică adusă târâş
de cei doi bărbaţi. „Poţi să-mi spui Angie, iar el e Steve. Te vom ajuta, Maya. O să vezi, programul e foarte uşor”, a spus femeia pe un ton însufleţit. Am vomitat alunele mâncate în avion. Tata a prevenit-o că nu va fi uşor, dar ea avea dosarul meu pe birou şi pesemne că avusese de-a face cu cazuri mai grave. „Se întunecă şi drumul e lung, domnule Vidal, e mai bine să plecaţi acum. Nu vă faceţi griji, Maya e pe mâini bune.” Tata s-a grăbit spre uşă, dar m-am repezit la el, m-am agăţat de haina lui şi l-am implorat să nu mă lase aici, te rog, tati, te rog. Angie şi Steve m-au tras înapoi destul de blând, în vreme ce tata şi moaiul o ştergeau rapid.
Răpusă de oboseală, am încetat să mă zbat şi m-am lăsat jos, încovrigată ca un câine. M-au lăsat să stau aşa o vreme, au curăţat ce vomitasem, iar când mi-au trecut sughiţurile şi nu mi-au mai curs mucii mi-au dat un pahar cu apă. „N-am 92
- ISABEL ALLENDE -
de gând să rămân în casa asta de nebuni! O să evadez cu prima ocazie!” i-am anunţat cu ultimele puteri, dar n-am opus rezistenţă când m-au dus să-mi arate locurile. Afară era frig bine, dar clădirea era caldă şi comodă, cu lungi culoare acoperite, spaţii largi, tavane înalte cu bârne, ferestre mari aburite, aromă de lemn, totul simplu. Nici gratii, nici lacăte.
Mi-au arătat piscina acoperită, sala de gimnastică, alta multifuncţională cu fotolii, masă de biliard şi un cămin mare în care ardeau trunchiuri groase. Internii erau în sufragerie la mişte mese rustice pe care se aflau vaze cu flori, am reţinut amănuntul pentru că nu era anotimpul lor. Două
mexicance surâzătoare cu şorţuri albe serveau cina.
Ambianţa era familială, relaxată, zumzăitoare. Aroma de fasole şi carne friptă m-a izbit în nări, dar am refuzat să
mănânc: ce să mă amestec eu cu caraghioşii ăia!
Angie a luat un pahar cu lapte şi o farfurie cu pişcoturi şi m-a dus în dormitor, o cameră simplă, cu patru paturi, mobilă din lemn natur, tablouri cu păsări şi flori. Singura dovadă că mai dormeau şi alţii aici erau pozele de familie de pe noptiere. M-am înfiorat la gândul că cine ştie ce anormale vieţuiau în curăţenia asta. Valiza şi rucsacul meu se aflau pe un pat, deschise şi cu semne clare că fuseseră cercetate. Era să-i spun lui Angie că refuzam să dorm cu altcineva în cameră, dar mi-am adus aminte că a doua zi aveam să fug –
n-avea rost să fac scandal pentru o singură noapte.
Mi-am lepădat nădragii şi încălţările şi m-am culcat fără
să mă spăl, sub privirile atente ale directoarei. „Nu am urme de ac şi nici n-am încercat să-mi tai venele”, am sfidat-o, arătându-i braţele. „Mă bucur, Maya. Somn uşor”, a spus Angie pe un ton firesc, mi-a lăsat laptele şi farfuria pe noptieră şi a plecat lăsând uşa deschisă.
Am devorat gustarea tânjind după ceva mai consistent, dar eram răpusă şi m-am prăbuşit într-un somn adânc. M-am trezit cu lumina primilor zori care se strecura prin storuri, flămândă şi confuză. Dând cu ochii de siluetele fetelor adormite, mi-am adus aminte unde mă aflam. M-am 93
- CAIETUL MAYEI -
îmbrăcat repede, mi-am înhăţat rucsacul şi haina şi am ieşit pe furiş. Am traversat holul, m-am îndreptat spre o uşă mare care părea să dea spre exterior şi m-am pomenit pe un culoar acoperit, care făcea legătura între două corpuri de clădire.
Aerul rece de afară m-a izbit ca un pumn. Cerul era portocaliu şi pământul acoperit cu un strat subţire de zăpadă, aerul mirosea a pin şi a foc. La câţiva metri mai încolo o familie de cerbi se uita la mine, măsurând pericolul, scoţând abur pe nări şi tremurând din codiţe. Doi pui, cu petele de nou-născuţi pe ei, se ţineau ezitant pe picioarele subţiri, în timp ce mama lor îi păzea cu urechile ciulite. Ne-am uitat îndelung una la alta, pândindu-ne nemişcate prima reacţie, până când un glas din spatele meu ne-a făcut să
tresărim şi animalele au fugit. „Vin după apă. Mai vin şi urşi-spălători, vulpi şi urşi bruni.”
Era bărbosul care mă primise în ziua precedentă, îmbrăcat cu un hanorac de schior, în cizme şi cu o căciulă îmblănită
pe cap. „Ne-am văzut ieri, poate mai ţii minte, eu sunt Steve, unul dintre consilieri. Mai sunt două ore până la micul dejun, dar am cafea”, a mai spus şi a luat-o spre clădire fără
să se uite în urmă. L-am urmat automat în sala mare cu masa de biliard şi am rămas în defensivă în timp ce el aprindea focul în şemineu cu hârtie de ziar şi turna două
ceşti de cafea cu lapte dintr-un termos. „Azi-noapte a nins pentru prima oară”, a mai spus în timp ce aţâţa focul cu căciula.
Tanti Blanca a trebuit să se ducă urgent la Castro, pentru că tatăl ei făcuse o tahicardie alarmantă după ce urmărise la televizor un concurs pentru cel mai frumos fund de pe plajă.
Blanca pretinde că Millalobo mai trăieşte doar pentru că
cimitirul i se pare un loc prea plicticos. Imaginile acelea pot fi fatale pentru un cardiac: fete în tanga dând din fund sub privirile unei hoarde masculine, care din prea mare entuziasm aruncă sticle şi atacă presa. La Taverna Mortului 94
