- ISABEL ALLENDE -

ochii. Tata se crede invulnerabil, era convins că militarii n-or să se atingă de el. Şi uite că în cazul de faţă aroganţa de clasă i-a folosit ca să facă bine.

— Iar acum Manuel îl răsplăteşte pe don Lionel ajutându-mă pe mine. Legea locală a reciprocităţii în carambol.

— Exact.

— Temerile sale în ce mă priveşte erau justificate, tanti Blanca. Am dat buzna ca un taur gata să spargă tot…

— Dar i-a prins foarte bine, îl văd schimbat, mai dezinvolt.

— Dezinvolt? E mai crispat şi mai strâns în el ca un nod marinăresc. Cred că e deprimat.

— Asta îi e firea, gringuita, niciodată nu s-a dat în stambă.

Din tonul şi privirea pierdută a Blancăi mi-am dat seama cât îl iubeşte. Mi-a povestit cum se cunoscuseră. Manuel avea treizeci şi nouă de ani când ajunsese în casa lui don Lionel Schnake. Era traumatizat după un an de închisoare, fusese exilat, îşi pierduse familia, prietenii, munca, totul.

Pentru ea, însă, era perioada cea mai frumoasă a vieţii: tocmai fusese aleasă regina frumuseţii şi făcea pregătiri pentru nuntă. Un contrast teribil. Blanca nu ştia mai nimic despre musafirul tatălui ei, dar era atrasă de aerul său tragic şi melancolic; prin comparaţie, ceilalţi bărbaţi, inclusiv logodnicul, i se păreau lipsiţi de substanţă. În ultima noapte dinainte de plecarea în Australia, în timp ce ai ei sărbătoreau recăpătarea proprietăţii din Osorno, s-a dus la el în cameră

să-i dăruiască puţină plăcere, o amintire pe care s-o ia cu el în exil. Mai făcuse ea amor cu logodnicul, un inginer de succes, dintr-o familie înstărită, adept al guvernului militat, catolic, opusul lui Manuel şi potrivit pentru o fată ca ea, dar experienţa trăită cu Manuel a fost ceva cu totul diferit. Zorile i-au găsit îmbrăţişaţi şi trişti ca doi orfani.

— Darul el mi l-a dat. Manuel m-a schimbat, mi-a dat altă

perspectivă asupra lumii. Nu mi-a spus prin ce trecuse la închisoare, despre asta nu vorbeşte, dar i-am simţit suferinţa. Nu mult după aceea am rupt logodna şi am plecat în călătorie.

129

- CAIETUL MAYEI -

Timp de douăzeci de ani a avut veşti despre el, căci Manuel i-a scris mereu lui don Lionel; astfel, a aflat de divorţurile sale, de şederea în Australia, apoi în Spania, de întoarcerea în Chile, în 1998. Pe atunci era măritată şi avea două fete adolescente.

— Căsnicia mea dădea rateuri, bărbatul meu era un muieratic cronic, crescut ca să fie servit de femei. Cred că ţi-ai dat seama ce ţară machistă e asta, Maya. M-a părăsit când m-am îmbolnăvit de cancer – nu suporta ideea să se culce cu o femeie fără sâni.

— Şi ce-a fost între tine şi Manuel?

— Nimic. Ne-am reîntâlnit în Chiloé, ambii destul de bătuţi de soartă.

— Dar tu-l iubeşti, nu-i aşa?

— Nu e aşa de simplu…

— Trebuie să-i spui, am întrerupt-o. Dacă aştepţi să ia el iniţiativa o să cam treacă timpul.

— Cancerul mi se poate întoarce în orice moment, Maya.

Niciun bărbat nu se încurcă cu o femeie cu o problemă ca asta.

— Şi tot în orice moment îi poate plesni anevrismul, Blanca. Nu e timp de pierdut.

— Te rog să nu-ţi bagi nasul! Doar o gringa codoaşă ne mai lipseşte, s-a alarmat ea.

Dar tare mă tem că dacă nu-mi bag nasul vor muri de bătrâneţe, singuri. Acasă l-am găsit pe Manuel în fotoliu în faţa ferestrei, redactând nişte pagini, cu o cană de ceai alături, cu Motanul Bleg la picioare şi Motanul Literat făcut covrig pe manuscris. Casa mirosea a zahăr, Eduvigis făcuse gem din ultimele caise ale sezonului. Borcanele de diferite mărimi se răceau pentru iarnă, când belşugul se termină şi pământul doarme, vorba ei. Manuel m-a auzit intrând şi mi-a făcut cu mâna, fără să-şi ridice nasul din pagină. Vai, bunicule, n-aş putea suporta să i se întâmple ceva rău, te rog să ai grijă să nu-mi moară şi el! L-am îmbrăţişat pe la spate, destul de tristă. Din noaptea aceea când m-am vârât 130

- ISABEL ALLENDE -

în patul lui nu mai mi-e frică de el; acum îl apuc de mână, îl pup, îi şterpelesc din farfurie – detestă treaba asta –, îmi las capul pe genunchii lui când citim, îl rog să mă scarpine pe spinare, iar el se execută, îngrozit. Nu mă mai ceartă când îi mai folosesc o haină sau computerul, nici când îi corectez cartea – adevărul e că scriu mai bine decât el. Mi-am vârât nasul în părul lui aspru şi mi-a simţit lacrimile.

— Ce se întâmplă? a întrebat el, mirat.

— Se întâmplă că te iubesc.

— Nu mă pupa, duduie, fii mai respectuoasă cu un om bătrân, a mormăit.

După copiosul mic dejun cu Roy Fedgewick, am mers toată

ziua în camionul care bubuia de muzică country, de predicatorii evanghelici de la radio şi de monologul interminabil al camionagiului, din care n-auzeam mai nimic, căci dormitam după efectele drogului şi ale nopţii sinistre. Au fost vreo două-trei ocazii în care aş fi putut fugi – el nici n-ar fi încercat să mă reţină, că-şi pierduse orice interes pentru mine –, dar n-am fost în stare, nu aveam forţă şi nu aveam mintea limpede. Ne-am oprit la o benzinărie; în timp ce el îşi lua ţigări, m-am dus la toaletă. Urinam cu durere şi tot mai sângeram puţin. Mi-a trecut prin cap să stau acolo şi să-l las să plece, dar eram prea obosită şi mi-era frică să nu dau peste alt ticălos. Aşa că m-am întors pleoştită la camion, m-am ghemuit în colţul meu şi am închis ochii. Am ajuns la Las Vegas pe înserat, mă simţeam mai bine.

Fedgewick m-a lăsat pe bulevard – pe Strip –, inima Las Vegasului, cu un bacşiş de zece dolari, asta pentru că-i aduceam aminte de fiică-sa, drept dovadă mi-a arătat poza unei fetiţe blonde de vreo cinci ani pe mobil. M-a mângâiat pe cap şi s-a despărţit de mine cu un „Dumnezeu să te binecuvânteze, drăguţă”. Mi-am dat seama că nu se temea de nimic şi avea conştiinţa curată; nu fusesem decât încă unul din multele episoade similare pentru care era pregătit cu pistol, cătuşe, droguri şi alcool; peste zece minute avea să mă

131

- CAIETUL MAYEI -

dea uitării. Pe parcursul monologului interminabil îmi dăduse de înţeles că erau zeci de adolescenţi, fete şi băieţi, fugiţi de acasă, care se ofereau camionagiilor pe şosele; o întreagă cultură a prostituţiei infantile. Un singur lucru bun pot spune în avantajul său: a luat precauţii să nu mă

îmbolnăvesc cumva. Vreau să uit amănuntele acelei nopţi la motel, dar ştiu că dimineaţa am văzut prezervative folosite pe duşumea. Am avut noroc, m-a violat cu prezervativ.

La ceasul acela aerul se răcorise la Las Vegas, însă asfaltul mai păstra căldura uscată de peste zi. M-am aşezat pe o bancă, încă înţepenită, privind uluită noianul de lumini al acestui oraş ireal, răsărit ca prin minune în plin deşert.

Străzile erau animate ca într-un festival perpetuu, era un trafic intens de maşini, autobuze, limuzine, se auzea muzică, era plin de lume: bătrâni în pantaloni scurţi şi cămăşi hawaiiene, femei coapte cu pălării texane pe cap, jeanşi cu strasuri şi bronzate la solar, turişti obişnuiţi şi sărăntoci, puzderie de obezi. Nu renunţasem la ideea de a-mi pedepsi tatăl, căruia-i puneam în cârcă toate necazurile de care avusesem parte, dar voiam s-o sun pe bunica Nini. Numai că

în era telefoanelor mobile era aproape imposibil să găseşti un telefon public. Iar la singurul care funcţiona, operatoarea n-a putut sau n-a vrut să sune cu taxă inversă.

Am schimbat hârtia de zece dolari în monede la un hotel-cazino, unul dintre numeroasele şi uriaşele construcţii de lux cu palmieri transplantaţi din Caraibe, erupţii vulcanice, artificii, cascade multicolore şi plaje fără mare. Etalarea de fast şi vulgaritate se concentrează de-a lungul câtorva cvartale, unde se află de asemenea şi bordeluri, baruri, tripouri, saloane de masaj, cinematografe XXX. La o margine a bulevardului te poţi căsători în şapte minute într-o capelă

cu inimi clipitoare, în extremitatea opusă poţi divorţa în acelaşi interval de timp. Aşa aveam să-i descriu mai târziu bunică-mii Las Vegasul, deşi descrierea era incompletă, acolo există şi comunităţi de bogătaşi cu viloaie bine păzite, cartiere ale clasei de mijloc, cu mame care-şi plimbă copiii în 132

- ISABEL ALLENDE -

cărucioare, mahalale de cerşetori şi borfaşi, există şcoli, biserici, muzee şi parcuri – le-am zărit de departe, căci viaţa mea acolo se petrecea pe timp de noapte. Am sunat la casa care fusese a lui tata şi a lui Susan şi unde acum Nini a mea locuia singură. Nu ştiam dacă Angie o anunţase că fugisem, deşi trecuseră de-acum două zile pline. Telefonul a sunat de patru ori şi a intrat robotul; mi-am adus aminte că era joi, când bunică-mea face voluntariat la Hospice, plătindu-şi astfel datoria pentru ajutorul dat în timpul agoniei bunicului Popo. Am închis; n-aveam să găsesc pe nimeni până a doua zi dimineaţa.

Mâncasem foarte devreme, la prânz refuzasem să iau masa cu Fedgewick, acum aveam un gol în stomac, dar am decis să-mi păstrez bănuţii pentru telefon. Am pornit-o în direcţia opusă luminilor cazinourilor, depărtându-mă de mulţime, de reclamele luminoase, de vuietul de cascadă al traficului.

Oraşul halucinant a dispărut, făcând loc celuilalt, tăcut şi întunecat. Mergând fără ţintă, am ajuns pe o stradă

adormită, m-am lăsat pe o bancă acoperită dintr-un refugiu de autobuz, mi-am pus capul pe rucsac să mă odihnesc.

Epuizată, am adormit.