Manuel a profitat de vara cea scurtă pentru a aduna informaţii şi speră ca în iarna cea lungă să termine cartea despre magia din Chiloé. Ne înţelegem foarte bine, zic eu, cu toate că mă mai bombăne din când în când. Nici nu-l iau în seamă. Când l-am cunoscut mi s-a părut posac, dar în lunile trăite alături de el am descoperit că face parte din oamenii ăia buni care se jenează să-şi arate adevărata natură; nu se străduieşte să fie amabil şi se sperie dacă i se arată iubire, de aceea cred că-i e cam frică de mine. Două din cărţile lui s-au editat în Australia în format mare şi cu fotografii color, aceasta va fi la fel, căci o să apară cu sprijinul Consiliului Culturii şi a mai multe agenţii de turism. Editorii au comandat ilustraţiile unui pictor cu multă faimă la Santiago; cred c-o să cam dea din colţ în colţ când va trebui să
deseneze făpturile fioroase din mitologia din Chiloé. Sper ca Manuel să-mi dea mai mult de lucru, ca să nu-i rămân îndatorată până la sfârşitul zilelor mele. Partea proastă e că
omul nu ştie să delege; îmi trasează sarcini uşoare şi pe urmă îşi pierde timpul să le verifice. M-o fi crezând înapoiată.
Şi, culmea, a mai trebuit să-mi dea şi bani, căci am venit fără un chior. Ca să mă liniştească, zice că bunică-mea a deschis un cont bancar în acest scop, dar nu-l cred, nu-i vin ei în minte soluţii atât de simple. Mai curând mi-ar trimite o cazma pentru dezgropat comori. Aici sunt comori îngropate de piraţii de pe vremuri, o ştiu până şi copiii. În noaptea de Sânziene, pe 24 iunie, vezi luminiţe pe plajă, semn că acolo e 102
- ISABEL ALLENDE -
un cufăr îngropat. Chestia e că luminiţele alea nu stau locului, fapt care-i derutează pe lacomii căutători; mai e posibil să fie vorba de o păcăleală a vrăjitorilor. Oricum, nimeni nu s-a îmbogăţit încă săpând în nopţile de Sânziene.
Vremea se schimbă rapid, dona Eduvigis mi-a tricotat o căciulă aşa cum poartă localnicii. Centenara doamnă
Lucinda a vopsit lâna cu o soluţie obţinută din plante, scoarţă şi fructe care cresc pe insulă. E o expertă, nimeni nu face culori mai rezistente ca ea, în tonuri de maro, roşcat, gri, negru şi un verzui care îmi şade foarte bine. Pentru o sumă modică m-am făcut cu haine călduroase şi cu nişte ghete sport, căci cizmele mele roz au putrezit din cauza umezelii. În Chile oricine se poate îmbrăca decent, pretutindeni găseşti haine second-hand sau de la soldurile americane sau chinezeşti, unde găsesc uneori şi măsura mea.
Am început să mă uit cu respect la Cahuilla, şalupa lui Manuel, o ambarcaţiune tare plăpândă la prima vedere, dar deosebit de ţeapănă. Ne-a dus cu toată viteza în golful Ancud, iar după ce trece iarna vom merge şi mai la sud, urmând coasta Insulei Mari. Cahuilla e înceată dar sigură
prin apele astea calme – furtunile cele mari se produc în largul Pacificului. În insule şi în sate izolate trăiesc bătrânii care cunosc legendele, oameni care trăiesc din agricultură, creşterea vitelor şi pescuit, în comunităţi mici, unde n-a ajuns încă progresul.
Plecăm în zori, iar dacă distanţa e scurtă ne întoarcem înainte de lăsarea întunericului, dar dacă depăşeşte trei ore rămânem peste noapte acolo, pentru că doar vasele militare şi corabia-fantomă Caleuche navighează noaptea. Bătrânii susţin că tot ce se găseşte la suprafaţă e şi sub apă. Există
oraşe scufundate în mare, în lagune, râuri şi lacuri, iar acolo vieţuiesc piguichenes, făpturi malefice care produc valurile şi curenţii periculoşi. Trebuie să fii foarte precaut în locurile umede, ne-au avertizat ei, un sfat inutil în regiunea asta cu ploi interminabile. Uneori dăm de nişte moşi dispuşi să ne 103
- CAIETUL MAYEI -
povestească întâmplări pe care le-au văzut cu propriii lor ochi, venim acasă cu o grămadă de înregistrări pe care după
aceea abia reuşim să le descifrăm, căci fiecare vorbeşte altfel.
Iniţial refuză tema magiei – basme din vechime, spun ei, cine mai crede aşa ceva?; se tem pesemne de răzbunarea vrăjitorilor („măieştrii”, cum îi numesc ei) sau nu vor să-şi consolideze faima de superstiţioşi, dar cu abilitate şi rachiu de mere Manuel îi aduce pe calea cea bună.
Am avut cea mai năprasnică furtună de până acum, care s-a năpustit cu furie de gigant. Fulgere, tunete şi un vânt demenţial, chitit parcă să ia casa cu totul. Cei trei lilieci care-şi fac veacul printre bârnele tavanului au început să
zburătăcească prin salon, eu încercam să-i gonesc cu mătura, Motanul Bleg îi ameninţa inutil gheruind aerul în lumina tremurătoare a lumânărilor. Generatorul nu mai funcţionează de câteva zile şi nu ştim când o să vină
„meşterul drege-tot”, asta dacă va veni, că nimeni nu e punctual prin părţile astea. În Chile „meşterul drege-tot” e orice nene în stare să dreagă ceva cu un cleşte şi o sârmă, dar pe insulă nu avem niciunul, aşa că suntem siliţi să
apelăm la unul din altă parte, care se lasă aşteptat ca un demnitar. Zgomotul furtunii era asurzitor, se prăvăleau stânci, parcă auzeai tancuri, trenuri deraiate, urlete de lupi şi un vaiet care venea din mare. „E cutremur, Manuel!” am ţipat eu, dar el citea imperturbabil cu lămpaşul pe frunte. „E
doar vântul, femeie, la cutremur cad oalele din cui.”
Tocmai atunci a sosit Azucena Corrales, udă leoarcă, cu o pelerină de plastic pe ea şi cizme de pescar, să ceară ajutor pentru că tatăl ei se simţea foarte rău. Din cauza furtunii mobilele nu aveau semnal şi să ajungi în sat era cu neputinţă. Manuel şi-a pus impermeabilul, căciula şi cizmele, a luat lanterna şi era gata de plecare. M-am luat după el, doar nu era să rămân singură cu liliecii pe urgia asta.
104
- ISABEL ALLENDE -
Casa Corrales e la doi paşi, dar ne-a trebuit un secol să
străbatem distanta pe beznă, sub pânza de apă care cădea de sus, înotând prin glod şi luptând cu vântul care ne împingea înapoi. Credeam că ne rătăciserăm, când am zărit în sfârşit geamul luminat al casei.
Casa, mai mică decât a noastră şi dărăpănată, zdrăngănea toată de la tabla de pe acoperiş, dar înăuntru era bine. La lumina celor două lămpi cu parafină am văzut un haos de mobilă veche, coşuri cu lână de tors, grămezi de cartofi, oale, pachete, rufe întinse la uscat pe o sârmă, găleţi care adunau apa care curgea din tavan, până şi cuşti cu găini şi iepuri –
nu era o vreme să-i laşi afară. Într-un colţ, un altar cu o lumânare aprinsă sub o Fecioară de ipsos şi o imagine a părintelui Hurtado, sfântul chilienilor. Pe pereţi, calendare, fotografii înrămate, cărţi poştale şi afişe de promovare turistică şi unul care făcea reclamă pentru Manualul de Alimentaţie pentru Vârsta a Treia.
Carmelo Corrales fusese la viaţa lui un tip zdravăn, dulgher şi constructor de bărci, dar îi veniseră de hac băutura şi diabetul, care-i mina organismul de mult. La început ignorase simptomele, apoi nevastă-sa încercase să-l doftoricească cu usturoi, cartofi cruzi şi eucalipt, iar când Liliana Treviño îl obligase să meargă la spitalul din Castro era deja prea târziu. Eduvigis pretinde că după vizita la doctor a fost şi mai rău. Omul nu şi-a schimbat stilul de viaţă, a continuat să bea şi să-şi bată familia până i s-a amputat un picior, în decembrie trecut. Nu mai poate pune mâna pe nepoţi să-i bată cu cureaua, dar Eduvigis umblă cu un ochi vânăt şi lumea se face că nu vede. Manuel m-a prevenit să fiu discretă, să n-o pun pe femeie într-o situaţie penibilă: despre violenţa domestică nu se vorbeşte.
Patul bolnavului era tras lângă soba cu lemne. Din câte auzisem despre Carmelo Corrales, despre scandalurile pe care le făcea când era beat şi despre cum îşi maltrata familia, mi-l închipuiam ca pe un căpcăun, dar în pat zăcea un bătrânel inofensiv, prăpădit şi costeliv, cate horcăia cu gura 105
- CAIETUL MAYEI -
deschisă. Credeam că diabeticilor li se dă musai insulină, dar Manuel i-a dat câteva linguriţe de miere; asta, plus rugăciunile femeii, i-au făcut bine. Azucena ne-a făcut un ceai, pe care l-am băut în tăcere, aşteptând să se potolească
furtuna.
Ne-am întors acasă pe la patru dimineaţa, găsind o casă
rece, căci soba se stinsese. Manuel s-a dus după lemne, eu aprindeam lumânări şi încălzeam apa şi laptele pe sobiţa cu parafină. Dârdâiam fără să-mi dau seama, nu atât de frig, cât de tensiunea acelei nopţi: furtuna, liliecii, omul muribund plus ceva ce simţisem în casa aceea, ceva malefic, ca ura. Dacă-i adevărat că o casă se impregnează cu viaţa dintre zidurile ei, e sigur că în casa Corrales există răutate.
Manuel a aprins focul, ne-am scos hainele ude şi am intrat în pijamale calde şi şosete groase, punând şi câte o pătură pe noi. Am băut în picioare, lipiţi de sobă, încă un ceai (el) şi o cană cu lapte (eu), pe urmă el a verificat obloanele, să nu fi cedat în furtună, mi-a umplut sticla cu apă fierbinte şi a lăsat-o în camera mea, apoi s-a retras la el. L-am auzit ducându-se la baie, revenind şi vârându-se în pat. Am mai tras cu urechea la ultimele zvâcniri ale furtunii, la tunetele care se depărtau, la vântul care începea să obosească.
Am elaborat diverse strategii menite a-mi învinge teama care mă cuprinde noaptea, dar niciuna nu funcţionează. De când sunt în Chiloé sunt sănătoasă trupeşte şi sufleteşte, dar am multe insomnii şi nu vreau să iau somnifere. Mike O’Kelly m-a prevenit că ultimul lucru pe care-l recapătă
dependenţii de droguri e somnul. Evit să beau cafea după-masă, mă feresc de stimulente precum filme sau cărţi cu scene de violenţă, care m-ar putea bântui noaptea. Înainte de culcare beau un pahar de lapte cald cu miere şi scorţişoară, poţiunea magică pe care mi-o dădea bunicul Popo când eram mică, sau infuzia calmantă a lui Eduvigis: tei, soc, mentă şi violete, dar, orice aş face şi oricât de târziu m-aş culca, nu pot birui insomnia. Multe nopţi am stat trează la viaţa mea, 106
- ISABEL ALLENDE -
înainte număram oi, acum număr lebede cu gâtul negru şi delfini cu burta albă. Orele trec, se face unu, două, trei dimineaţa, ascult respiraţia casei, şoaptele fantomelor, monştrii care râcâie podeaua sub pat, mi-e frică. Mă atacă
