duşmanii dintotdeauna, durerile, pierderile, supărările, vina.
Nu aprind lumina, asta ar însemna să mă dau bătută şi să
nu mai dorm deloc, pentru că e şi mai rău cu lumină: casa nu doar respiră, dar se şi mişcă, îi ies protuberanţe şi tentacule, fantomele capătă contur vizibil, monştrii se agită.
Va fi una din nopţile acelea fără sfârşit, prea multe stimulente şi prea târziu. Stăteam sub un munte de pături şi vizualizam stoluri de lebede, când l-am auzit pe Manuel care se zbătea în somn în odaia de alături, ca de atâtea ori.
Ceva îi provoacă coşmarul, ceva legat de trecutul său şi poate de trecutul acestei ţări. Am descoperit câte ceva pe internet, poate ceva semnificativ, dar mă mişc orbeşte, am prea puţine piste şi nicio certitudine. Totul a început când am căutat date despre primul soţ al bunicii Nini, Felipe Vidal, şi am nimerit peste puciul militar din 1973, cel care i-a schimbat viaţa lui Manuel. Am dat peste vreo două articole publicate de Felipe Vidal despre Cuba în anii ’60, a fost printre puţinii ziarişti chilieni care au scris despre revoluţie, peste alte reportaje ale sale din diverse locuri; călătorea mult, după cum se vede. Dispare la câteva luni după lovitura de stat, asta e ultima ştire găsită pe internet. Era căsătorit şi avea un fiu, dar numele lor nu apar. L-am întrebat pe Manuel unde anume îl cunoscuse pe Felipe Vidal; a răspuns sec că n-avea chef să vorbească despre asta, dar eu am impresia că istoriile celor doi sunt cumva legate.
În Chile, multă lume a refuzat să creadă atrocităţile comise de dictatura militară până să apară dovezile irefutabile din anii ’90. Blanca pretinde că nimeni nu mai neagă faptul că s-au comis abuzuri, dar că sunt încă destui care le justifică.
Subiectul nu poate fi deschis în prezenţa tatălui ei sau a celorlalţi membri ai familiei Schnake, pentru care trecutul e îngropat, militarii au salvat ţara de comunişti, au făcut 107
- CAIETUL MAYEI -
ordine, i-au eliminat pe subversivi şi au instaurat economia de piaţă, care a adus prosperitate şi i-a obligat pe chilieni, cam delăsători de felul lor, să muncească. Atrocităţi? Păi astea sunt inevitabile pe timp de război, iar acela a fost un război împotriva comunismului.
Ce-o fi visat Manuel în noaptea aceea? Toate prezenţele nefaste care mă înspăimântau au devenit deodată şi mai supărătoare. În cele din urmă m-am ridicat din pat şi, pipăind pereţii, m-am dus în camera lui, luminată vag de jarul din sobă, suficient ca să nu mă izbesc de mobilă. Nu intrasem niciodată acolo. Aveam o convieţuire strânsă, mă
ajutase în timpul crizei digestive – şi ce poate fi mai intim decât aşa ceva? – ne ciocneam în baie, ba chiar mă văzuse goală când mai ieşeam distrată de la duş, însă camera lui e un teritoriu interzis, unde doar Motanul Bleg şi Motanul Literat intră neinvitaţi. De ce m-am dus? Ca să-l trezesc din coşmar, ca să nu mai sufere, ca să pot dormi şi eu cu el. Atât şi nimic mai mult, deşi ştiam că mă jucam cu focul, el e bărbat, eu sunt femeie, chiar dacă are cu cincizeci şi doi de ani mai mult decât mine.
Îmi place să mă uit la el, să-i port vesta cea veche, să-i miros săpunul de baie, să-i ascult glasul. Îmi plac ironia sa, siguranţa, compania sa tăcută, îmi place că habar n-are cât ţin la el. Nu mă simt atrasă de el, fireşte, îi port doar o iubire teribilă, imposibil de pus în cuvinte. Adevărul e nu prea am pe cine să iubesc: pe Nini a mea, pe tata, pe Albă-ca-Zăpada, pe doi pe care i-am lăsat la Las Vegas, din Oregon pe nimeni, în afară de vigonii, plus unii de care mă leg tot mai mult pe această insulă. Aşa că m-am vârât în patul lui Manuel, lipindu-mă de spinarea lui, mi-am strecurat picioarele printre ale sale şi m-am lipit cu nasul de ceafa sa. Nu s-a mişcat, dar se trezise, pentru că a devenit rigid ca un bloc de marmură. „Relaxează-te, omule, am venit doar ca să
respirăm împreună”, a fost singurul lucru care mi-a trecut prin minte. Şi am rămas aşa, precum un cuplu cu vechime, 108
- ISABEL ALLENDE -
în căldura păturilor şi a propriilor noastre corpuri, respirând.
Am adormit buştean, ca pe vremea când dormeam cu bunicii mei.
Manuel m-a trezit la ora opt cu cafea şi pâine prăjită.
Furtuna trecuse, lăsând aerul spălat şi mirosind proaspăt a lemn ud şi sare. În lumina care scălda toată casa, noaptea trecută părea un vis urât. Manuel se bărbierise, avea părul umed şi era îmbrăcat ca de obicei: pantaloni burlănoşi, tricou pe gât, haina rărită la coate. Mi-a întins tava şi s-a aşezat alături de mine.
— Te rog să mă ierţi. Nu puteam dormi iar tu aveai un coşmar. Probabil că a fost o prostie să vin aşa peste tine…
— Cu siguranţă.
— Şi nu face mutra asta de fată bătrână, că n-am făcut nicio crimă şi nici nu te-am violat!
— Cu atât mai bine, a spus pe un ton serios.
— Pot să te întreb ceva personal?
— Depinde.
— Uite, eu mă uit la tine şi văd un bărbat, chiar dacă eşti bătrân. Dar tu mă tratezi exact ca pe pisicile tale. Nu mă vezi ca pe o femeie, aşa-i?
— Eu te văd pe tine, Maya. De-asta te rog să nu mai vii în patul meu. Ne-am înţeles?
— Ne-am.
În insula asta bucolică toată agitaţia mea trecută mi se pare de neînţeles. Nu mai ştiu ce era mâncărimea aceea interioară care nu-mi dădea pace, de ce săream de la una la alta, căutând întruna ceva fără să ştiu exact ce căutam, nu-mi amintesc limpede impulsurile şi sentimentele ultimilor trei ani, de parcă Maya Vidal de atunci ar fi altcineva, o necunoscută. I-am spus toate astea lui Manuel într-una din rarele noastre discuţii mai mult sau mai puţin intime; eram singuri, ploua, curentul se întrerupsese, deci nu se putea refugia în cărţile lui ca să scape de trăncăneala mea. Mi-a spus că adrenalina dă dependenţă, ajungi să te obişnuieşti 109
- CAIETUL MAYEI -
să trăieşti ca pe jar, pici în melodramă, care, în definitiv, e mai interesantă decât normalitatea. Şi că la vârsta mea nimeni nu-şi doreşte pace spirituală, sunt la vârsta aventurii, iar exilul meu din Chiloé e doar o pauză, dar nu se va transforma într-un mod de viaţă. „Cu alte cuvinte, îmi sugerezi că, cu cât mă car mai repede din casa ta, cu atât mai bine, nu-i aşa?” „Mai bine pentru tine, Maya, nu pentru mine.” Îl cred: când am să plec, omul ăsta va fi mai singur decât o moluscă.
Adrenalina dă dependenţă, e adevărat. În Oregon erau nişte băieţi fatalişti care se simţeau foarte bine în nenorocirea lor. Fericirea e alunecoasă ca săpunul, îţi curge printre degete, dar de necazuri te poţi agăţa zdravăn, sunt ceva aspru şi dur. La şcoala aceea de corecţie mă instalasem în propriul meu roman-fluviu rusesc: eram rea, impură, periculoasă, îi dezamăgeam şi îi răneam pe cei care mă
iubeau, viaţa mea era distrusă. În schimb, pe insula asta mă
simt bună, de parcă schimbarea de peisaj mi-ar fi schimbat şi pielea. Aici, în afară de Manuel, nimeni nu-mi cunoaşte trecutul; oamenii au încredere în mine, cred că sunt o studentă în vacanţă care a venit să-l ajute pe Manuel la treabă, o fată inocentă şi sănătoasă, care înoată în marea cea rece şi joacă fotbal ca un băiat, o gringa cam gâsculiţă. N-am de gând să-i dezamăgesc.
Uneori, în orele de insomnie, mă cam împunge vina pentru tot ce-am făcut atunci, dar trece imediat a doua zi dimineaţa, în aroma de lemn din sobă, când Fákin zgrepţăne să-l scot afară şi aud tusea alergică a lui Manuel care se duce la baie.
Mă întind, casc şi oftez mulţumită. Nu e cazul să fac penitenţă şi nici să-mi plătesc greşelile cu lacrimi şi sânge.
Bunicul Popo spunea că viaţa e o tapiţerie care se brodează
zi după zi cu fire de toate culorile, unele groase şi întunecate, altele subţiri şi luminoase, toate sunt bune la ceva.
Tâmpeniile pe care le-am făcut sunt prinse în tapiţerie, acolo rămân, dar n-o să le port în suflet până la moarte. Ce-a fost, a fost; eu trebuie să privesc înainte. În Chiloé lemnele nu se 110
- ISABEL ALLENDE -
folosesc pentru ruguri ale disperării. În casa asta de chiparos sufletul se linişteşte.
