În scurt timp am fost trezită de un necunoscut care îmi atingea umărul. „Pot să te conduc acasă, frumoasă

adormită?” a zis omul pe un ton de dresor de cai. Era scund, slab, cu spatele încovoiat, mutră de iepure, păr gălbui şi unsuros. „Acasă?” am repetat buimacă. Mi-a întins mâna zâmbind şi s-a prezentat: Brandon Leeman.

La acea primă întâlnire Brandon Leeman era îmbrăcat în kaki de sus până jos, purta o cămaşă şi pantaloni cu multe buzunare şi pantofi cu talpă de cauciuc. Avea un aer liniştitor de paznic de parc. Mânecile lungi îi acopereau tatuajele cu motive de arte marţiale şi urmele de ac, dar astea aveam să le aflu mai târziu. Leeman fusese închis de două ori şi era căutat de poliţia din mai multe state, dar la Las Vegas se simţea în siguranţă şi se stabilise pentru o 133

- CAIETUL MAYEI -

vreme acolo. Era hoţ, traficant şi heroinoman, ca atâţia alţii din oraş. Umbla înarmat din obişnuinţă şi din precauţie, nu pentru că ar fi fost violent din fire, iar în caz de ceva avea două gorile, pe Joe Martin din Kansas şi pe Chinezu’, un filipinez ciupit de vărsat pe care-l cunoscuse ia pârnaie. Avea treizeci şi opt de ani, dar părea de cincizeci. Venea de la saună, una din rarele plăceri pe care şi le permitea, nu din austeritate, ci pentru că devenise total indiferent faţă de orice, în afară de doamna sa albă, zăpada sa, regina sa,

„zahărul lui brun”. Tocmai se injectase şi era proaspăt şi vioi pentru rondul de noapte.

Din maşină, o camionetă cu aspect funebru, Leeman mă

văzuse aţipită pe bancă. După cum mi-a spus mai târziu, se baza pe instinct ca să aprecieze oamenii, ceva foarte necesar în domeniul său, iar în mine văzuse un diamant neşlefuit.

Ocolise strada, trecuse iar prin faţa mea, încet, iar prima impresie i se confirmase. Crezuse că am cincisprezece ani, cam prea tânără pentru scopurile sale, dar nu era cazul să

fie pretenţios, de luni de zile căuta pe cineva ca mine.

Parcase la vreo cincizeci de metri, coborâse, le spusese gorilelor să dispară până avea să-i cheme şi venise la mine.

— Nu am mâncat încă, la trei străzi mai încolo e un McDonald’s. Mă însoţeşti? Te invit.

Am analizat rapid situaţia. Experienţa cu Fedgewick mă

lăsase ca vai de mine, dar caraghiosul ăsta îmbrăcat ca un explorator nu-mi inspira teamă. „Mergem?” a insistat tipul.

L-am urmat cam îndoită, dat de cum am zărit firma n-am mai rezistat tentaţiei: muţeam de foame. Pe drum am stat de vorbă, i-am spus că eram în trecere, abia venisem şi trebuia să mă întorc în California imediat ce-o sun pe bunică-mea să-mi trimită bani.

— Ţi-aş da mobilul meu să suni, dar e descărcat.

— Mersi, dar nu pot suna decât mâine, bunica nu e acasă

acum.

134

- ISABEL ALLENDE -

Erau puţini clienţi la McDonald’s şi trei angajaţi, o adolescentă de culoare cu unghii false şi doi hispanici, dintre cate unul într-un tricou cu Fecioara din Guadalupe pe piept.

Mirosul de prăjeală mi-a ascuţit foamea, un hamburger dublu cu cartofi prăjiţi mi-a redat repede încrederea în mine, vigoarea picioarelor şi limpezimea minţii. Parcă nu mai era aşa urgent s-o sun pe Nini.

— Las Vegas pare tare distractiv, am grăit eu cu gura plină.

— I se zice Oraşul Păcatului. Nu mi-ai spus cum te cheamă, a zis Leeman, care nu se atinsese de mâncare.

— Sarah Laredo, am improvizat eu ca să nu-mi dau numele unui străin.

— Ce-ai păţit la mână? a arătat el spre încheietura mea umflată.

— Am căzut.

— Vorbeşte-mi despre tine, Sarah, sper că n-ai fugit de acasă.

— Sigur că nu, m-am înecat eu cu un cartof prăjit. Tocmai am absolvit liceul şi înainte de mă duce la college voiam să

văd Las Vegasul, dar mi-am pierdut portofelul, de-aia trebuie s-o sun pe bunica.

— Aşa. Păi dacă ai ajuns aici, trebuie să vezi Las Vegasul, e un Disneyworld pentru oameni mari. Ştiai că e oraşul american care creşte cel mai repede? Toată lumea vrea să

vină să locuiască aici. Nu-ţi schimba planurile pentru un inconvenient minor, mai stai aici o vreme. Uite, până vin banii de la bunică-ta, îţi dau eu ceva.

— Dar de ce? Nu mă cunoşti, am intrat eu în alertă.

— Pentru că sunt băiat bun. Câţi ani ai?

— Fac nouăsprezece.

— Pari mai mică.

— Par.

Tocmai atunci au intrat doi poliţişti, unul tânăr, cu ochelari de soare deşi era noapte şi cu nişte muşchi de luptător sub uniforma care stătea să-i crape pe la cusături, 135

- CAIETUL MAYEI -

celălalt de vreo patruzeci şi cinci de ani şi fără nimic care să

sară în ochi. În timp ce primul dicta comanda fetei cu unghii false, celălalt a venit să-l salute pe Brandon Leeman, care a făcut prezentările: prietenul lui, ofiţerul Arana, iar eu eram nepoata din Arizona, în vizită pentru câteva zile. Poliţistul m-a cercetat cu ochii lui albaştri, avea un chip deschis, bronzat de soarele deşertului, şi un zâmbet larg. „Ai grijă de nepoată-ta, Leeman. În oraşul ăsta o fată cuminte e în primejdie”, i-a zis şi s-a dus la altă masă cu colegul său.

— Dacă vrei, te angajez peste vară şi în septembrie te duci la facultate, mi-a propus Brandon Leeman.

O străfulgerare de intuiţie m-a pus în gardă înaintea excesului de generozitate, dar noaptea era lungă şi nu trebuia să-i dau răspunsul pe loc păsăroiului fără pene. Mi-am zis c-o fi şi el unul dintre alcoolicii reabilitaţi care se ocupă cu faptele bune, un fel de Mike O’Kelly, însă fără

carisma irlandezului. Văd eu ce fac, am hotărât. La toaletă

m-am spălat, am constatat că nu mai sângeram, mi-am pus schimburile curate din rucsac, m-am spălat pe dinţi şi, răcorită, am fost gata să cunosc splendorile din Las Vegas împreună cu noul meu prieten.

Ieşind de la toaletă l-am văzut pe Brandon Leeman vorbind la mobil. Parcă-mi spusese că era descărcat. Dar poate-am înţeles eu prost, ce mai conta. Ne-am dus la maşină, unde-l aşteptau doi tipi cu mutre suspecte. „Joe Martin şi Chinezu’, asociaţii mei”, mi i-a prezentat Leeman. Chinezu’ s-a aşezat la volan, celălalt lângă el, Leeman şi cu mine în spate. Pe măsură ce ne depărtam, mă nelinişteam tot mai mult, căci pătrunsesem într-o zonă urâtă, cu clădiri părăsite sau în ultimul hal, gunoaie, grupuri de tineri în faţa uşilor, nişte vagabonzi care se vârâseră în saci de dormit jegoşi şi-şi ţineau aproape cărucioarele ticsite de pungi în care-şi păstrau avutul.

— Nu fi îngrijorată, cu mine eşti în siguranţă, aici mă

cunosc toţi, m-a liniştit Leeman, văzând că eram gata s-o rup 136

- ISABEL ALLENDE -

la sănătoasa. Sunt şi cartiere mai bune, dar acesta e discret şi afacerea mea e aici.