se schimbă cartofi pe peşte, pâine pe lemne de foc, pui pe iepuri, multe servicii se plătesc cu produse. Doctorul spân care vine cu barca nu e plătit, pentru că aparţine de Serviciul Naţional de Sănătate, dar pacienţii îi dau găini sau ţesături.
Nimeni nu calculează preţul, dar toţi cunosc exact valoarea corectă şi ţin socotelile în cap. Sistemul funcţionează elegant, 115
- CAIETUL MAYEI -
nimeni nu pomeneşte de datorie, nici a lui, nici a celuilalt.
Cine nu s-a născut aici n-are cum stăpâni complexitatea şi subtilitatea trocului, dar eu am învăţat să recompensez nenumăratele ceşti de maté şi ceai care mi se oferă în sat. La început nu ştiam cum, pentru că niciodată n-am fost mai săracă decât acum, nici chiar când ajunsesem să cerşesc, dar am constatat cât de recunoscători sunt oamenii dacă
stau cu copiii sau o ajut pe doña Lucinda să vopsească şi să
toarcă lâna. Doña Lucinda e atât de bătrână că nici nu se mai ştie de care familie aparţine, sătenii o îngrijesc pe rând, e străbunica insulei, dar e încă activă, descântă cartofii şi vinde lână.
Nu e musai să plăteşti favoarea sau serviciul direct creditorului, poţi face un carambol, aşa cum fac Blanca şi Manuel pentru munca mea la şcoală. Uneori carambolul e dublu sau triplu: Liliana Treviño procură glucozamină
pentru artrita lui Eduvigis Corrales, care îi tricotează ciorapi de lână lui Manuel Arias, care schimbă exemplare din National Geographic pe reviste pentru femei la librăria din Castro şi i le dă Lilianei Treviño, şi toată lumea e mulţumită.
Apropo de glucozamină, trebuie spus că Eduvigis o ia în silă, doar ca să n-o jignească pe infirmieră, ştiut fiind că
tratamentul infailibil pentru artrită e să te freci cu urzici şi să te laşi înţepat de albine. Cu asemenea tratamente drastice, nu-i de mirare că pe aici sănătatea se cam deteriorează. În plus, vântul şi frigul fac rău la oase şi umezeala pătrunde în articulaţii; trupul oboseşte tot aplecându-se după cartofii din pământ şi după scoicile din mare, iar sufletul devine melancolic la plecarea copiilor care se duc să muncească departe. Necazurile mai trec cu vin şi rachiu, dar vremelnic. Viaţa nu e uşoară şi pentru mulţi moartea nu-i decât o ocazie de a te odihni.
De când a început şcoala zilele mi-au devenit mai interesante. Până acum eram gringuita, acum sunt tanti Gringa, că îi învăţ pe copii. În Chile adulţilor li se spune nene 116
- ISABEL ALLENDE -
şi tanti, chiar dacă nu e cazul. Din respect, ar trebui să-i spun lui Manuel „nene Manuel”, dar nu ştiam chestia asta când am venit, şi acum e prea târziu. Încep să prind rădăcini în insula asta, zău dacă mi-aş fi imaginat.
Iarna orele încep pe la ora nouă, în funcţie de lumină şi ploaie. Mă duc la şcoală la trap, cu Fákin după mine, care mă lasă la uşă şi se întoarce acasă la căldură. Se începe cu arborarea drapelului şi intonarea imnului naţional – Pur şi albastru e cerul tău, Chile, pur e vântul care suflă peste tine etc. –, după care tanti Blanca ne spune ce avem de făcut în ziua respectivă. Vineri citeşte premianţii şi pedepsiţii şi ne ridică moralul cu un discurs edificator.
Le predau copiilor bazele limbii engleze, limba viitorului, cum pretinde tanti Blanca, după un manual din 1952 în care avioanele au elice, iar mamele, negreşit blonde, gătesc cocoţate pe tocuri înalte. Îi învăţ şi să folosească
computerele, care funcţionează impecabil dacă avem curent, şi mai sunt şi antrenoarea de fotbal, deşi oricare dintre mucoşii ăştia e mult mai bun decât mine. Echipa masculină, Caleuche, e cuprinsă de un zel olimpic, pentru că am pariat cu don Lionel Schnake, când ne-a finanţat încălţările, că vom câştiga campionatul şcolar în septembrie, iar dacă pierdem, mă rad în cap, ceea ce ar fi o mare umilinţă pentru fotbaliştii mei. Cât despre echipa feminină, Pincoya, mai bine să nu vorbim, e sub orice critică.
Băieţii din Caleuche n-au vrut să-l primească pe Juanito Corrales, poreclit Piticul, pentru că e prea plăpând, deşi fuge ca un iepure şi nu se fereşte de minge. Îşi bat joc de el şi-l mai şi caftesc. Elevul cel mai mare e Pedro Pelanchugay, de mai multe ori repetent; părerea unanimă e că ar trebui să-şi câştige pâinea pescuind cu unchii lui în loc să-şi irosească
bruma de minte învăţând cifre şi litere care nu-i vor folosi la mare lucru. E un indian huilliche zdravăn, negricios, căpos şi răbdător, băiat bun în fond, dar de care nu e bine să te iei, că dacă-şi pierde răbdarea e puternic ca un tractor. Tanti Blanca l-a însărcinat să aibă grijă de Juanito. „Da de ce eu?”
117
- CAIETUL MAYEI -
a mârâit el, uitându-se în pământ. „Pentru că eşti cel mai puternic.” Pe urmă l-a chemat pe Juanito şi i-a trasat sarcina de a-l ajuta pe Pedro la lecţii. „Da’ de ce eu?” a bâiguit copilul. „Pentru că eşti cel mai deştept.” Şi cu această
soluţie solomonică a tranşat problema abuzului împotriva unuia şi a notelor proaste ale celuilalt, făcându-i să fie şi prieteni nedespărţiţi.
La prânz ajut la servirea mesei furnizate de Ministerul Învăţământului: pui sau peşte, cartofi, legume, desert şi un pahar cu lapte. Tanti Blanca zice că pentru mulţi elevi asta e singura masă din zi, dar nu pe insula noastră; suntem săraci, dar hrana nu ne lipseşte. După masă programul meu se termină, mă duc acasă şi lucrez două ore cu Manuel, apoi sunt liberă. Vineri tanti Blanca le dă premianţilor o hârtiuţă
galbenă semnată de ea, care le dă dreptul să se scalde în jacuzzi, adică în butia de lemn cu apă caldă a lui nenea Manuel. Acasă le dăm premianţilor o cană de cacao cu pişcoturi coapte de mine, îi punem să se săpunească bine sub duş şi le dăm drumul să se bălăcească în butoi după
pofta inimii.
Noaptea aceea din Oregon m-a marcat pe viaţă. Evadasem şi alergasem toată ziua prin pădure fără niciun plan, doar ca să-l supăr pe tata şi să scap de terapeuţi şi de şedinţele de grup, eram sătulă de amabilitatea lor dulceagă şi de insistenţa obscenă de a-mi sonda creierul. Eu voiam doar să
fiu normală, atât.
Mă trezise lumina farurilor unui vehicul, mă repezisem printre copaci şi arbuştii care mă zgâriau spre şoseaua care era la doar cincizeci de metri, dar luminile dispăruseră. Luna lumina banda galbenă de demarcaţie. Mi-am spus că aveau să treacă şi alte maşini, era relativ devreme, şi am avut dreptate: curând am auzit zgomot de motor puternic şi am văzut în depărtare nişte faruri care, apropiindu-se, s-au dovedit a fi ale unui camion de-a dreptul uriaş, cu roţi cât mine de înalte şi două steaguri fluturând pe saşiu. Am sărit 118
- ISABEL ALLENDE -
în mijlocul şoselei, făcând semne disperate cu braţele ridicate. Şoferul, luat prin surprindere, a frânat brusc, dar a trebuit să sar iute într-o parte pentru că masa enormă a vehiculului a continuat să ruleze vreo douăzeci de metri până
să se oprească de tot. Am fugit la camion. Şoferul a scos capul pe geam şi m-a cercetat la lumina unei lanterne, întrebându-se probabil dacă nu eram momeala unei bande de răufăcători, n-ar fi fost ceva nou în viaţa unui şofer.
Constatând că nu era nimeni prin preajmă şi văzându-mi capul de Meduză cu şuviţe în culorile tuturor sortimentelor de îngheţată, s-a liniştit. O fi zis că eram o biată drogată
toantă şi inofensivă. Mi-a făcut semn, a deblocat portiera din dreapta şi m-am căţărat în cabină.
Văzut de aproape, omul era la fel de copleşitor precum camionul, înalt şi masiv, cu braţe de halterofil, într-un tricou fără mâneci şi o coadă de cal prăpădită sub şapca de baseball, o caricatură de mascul fioros, dar nu mai aveam cum da înapoi. În contrast cu aspectul ameninţător, de oglinda retrovizoare era agăţat un botoşel de bebeluş şi erau prinse două iconiţe. „Merg la Las Vegas”, m-a informat tipul.
I-am spus că destinaţia mea era California, dar era bine şi la Las Vegas, că în California nu mă aştepta nimeni. Asta a fost cea de-a doua greşeală a mea; prima a fost că mă urcasem.
Ora care a urmat s-a scurs în monologul neîntrerupt al şoferului, care emana energie ca şi cum ar fi fost electrizat cu amfetamină. Intra în legătură cu ceilalţi camionagii şi făcea schimb de bancuri şi comentarii despre vreme, starea asfaltului şi a vehiculelor, baseball şi restaurantele de pe autostradă, în timp ce la radio predicatori evanghelici răcneau din toţi bojocii despre a doua venire a lui Christos.
Fuma întruna, asuda, se scărpina, bea apă. Aerul din cabină
era irespirabil. M-a tratat cu cartofi prăjiţi şi cu o doză de Coca-Cola, dar n-a fost curios să afle cum mă cheamă şi ce căutam noaptea pe un drum pustiu. În schimb, mi-a povestit despre el: se numea Roy Fedgewick, era din Tennessee, îl găsise pe Isus. Vorbea fără oprire, cita versete din Biblie, în 119
- CAIETUL MAYEI -
