- CAIETUL MAYEI -
muşchii umflaţi ai antebraţului, sexul păros, piciorul gros ca un trunchi de copac, m-am luptat cu voma care-mi urca din stomac. Cu mâna liberă am pipăit sub pernă să caut pistolul.
L-am găsit imediat, era la îndemână, însă strivit sub căpăţâna lui Fedgewick, care pesemne se încrezuse prea mult în forţa sa şi în resemnarea mea de victimă pentru a-l fi lăsat acolo. Am respirat adânc, am închis ochii, am apucat ţeava cu două degete şi am tras, milimetru cu milimetru, încercând să nu mişc perna. Am reuşit să scot pistolul, care era mai greu decât mă aşteptasem, mi l-am lipit de piept, epuizată de efort şi frică. Singura armă pe care o văzusem era cea a lui Rick Laredo, pe care n-o atinsesem niciodată; dar ştiam să o folosesc, văzusem la cinema.
L-am îndreptat spre capul lui Fedgewick, era viaţa lui sau a mea. Abia puteam să ţin pistolul într-o singură mână, tremuram toată, stând răsucită şi slăbită de drog, dar aveam să trag de aproape şi nu puteam da greş. Am pus degetul pe trăgaci şi am ezitat, asurzită de bătăile pe care le auzeam în tâmple. Am calculat cu toată luciditatea de care eram în stare că altă şansă de a scăpa de bestia asta nu voi mai avea.
M-am silit să mişc arătătorul, am perceput rezistenta uşoară
a trăgaciului, am ezitat din nou, anticipând împuşcătura, reculul, explozia de oase, sânge şi bucăţi de creier. Acum, trebuie s-o fac acum, mi-am şoptit, dar tot n-am fost în stare. Mi-am şters sudoarea care-mi şiroia pe obraz şi-mi înceţoşa privirea, am ţintit iar. Şi iar. Fără să pot trage. M-am uitat la ceas, era trei şi jumătate. Am lăsat pistolul pe pernă, lângă urechea călăului meu adormit. M-am întors cu spatele, goală, amorţită, plângând de frustrare pentru scrupulele avute şi de uşurare pentru că scăpasem de oroarea ireversibilă de a ucide.
De dimineaţă, Roy Fedgewick s-a trezit râgâind şi întinzându-se, fără urmă de mahmureală, vorbăreţ şi binedispus. A zărit pistolul pe pernă, l-a luat, şi l-a dus la tâmplă şi a apăsat pe trăgaci. „Bum! Doar nu credeai că e 124
- ISABEL ALLENDE -
încărcat, nu?” a râs el. S-a ridicat aşa cum era, gol, şi-a cântărit cu ambele mâini erecţia matinală, a stat un pic pe gânduri, dar s-a răzgândit. A pus arma în sac, a scos o cheiţă şi mi-a desfăcut cătuşele. „Vezi cum mi-au folosit cătuşele astea, femeile se dau în vânt după ele. Cum te simţi?” m-a mângâiat pe păr cu un gest patern. Nu-mi venea să cred că eram încă în viaţă. Dormisem două ore ca anesteziată, fără vise. Mi-am frecat încheietura şi mâna ca să
restabilesc circulaţia.
„Mergem să luăm micul dejun, e masa cea mai importantă
a zilei. Cu burta plină pot să conduc douăzeci de ore”, m-a anunţat de pe closet şi cu ţigara între buze. Pe urmă l-am auzit făcând duş şi spălându-se pe dinţi, apoi a venit în cameră, s-a îmbrăcat fredonând şi s-a întins pe pat încălţat cu cizmele de cowboy din imitaţie de piele de crocodil ca să
se uite la televizor. Mi-am pus în mişcare oasele înţepenite cu o încetineală de babă, am ajuns la baie şi am închis uşa.
Duşul fierbinte a fost ca un balsam. Mi-am spălat părul cu şamponul ordinar al motelului, mi-am frecat corpul cu furie, ca să şterg cu săpun scârba nopţii. Aveam vânătăi şi zgârieturi pe picioare, pe piept şi pe talie, încheietura şi mâna dreaptă îmi erau umflate. Aveam o durere ca de arsură
în vagin şi anus, un firicel de sânge mi se prelingea printre picioare; am făcut un tampon din hârtie igienică, mi-am pus chiloţii şi m-am îmbrăcat. Camionagiul a înghiţit două
pastile cu o jumătate de bere, ultima rămasă, apoi mi-a întins-o împreună cu două pastile: „Aspirine, ia-le, fac bine la mahmureală. Azi vom fi la Las Vegas. E mai bine să mergi cu mine, ţi-ai plătit drumul, fato”. Şi-a înhăţat sacul, a verificat să nu fi uitat nimic şi a ieşit. L-am urmat la camion, stoarsă
de puteri. Cerul se lumina.
Nu după mult timp am oprit la un restaurant pentru cei în tranzit, unde trăseseră alte camioane şi un tir. Înăuntru, aroma de cafea şi costiţă mi-a trezit foamea, de mai bine de douăzeci de ore nu mâncasem decât cele două batoane energizante şi o mână de cartofi prăjiţi. Tipul a intrat în local 125
- CAIETUL MAYEI -
bonom, făcând glume cu ceilalţi, care se vede treaba că-l cunoşteau, pupând chelneriţa şi salutându-i într-o spaniolă
de baltă pe cei doi guatemalezi de la bucătărie. A comandat suc de portocale, ouă, cârnaţi, clătite, pâine prăjită şi cafea pentru amândoi, în timp ce eu cuprindeam dintr-o privire linoleumul de pe jos, ventilatoarele din tavan, mormanele de dulciuri de sub clopotul de sticlă de pe tejghea. Ni s-a adus mâncarea, Fedgewick m-a luat de mâini, şi-a aplecat capul cu un gest teatral, a închis ochii şi a rostit: „Îţi mulţumim, Doamne, pentru masa hrănitoare şi pentru ziua asta frumoasă. Binecuvântează-ne, Doamne, şi apără-ne mai departe pe drum. Amin”. M-am uitat fără pic de speranţă la bărbaţii care mâncau zgomotos la celelalte mese, la femeia oxigenată şi obosită care servea cafea, la indienii milenari care prăjeau ouă şi bacon în bucătărie. N-aveam la cine apela. Şi ce să le fi spus? Că ieşisem la ia-mă nene şi şoferul mă taxase la motel, că eram o cretină şi-mi meritam soarta?
Am lăsat şi eu capul în jos precum camionagiul şi m-am rugat în gând: „Nu mă lăsa, bunicule, ai grijă de mine”. După
care am devorat micul dejun până la ultima fărâmiţă.
Prin poziţionarea pe hartă atât de departe de Statele Unite şi atât de aproape de nimic, Chile a rămas în afara rutelor obişnuite ale traficului de droguri, însă acestea au pătruns şi aici, ca în toată lumea. Vezi şi aici tineri care plutesc cu capul în nori; am văzut unul chiar pe bacul cu care traversasem canalul Chacao în drum spre Chiloé, un disperat deja vedea lucruri şi auzea voci, vorbea singur şi gesticula întruna. Marijuana e pe toate drumurile, e mai banală şi mai ieftină decât ţigările, o iei la orice colţ de stradă; pasta de cocaină şi crackul circulă printre cei mai săraci, care mai inhalează şi benzină, „aurolac”, lipici şi alte otrăvuri; pentru doritorii de varietate există halucinogene de diferite feluri, cocaină, heroină şi derivatele lor, amfetamine, plus un meniu complet de produse farmaceutice de pe piaţa neagră, dar pe insuliţa noastră opţiunile sunt limitate: alcool 126
- ISABEL ALLENDE -
la discreţie, marijuana şi pastă de cocaină pentru tineri.
„Atenţie mărită la copii, gringuita, fără droguri în şcoală”, m-a atenţionat Blanca Schnake, şi s-a apucat să-mi explice cum să detectez simptomele. Habar n-are că sunt o expertă.
În recreaţie, în timp ce eram cu ochii pe elevi, mi-a mai spus că Azucena Corrales nu venise la ore şi că se teme să
nu abandoneze la fel ca fraţii ei mai mari: niciunul nu a terminat şcoala. Pe mama lui Juanito nu o cunoaşte, plecase înainte de venirea ei pe insulă, dar ştie că era o elevă
strălucită, rămăsese însărcinată la cincisprezece ani, născuse şi-apoi plecase. Trăieşte la Quellon, în sudul Insulei Mari, unde erau cele mai multe crescătorii de somon înainte de apariţia virusului care a ucis peştii. În epoca de glorie a somonului, Quellon era un fel de Vest Îndepărtat, tărâm pentru aventurieri şi bărbaţi care făceau legea, pentru femei uşoare cu spirit întreprinzător, în stare să câştige într-o săptămână cât un muncitor într-un an. Cele mai căutate erau columbiencele, pe care presa le numea lucrătoare sexuale, iar clienţii recunoscători negrese cu fundul mare.
— Azucena era elevă bună, ca şi soră-sa, dar la un moment dat a devenit posacă şi a început să evite oamenii.
Nu ştiu ce-o fi cu ea.
— Nici să ne facă menajul n-a mai venit. Ultima oară am văzut-o în noaptea cu furtuna, când a venit să-l cheme pe Manuel la Carmelo Corrales, căruia îi era rău.
— Ştiu, mi-a spus Manuel, omul făcuse o criză de hipoglicemie, ceva frecvent la diabeticii alcoolici; dar că i-a dat miere a fost o decizie riscantă, putea să-i fie fatal. Îţi dai seama ce răspundere şi-a asumat!
— Oricum era pe jumătate mort, tanti Blanca. Iar Manuel are un sânge-rece de admirat. Ai văzut că nu se grăbeşte şi nu se supără niciodată?
— Asta din cauza băşicii din creier, m-a informat Blanca.
Şi aşa am aflat – abia acum! – că în urmă cu zece ani lui Manuel i s-a descoperit un anevrism, care poate plesni oricând. Blanca pretinde că Manuel a venit în Chiloé ca să-şi 127
- CAIETUL MAYEI -
trăiască zilele în acest peisaj superb în linişte şi pace, făcând ce-i place, adică să scrie şi să studieze.
— Anevrismul echivalează cu o condamnare la moarte, asta l-a făcut să fie detaşat, dar nu indiferent. Manuel profită
