Adam n-avusese nici el o ocupaţie cinstită, dar nici 150

- ISABEL ALLENDE -

încurcături cu legea, precum mezinul, care la treisprezece ani era deja fişat ca delincvent. „A trebuit să ne despărţim, ca să nu-i fac probleme lui Adam.” Astfel au stabilit că locul ideal pentru el era Nevada, cu peste o sută optzeci de cazinouri deschise zi şi noapte, cu bani care treceau dintr-o mână în alta cu viteza luminii şi un număr suficient de poliţişti corupţi.

Adam îl aprovizionase cu un teanc de cărţi de identitate şi paşapoarte pe diferite nume şi cu bani. Niciunul dintre ei nu folosea cărţi de credit. Într-un moment rar de sinceritate, Brandon Leeman mi-a mărturisit că nu fusese căsătorit niciodată, că frate-său era singurul lui prieten, iar nepotu-său, băiatul lui Adam, singura slăbiciune sentimentală. Mi-a arătat şi o poză de familie în care apăreau fratele – un tip solid şi bine făcut –, cumnata cea dolofană şi nepoţelul, un îngeraş pe nume Hank. Am mers de câteva ori cu el să-i cumpere jucării electronice, foarte scumpe şi nepotrivite pentru un plod de doi ani.

Drogurile erau doar o distracţie în plus pentru turiştii care veneau la Las Vegas la sfârşit de săptămână ca să scape de plictiseală şi să-şi încerce norocul la cazinouri, dar singura alinare pentru prostituate, vagabonzi, cerşetori, borfaşi şi alţi nefericiţi care se perindau prin clădirea lui Leeman gata să-şi vândă ultimul dram de umanitate pentru o doză. Uneori veneau fără un chior şi-l implorau până când primeau ceva din milă sau pentru a continua să depindă de el. Erau şi alţii, cu un picior în groapă, pe ăia n-avea sens să-i ajute, vomitau sânge, aveau convulsii, leşinau. Leeman îi azvârlea în stradă. Pe unii n-am să-i pot uita, de exemplu tânărul din Indiana care supravieţuise unei explozii în Afganistan şi ajunsese la Las Vegas uitându-şi chiar şi numele. „Îţi pierzi picioarele şi primeşti o medalie, îţi pierzi mintea şi nu primeşti nimic”, repeta el între două fumuri de crack; sau Margaret, o fată de vârsta mea, dar distrusă fizic, care-mi şterpelise una din genţile de firmă. Dar Freddy o văzuse şi am reuşit s-o recuperăm înainte să apuce s-o vândă, caz în 151

- CAIETUL MAYEI -

care Leeman ar fi pus-o să plătească foarte scump. Odată

Margaret a ajuns la apartament delirând, n-a găsit pe nimeni şi şi-a tăiat venele cu un ciob de sticlă. Freddy a găsit-o pe culoar într-o baltă de sânge, a făcut ce-a făcut şi a scos-o din clădire, a lăsat-o pe altă stradă şi a chemat ambulanţa. Când au luat-o încă mai trăia, dar de-atunci n-am mai văzut-o.

Şi cum aş putea să-l uit pe Freddy, căruia îi datorez viaţa?

L-am îndrăgit ca o soră pe puştiul incapabil să stea locului, slab şi mărunt, cu ochi sticloşi, mucos, dur pe dinafară şi dulce pe dinăuntru, încă în stare să râdă şi să se ghemuiască lângă mine ca să se uite la televizor. Îl îndopam cu vitamine şi calciu ca să crească, am cumpărat chiar şi două oale şi o carte de bucate ca să inaugurez bucătăria, dar farfuriile cu mâncare ajungeau neatinse la gunoi; Freddy lua două înghiţituri şi era sătul. Uneori era bolnav şi zăcea nemişcat pe salteaua sa, alteori dispărea fără explicaţii mai multe zile. Leeman îi punea la dispoziţie tot ce-i cerea: droguri, alcool, ţigări. „Nu vezi că-l omori cu zile?” îl certam eu. „Sunt deja mort, Laura, nu-ţi face griji”, intervenea puştiul, binedispus. Consuma orice substanţă toxică, orice porcărie care se putea înghiţi, fuma, inhala sau injecta!

Chiar că era pe jumătate moft, însă avea muzica în sânge, scotea ritm până şi dintr-o cutie de conserve şi improviza romane-fluviu într-un rap rimat; visul lui era să fie descoperit şi să devină o vedetă precum Michael Jackson. „O

să plecăm împreună în California, Freddy. Acolo vei începe o viaţă nouă. Mike O’Kelly o să te ajute, a scos din rahat sute de tineri, unii mult mai distruşi ca tine, dacă-i vezi acum nici nu-ţi vine să crezi. O să te ajute şi bunică-mea, se pricepe la de-astea. O să stai cu noi, ei, ce zici?”

Într-o seară, în timp ce aşteptam un client într-unul din saloanele pompoase cu statui şi fântâni romane de la Caesar’s Palace, m-am întâlnit cu ofiţerul Arana. Am încercat să mă furişez, dar mă văzuse şi s-a apropiat zâmbitor, mi-a întins mâna şi m-a întrebat ce mai face unchiul meu.

152

- ISABEL ALLENDE -

„Unchiul…?” am repetat nedumerită, apoi mi-am amintit că

atunci, la McDonald’s, Brandon Leeman mă prezentase ca pe nepoata sa din Arizona. Ca pe ace, doar aveam marfa în geantă, am bâlbâit nişte explicaţii pe care nici nu mi le ceruse.

— Stau aici doar peste vară, pe urmă mă duc la universitate.

— La care?

— Nu ştiu încă…

— Pari o fată serioasă, cred că unchiul tău e mândru de tine. Scuză-mă, am uitat cum te cheamă…

— Laura. Laura Barron.

— Mă bucur c-o să studiezi, Laura. În meseria mea am văzut cazuri tragice de tineri cu mult potenţial care s-au pierdut cu totul. Bei ceva? şi înainte să pot refuza a comandat un cocktail de fructe chelneriţei în tunică romană.

Mă ierţi că nu îţi ţin companie, dar sunt în timpul serviciului.

— Aici, la hotel?

— Face şi el parte din rond.

M-a informat că Caesar’s Palace avea cinci turnuri, trei mii trei sute patruzeci şi opt de camere, unele de peste o sută de metri pătraţi, nouă restaurante de lux, un mall cu magazine exclusiviste, un teatru care imita Colosseumul din Roma cu patru mii două sute nouăzeci şi şase de locuri, unde veneau să dea spectacole superstaruri. Fusesem să văd Cirque du Soleil? Nu? Neapărar să-l rog pe unchiul să mă ducă, spectacolele sunt partea cea mai frumoasă din Las Vegas.

Între timp s-a întors falsa vestală romană cu un pahar în care se afla un lichid verzui cu o felie de ananas ca decor. Eu număram minutele, afară mă aşteptau Joe Martin şi Chinezu’ cu ochii pe ceas, înăuntru clientul se plimba printre coloane şi oglinzi, nebănuind că tânăra care trăncănea cu un poliţai în uniformă era persoana de contact. Oare ce ştia Arana despre activităţile lui Brandon Leeman?

153

- CAIETUL MAYEI -

Mi-am băut sucul prea dulce şi i-am spus la revedere, cam prea brusc ca să nu i se fi părut suspect. Ofiţerul îmi era simpatic, te privea în ochi cu o expresie amabilă, avea o strângere de mână fermă şi era relaxat. Era chiar atrăgător, dacă te uitai mai atent, deşi avea câteva kilograme în plus; dantura albă dădea bine pe tenul bronzat, iar când zâmbea ochii i se îngustau ca două fante.

Omul cel mai apropiat de Manuel era Blanca Schnake, dar asta nu spune mare lucru, căci el n-are nevoie de nimeni, nici măcar de Blanca, şi şi-ar putea petrece restul zilelor fără

să vorbească. Ei îi revine efortul de a menţine această

prietenie. Ea este cea care-l invită la masă sau apare pe neaşteptate cu ceva gătit de ea şi o sticlă de vin; ea este cea care-l obligă să se ducă la Castro în vizită la tatăl ei, Millalobo, care se supără dacă nu e călcat periodic; ea e cea care se ocupă de îmbrăcămintea, de sănătatea şi confortul casnic al lui Manuel, precum o chelăreasă. Eu sunt intrusa care a venit să le strice intimitatea, înainte puteau sta între patru ochi, dar acum se ciocnesc de mine întruna. Însă

chilienii sunt toleranţi, niciunul dintre ei nu mi-a dat de înţeles că-i deranjez.

Acum câteva zile am mâncat acasă la Blanca, o facem adesea, căci locuinţa ei e mult mai primitoare decât a noastră. Pusese cea mai frumoasă faţă de masă, şervete de in scrobite, lumânări şi un coş în care aşezase pâinea cu rozmarin adusă de mine – o masă simplă şi rafinată, ca tot ce o caracterizează. Manuel e incapabil să aprecieze astfel de detalii, care pe mine mă lasă cu gura căscată, căci până să o cunosc pe această femeie credeam că decoraţiunile interioare sunt doar pentru hoteluri şi reviste. Casa bunicilor parcă era un talcioc, cu mobila şi obiectele claie peste grămadă, pentru că ne era lene să le aruncăm. Graţie Blancăi, care poate crea o operă de artă din trei hortensii albastre înfipte într-un vas plin cu lămâi, gustul mi se rafinează. În timp ce ei pregăteau supa de scoici, m-am dus în grădină să culeg lăptuci şi 154

- ISABEL ALLENDE -

busuioc înainte să se întunece. Pe câţiva metri pătraţi, Blanca a plantat pomi fructiferi şi nişte verdeţuri de care se ocupă numai ea, o vezi mereu cu pălăria de paie pe cap şi mănuşi de grădinar în mână. La primăvară am s-o rog să mă

ajute să cultiv terenul lui Manuel, pe care cresc doar bălării şi pietre.

La desert am vorbit de magie – cartea lui Manuel mă

obsedează – şi de fenomene supranaturale, subiect în care aş

putea fi acum o autoritate dacă aş fi fost mai atentă la bunică-mea. Le-am spus că crescusem cu un bunic astronom raţionalist şi agnostic şi cu o bunică pasionată de tarot, astroloagă aspirantă, cititoare de aură şi energie, care ştia să interpreteze visele, colecţiona amulete, cristale şi pietre şi trăia înconjurată de spirite.

— Nini a mea nu se plictiseşte niciodată, se distrează

protestând împotriva guvernului şi vorbind cu morţii.

— Ce morţi? a vrut să ştie Manuel.

— Bunicul Popo şi alţii, de exemplu Sfântul Anton din Padova, sfântul care găseşte lucrurile pierdute şi iubiţi pentru femeile singure.

— Bunică-tii i-ar trebui un iubit.

— Ei, na! E aproape la fel de bătrână ca tine.

— Şi n-ai spus că am nevoie de o iubire? Dacă tu crezi că

la vârsta mea mă mai pot amoreza, atunci Nidia, care e cu nişte ani mai tânără, cu atât mai mult.