— Se întâmplă că te iubesc.
— Nu mă pupa, duduie, fii mai respectuoasă cu un om bătrân, a mormăit.
După copiosul mic dejun cu Roy Fedgewick, am mers toată
ziua în camionul care bubuia de muzică country, de predicatorii evanghelici de la radio şi de monologul interminabil al camionagiului, din care n-auzeam mai nimic, căci dormitam după efectele drogului şi ale nopţii sinistre. Au fost vreo două-trei ocazii în care aş fi putut fugi – el nici n-ar fi încercat să mă reţină, că-şi pierduse orice interes pentru mine –, dar n-am fost în stare, nu aveam forţă şi nu aveam mintea limpede. Ne-am oprit la o benzinărie; în timp ce el îşi lua ţigări, m-am dus la toaletă. Urinam cu durere şi tot mai sângeram puţin. Mi-a trecut prin cap să stau acolo şi să-l las să plece, dar eram prea obosită şi mi-era frică să nu dau peste alt ticălos. Aşa că m-am întors pleoştită la camion, m-am ghemuit în colţul meu şi am închis ochii. Am ajuns la Las Vegas pe înserat, mă simţeam mai bine.
Fedgewick m-a lăsat pe bulevard – pe Strip –, inima Las Vegasului, cu un bacşiş de zece dolari, asta pentru că-i aduceam aminte de fiică-sa, drept dovadă mi-a arătat poza unei fetiţe blonde de vreo cinci ani pe mobil. M-a mângâiat pe cap şi s-a despărţit de mine cu un „Dumnezeu să te binecuvânteze, drăguţă”. Mi-am dat seama că nu se temea de nimic şi avea conştiinţa curată; nu fusesem decât încă unul din multele episoade similare pentru care era pregătit cu pistol, cătuşe, droguri şi alcool; peste zece minute avea să mă
131
- CAIETUL MAYEI -
dea uitării. Pe parcursul monologului interminabil îmi dăduse de înţeles că erau zeci de adolescenţi, fete şi băieţi, fugiţi de acasă, care se ofereau camionagiilor pe şosele; o întreagă cultură a prostituţiei infantile. Un singur lucru bun pot spune în avantajul său: a luat precauţii să nu mă
îmbolnăvesc cumva. Vreau să uit amănuntele acelei nopţi la motel, dar ştiu că dimineaţa am văzut prezervative folosite pe duşumea. Am avut noroc, m-a violat cu prezervativ.
La ceasul acela aerul se răcorise la Las Vegas, însă asfaltul mai păstra căldura uscată de peste zi. M-am aşezat pe o bancă, încă înţepenită, privind uluită noianul de lumini al acestui oraş ireal, răsărit ca prin minune în plin deşert.
Străzile erau animate ca într-un festival perpetuu, era un trafic intens de maşini, autobuze, limuzine, se auzea muzică, era plin de lume: bătrâni în pantaloni scurţi şi cămăşi hawaiiene, femei coapte cu pălării texane pe cap, jeanşi cu strasuri şi bronzate la solar, turişti obişnuiţi şi sărăntoci, puzderie de obezi. Nu renunţasem la ideea de a-mi pedepsi tatăl, căruia-i puneam în cârcă toate necazurile de care avusesem parte, dar voiam s-o sun pe bunica Nini. Numai că
în era telefoanelor mobile era aproape imposibil să găseşti un telefon public. Iar la singurul care funcţiona, operatoarea n-a putut sau n-a vrut să sune cu taxă inversă.
Am schimbat hârtia de zece dolari în monede la un hotel-cazino, unul dintre numeroasele şi uriaşele construcţii de lux cu palmieri transplantaţi din Caraibe, erupţii vulcanice, artificii, cascade multicolore şi plaje fără mare. Etalarea de fast şi vulgaritate se concentrează de-a lungul câtorva cvartale, unde se află de asemenea şi bordeluri, baruri, tripouri, saloane de masaj, cinematografe XXX. La o margine a bulevardului te poţi căsători în şapte minute într-o capelă
cu inimi clipitoare, în extremitatea opusă poţi divorţa în acelaşi interval de timp. Aşa aveam să-i descriu mai târziu bunică-mii Las Vegasul, deşi descrierea era incompletă, acolo există şi comunităţi de bogătaşi cu viloaie bine păzite, cartiere ale clasei de mijloc, cu mame care-şi plimbă copiii în 132
- ISABEL ALLENDE -
cărucioare, mahalale de cerşetori şi borfaşi, există şcoli, biserici, muzee şi parcuri – le-am zărit de departe, căci viaţa mea acolo se petrecea pe timp de noapte. Am sunat la casa care fusese a lui tata şi a lui Susan şi unde acum Nini a mea locuia singură. Nu ştiam dacă Angie o anunţase că fugisem, deşi trecuseră de-acum două zile pline. Telefonul a sunat de patru ori şi a intrat robotul; mi-am adus aminte că era joi, când bunică-mea face voluntariat la Hospice, plătindu-şi astfel datoria pentru ajutorul dat în timpul agoniei bunicului Popo. Am închis; n-aveam să găsesc pe nimeni până a doua zi dimineaţa.
Mâncasem foarte devreme, la prânz refuzasem să iau masa cu Fedgewick, acum aveam un gol în stomac, dar am decis să-mi păstrez bănuţii pentru telefon. Am pornit-o în direcţia opusă luminilor cazinourilor, depărtându-mă de mulţime, de reclamele luminoase, de vuietul de cascadă al traficului.
Oraşul halucinant a dispărut, făcând loc celuilalt, tăcut şi întunecat. Mergând fără ţintă, am ajuns pe o stradă
adormită, m-am lăsat pe o bancă acoperită dintr-un refugiu de autobuz, mi-am pus capul pe rucsac să mă odihnesc.
Epuizată, am adormit.
În scurt timp am fost trezită de un necunoscut care îmi atingea umărul. „Pot să te conduc acasă, frumoasă
adormită?” a zis omul pe un ton de dresor de cai. Era scund, slab, cu spatele încovoiat, mutră de iepure, păr gălbui şi unsuros. „Acasă?” am repetat buimacă. Mi-a întins mâna zâmbind şi s-a prezentat: Brandon Leeman.
La acea primă întâlnire Brandon Leeman era îmbrăcat în kaki de sus până jos, purta o cămaşă şi pantaloni cu multe buzunare şi pantofi cu talpă de cauciuc. Avea un aer liniştitor de paznic de parc. Mânecile lungi îi acopereau tatuajele cu motive de arte marţiale şi urmele de ac, dar astea aveam să le aflu mai târziu. Leeman fusese închis de două ori şi era căutat de poliţia din mai multe state, dar la Las Vegas se simţea în siguranţă şi se stabilise pentru o 133
- CAIETUL MAYEI -
vreme acolo. Era hoţ, traficant şi heroinoman, ca atâţia alţii din oraş. Umbla înarmat din obişnuinţă şi din precauţie, nu pentru că ar fi fost violent din fire, iar în caz de ceva avea două gorile, pe Joe Martin din Kansas şi pe Chinezu’, un filipinez ciupit de vărsat pe care-l cunoscuse ia pârnaie. Avea treizeci şi opt de ani, dar părea de cincizeci. Venea de la saună, una din rarele plăceri pe care şi le permitea, nu din austeritate, ci pentru că devenise total indiferent faţă de orice, în afară de doamna sa albă, zăpada sa, regina sa,
„zahărul lui brun”. Tocmai se injectase şi era proaspăt şi vioi pentru rondul de noapte.
Din maşină, o camionetă cu aspect funebru, Leeman mă
văzuse aţipită pe bancă. După cum mi-a spus mai târziu, se baza pe instinct ca să aprecieze oamenii, ceva foarte necesar în domeniul său, iar în mine văzuse un diamant neşlefuit.
Ocolise strada, trecuse iar prin faţa mea, încet, iar prima impresie i se confirmase. Crezuse că am cincisprezece ani, cam prea tânără pentru scopurile sale, dar nu era cazul să
fie pretenţios, de luni de zile căuta pe cineva ca mine.
Parcase la vreo cincizeci de metri, coborâse, le spusese gorilelor să dispară până avea să-i cheme şi venise la mine.
— Nu am mâncat încă, la trei străzi mai încolo e un McDonald’s. Mă însoţeşti? Te invit.
Am analizat rapid situaţia. Experienţa cu Fedgewick mă
lăsase ca vai de mine, dar caraghiosul ăsta îmbrăcat ca un explorator nu-mi inspira teamă. „Mergem?” a insistat tipul.
L-am urmat cam îndoită, dat de cum am zărit firma n-am mai rezistat tentaţiei: muţeam de foame. Pe drum am stat de vorbă, i-am spus că eram în trecere, abia venisem şi trebuia să mă întorc în California imediat ce-o sun pe bunică-mea să-mi trimită bani.
— Ţi-aş da mobilul meu să suni, dar e descărcat.
— Mersi, dar nu pot suna decât mâine, bunica nu e acasă
acum.
134
- ISABEL ALLENDE -
