Am preferat să tac. Era un subiect delicat: dacă spuneam că nu ştiam însemna că fusesem cu capul în nori; dacă

confirmam, echivala cu o trădare din partea mea pentru că

nu-l prevenisem.

— Trebuia să vină şi asta, mai devreme sau mai târziu. Nu pot conta pe loialitatea nimănui…

— Poţi conta pe a mea, am şoptit cu senzaţia că alunecam pe o suprafaţă uleioasă.

— Aşa sper şi eu. Joe şi Chinezu’ sunt nişte idioţi, la mine le-a fost cel mai bine, am fost foarte generos cu ei.

— Ce-ai de gând să faci?

— Să-i înlocuiesc, înainte să mă înlocuiască ei pe mine.

Am mers tăcuţi mai mulţi kilometri, credeam că terminase cu confidenţele, dar n-a fost aşa.

— E un poliţai care vrea bani mai mulţi. Dacă-i dau, o să

vrea şi mai mulţi. Tu ce crezi, Laura?

— Nu mă pricep la chestiile astea…

Am mai făcut nişte kilometri, tăcuţi. Brandon Leeman era din ce în ce mai agitat, a ieşit de pe şosea în căutarea unui 170

- ISABEL ALLENDE -

loc mai ascuns, numai că ne-am pomenit pe un fel de maidan de pământ uscat pe care creşteau scaieţi şi o iarbă

pitică. Ne-am dat jos din maşină – de pe drum şoferii ne puteau vedea perfect –, ne-am ghemuit lângă portiera deschisă şi i-am ţinut bricheta în timp ce el încălzea amestecul, pe care şi l-a injectat cât ai zice peşte. După care am împărţit o pipă cu marijuana, mândri de isprava noastră: dacă ne-am fi pomenit cu poliţia de trafic, tipii ar fi găsit o armă ilegală, cocaină, heroină, Demerol şi alte pastile vraişte într-o pungă. „Ar mai găsi ceva, porcii ăştia, şi nici pentru asta n-aş avea vreo explicaţie”, a adăugat Leeman pe un ton enigmatic, înecându-se de râs. Era atât de drogat, că a trebuit să conduc eu, deşi experienţa mea la volan era minimă şi bong- ul îmi cam înceţoşase privirea.

Am ajuns la Beatty, o localitate care părea pustie la orele prânzului, ne-am oprit să mâncăm la un han mexican – pe firmă se vedeau cowboy cu pălării şi lasouri – şi care pe dinăuntru era o cârciumă plină de fum. Leeman a cerut două

cocktailuri cu tequila, două feluri alese la întâmplare şi cea mai scumpă sticlă de vin roşu. M-am străduit să mănânc, el făcea cărări prin piure cu furculiţa.

— Ştii ce-am să fac cu Joe şi cu Chinezu’? Dacă tot trebuie să-l plătesc pe poliţaiul ăla, am să-i cer în schimb o mică

favoare.

— Nu înţeleg.

— Dacă vrea să-i măresc taxa, să mă scape de ăştia doi fără să mă implice nicicum.

Mi-a căzut fisa, aducându-mi aminte de fetele care lucraseră înaintea mea pentru el şi de care „scăpase”. Am vizualizat extrem de limpede prăpastia care se căsca sub picioarele mele şi mi-am spus din nou că ar trebui să fug, dar am recăzut într-un fel de magiun gros, inertă, lipsită de voinţă. Nu pot să mă gândesc acum, sunt varză, am înghiţit prea multe pastile, marijuana, vodcă, trebuie să mă

dezmeticesc, îmi spuneam în timp ce dădeam duşcă al doilea pahar de vin, asta după tequila.

171

- CAIETUL MAYEI -

Brandon Leeman se lăsase pe spătarul scaunului cu ochii întredeschişi. Lumina îi bătea într-o parte, evidenţiindu-i pomeţii proeminenţi, obrajii scobiţi şi cearcănele verzui.

Parcă era un cadavru. „Ar trebui să ne întoarcem”, am propus eu, scuturată de greaţă. „Mai am ceva de făcut în satul ăsta afurisit. Comandă-mi o cafea.”

Leeman a plătit cash, ca de obicei, am ieşit din aerul condiţionat în dogoarea nemiloasă din Beatty care, după

spusele lui, era un depozit de deşeuri radioactive şi exista doar din raţiuni turistice: Valea Morţii era la zece minute distanţă. A condus în zigzag până la nişte depozite închiriate, nişte construcţii scunde din beton cu uşi metalice turcoaz.

Mai fusese acolo, căci s-a dus glonţ la o uşă anume. În timp ce aşteptam în maşină, se chinuia cu două lacăte mari, înjurând întruna pentru că nu reuşea, şi de la o vreme îi tremurau mâinile. A deschis până la urmă uşa şi mi-a făcut semn să vin.

Soarele bătea din plin într-o încăpere mică în care se găseau două lăzi mari de lemn. A scos din portbagajul Mustangului o geantă de plastic negru pe care scria El Paso TX şi am intrat în depozitul încins. Mi-a trecut scurt prin minte că mă putea lăsa acolo, îngropată de vie. Leeman m-a apucat zdravăn de un braţ şi m-a privit în ochi.

— Mai ţii minte că ţi-am zis că vom face lucruri măreţe împreună?

— Da…

— Ei, a sosit şi clipa aia, sper să nu mă dezamăgeşti.

Am confirmat, speriată de tonul ameninţător şi de pustietatea locului. Leeman s-a ciucit, a deschis geanta şi mi-a arătat ce conţinea. Iniţial nici nu mi-am dat seama că

pachetele verzui erau teancuri de dolari.

— Nu sunt bani furaţi şi nici nu-i caută nimeni. Asta e doar o mostră, în curând vor fi mult mai mulţi. Cred că

realizezi că ţi-am dat o dovadă enormă de încredere. Eşti 172

- ISABEL ALLENDE -

singura persoană decentă pe cate o cunosc, în afară de frate-meu. Acum suntem asociaţi.

— Ce trebuie să fac?

— Pentru moment, nimic, dar dacă îţi zic sau dacă mi se întâmplă ceva trebuie să-l suni imediat pe Adam şi să-i spui unde se află geanta lui cu El Paso TX, pricepi? repetă.

— Să-l sun pe frate-tău şi să-i spun unde e geanta lui.

— Geanta cu El Paso TX, nu uita. Întrebări?

— Cum o să deschidă frate-tău uşa?

— Asta nu-i treaba ta! a lătrat el cu atâta furie, că m-am ferit crezând c-o să mă pocnească, dar omul s-a calmat, a închis sacoşa, a pus-o pe o ladă şi am ieşit.

Evenimentele s-au precipitat după drumul la depozitul din Beatty, dar atunci mi-a fost greu să le aşez în ordine, pentru că unele au avut loc simultan, la altele nu am asistat, am aflat mai târziu. După două zile, Brandon Leeman mi-a ordonat să-l urmez într-un Ford Acura proaspăt reciclat în garajul clandestin, el conducea Mustangul cumpărat în Utah pentru fratele său. Am mers după el pe drumul 95, trei sferturi de oră într-o căldură care făcea să tremure peisajul, până la Boulder City, o localitate absentă de pe harta mentală a lui Leeman: e al doilea oraş din Nevada în care jocurile de noroc sunt ilegale. Am oprit la o benzinărie şi am aşteptat sub soarele arzător.

Douăzeci de minute mai târziu a oprit o maşină cu doi tipi, Leeman le-a dat cheile Mustangului, a primit o geantă de voiaj de mărime medie şi a urcat lângă mine în Fordul Acura.

Mustangul şi cealaltă maşină au luat-o spre sud, noi am făcut drumul înapoi. Nu am trecut prin Las Vegas, ne-am dus direct la depozitul din Beatty, unde Leeman a repetat rutina descuierii lacătelor fără să mă lase să văd cifrul. A pus sacoşa lângă cealaltă şi a închis uşa.