- CAIETUL MAYEI -
— Dacă ar fi izbucnit un incendiu mă prăjeam ca un cârnat!
— Şi de ce să fi izbucnit un incendiu? El este Freddy, viitorul rege al rap-ului. Freddy, spune-i bună seara fetei. Va lucra cu mine.
Freddy nici n-a catadicsit să se uite la mine. Am străbătut locuinţa ciudată, cu mobilier puţin, dar doldora de computere vechi şi obiecte de birou prin toate camerele, plus inexplicabile butelii de aragaz în bucătăria în care nu ştiu dacă se gătise vreodată ceva, cu coridorul ticsit de lăzi şi colete.
Apartamentul era legat de un altul printr-o gaură mare făcută de-a dreptul într-un perete. „Aici e biroul meu şi acolo dorm eu”, mi-a spus Brandon Leeman. Ne-am aplecat ca să
trecem prin gaură şi am ajuns într-un living identic cu precedentul, dar lipsit de mobilă, tot cu aer condiţionat, cu ferestrele acoperite cu scânduri şi uşa prevăzută cu mai multe zăvoare şi încuietori. „După cum vezi, nu am familie”, a arătat el cu un gest larg spaţiul gol. Într-una din camere se găsea un pat nefăcut, într-un colţ erau îngrămădite mai multe cutii şi o valiză, în faţa patului era alt televizor imens.
În altă cameră, mai mică şi la fel de murdară ca şi restul, am văzut un pat îngust, o comodă şi două noptiere albe, ca de fetiţă.
— Dacă rămâi, asta va fi camera ta.
— De ce sunt acoperite geamurile?
— Din precauţie, nu-mi plac curioşii. Hai să-ţi spun în ce va consta munca ta. Am nevoie de o fată prezentabilă care să
meargă la hotelurile şi cazinourile de prima mână, de cineva ca tine, care nu trezeşte bănuieli.
— Hoteluri?!
— Nu e ce crezi tu. Nu sunt băgat în prostituţie, asta e o afacere brutală şi există mai multe curve şi peşti decât clienţi. Nu, nici gând, tu doar vei face livrările la locul indicat de mine.
138
- ISABEL ALLENDE -
— Ce livrări?
— Droguri. Cei de o anume categorie preferă să fie serviţi în cameră.
— Dar e periculos!
— Nu e. Angajaţii hotelului îşi primesc partea şi se fac că
nu văd, le convine că clienţii lor să fie mulţumiţi. Singura problemă ar putea fi poliţia de moravuri, dar până acum n-a apărut niciun agent din brigada aia, te asigur. E uşor şi-o să
faci o grămadă de bani.
— Da, dacă mă culc cu tine…
— O, nu! De mult nu mă mai gândesc la aşa ceva, o să
vezi cât mi-am simplificat viaţa, a râs Brandon Leeman binedispus. Acum trebuie să ies. Încearcă să te odihneşti, de mâine putem începe.
— Ai fost tare amabil cu mine şi n-aş vrea să par nerecunoscătoare, dar nu ştiu dacă-ţi voi fi de folos. De fapt, eu…
— Hotărăşti mai târziu, nimeni nu munceşte pentru mine cu forţa. Dacă vrei să pleci mâine, n-ai decât, dar deocamdată aici e mai bine decât pe stradă, nu crezi?
M-am aşezat pe marginea patului, cu rucsacul pe genunchi, îmi venea înapoi gustul de grăsime şi ceapă, hamburgerul îmi picase ca o piatră în stomac, mă dureau muşchii şi oasele, eram ruptă. Fuga de la şcoală din Oregon, noaptea violentă de la motel, orele de drum în camion buimăcită de efectele drogului – aveam nevoie de odihnă.
— Dacă vrei, poţi să vii cu mine, ca să cunoşti şpilul, dar te previn că noaptea va fi lungă, mi-a propus Leeman.
Nu-mi venea să rămân singură. L-am însoţit până la patru dimineaţa pe la mai multe hoteluri de pe Strip, unde el înmâna punguţe cu drog portarilor, parcagiilor, unor bărbaţi şi femei cu aer de turişti care-l aşteptau în locuri întunecoase. Chinezu’ rămânea la volan, Joe Martin ţinea de şase, Leeman distribuia; niciunul nu pătrundea în hotel, erau fişaţi sau ţinuţi sub observaţie: operau de prea mult timp în aceeaşi zonă. „Nu-mi convine să fac treaba asta eu 139
- CAIETUL MAYEI -
însumi, dar nici să apelez la intermediari: cer un comision prea mare şi nu prea sunt de încredere”, mi-a spus la un moment dat. Am priceput avantajul pe care l-ar fi avut cu mine: eu nu m-aş fi ascuns, mi-aş fi arătat chipul, eu riscam totul şi nu primeam comision. Ce leafă mi-ar fi dat? N-am îndrăznit să întreb. Ne-am terminat turul şi am revenit în clădirea aia prăpădită; puştiul Freddy dormea pe o saltea.
Brandon Leeman a fost corect cu mine, nu m-a păcălit în ce priveşte tipul de afacere sau stilul de viaţă pe care mi-l propunea. Am rămas ştiind exact ce făceam.
Manuel mă vede scriind în caiet cu un zel de notar, dar nu mă întreabă ce anume scriu. O lipsă de interes total opusă
curiozităţii mele, care vreau să aflu mai multe despre el, despre trecutul lui, iubirile lui, coşmarurile lui şi ce simte pentru Blanca Schnake. Nu-mi spune nimic, eu îi spun totul, pentru că ştie să asculte şi nu-mi dă sfaturi – o calitate pe care bine-ar fi să o aibă şi bunică-mea. Încă nu i-am relatat noaptea cea fioroasă cu Roy Fedgewick, dar am să-i spun în cele din urmă. E genul de secret care îţi otrăveşte mintea. Nu mă simt vinovată, vina e a violatorului, dar mi-e ruşine.
Ieri Manuel m-a găsit în faţa computerului citind despre
„caravana morţii”, o unitate a armatei care, în octombrie 1973, la o lună după puciul militar, a străbătut Chile de la nord la sud asasinând deţinuţi politici. Era condusă de Arellano Stark, un general care alegea oameni la întâmplare, punea să fie împuşcaţi şi apoi cadavrele erau dinamitate, o metodă sigură de terorizat populaţia civilă şi soldaţii nehotărâţi. Manuel nu se referă niciodată la perioada asta, dar, văzându-mă interesată, mi-a dat să citesc o carte despre sinistra caravană, scrisă acum câţiva ani de Patricia Verdugo, o jurnalistă curajoasă care a cercetat cazul. „Nu ştiu dacă vei înţelege, Maya, eşti prea tânără şi, în plus, străină”, mi-a spus. „Nu mă subestima, tovarăşe”, i-am răspuns eu, lăsându-l cu gura căscată, căci nimeni nu mai 140
- ISABEL ALLENDE -
foloseşte acest apelativ, în vogă pe vremea lui Allende, apoi interzis de dictatură. Asta am aflat-o tot de pe net.
Au trecut treizeci şi şase de ani de la puci, de douăzeci de ani ţara asta are guverne democratice, dar tot au mai rămas cicatrici, şi chiar răni deschise. Se vorbeşte puţin despre dictatură, cei care au suferit atunci încearcă să uite, pentru tineri e un fel de istorie antică, dar găsesc câtă informaţie vreau, sunt multe pagini pe internet, există cărţi, articole, documentare şi fotografii, după cum am constatat la librăria din Castro, de unde-şi cumpără Manuel cărţile. Perioada se studiază la universitate şi a fost analizată în fel şi chip, dar în societate e de prost gust să vorbeşti despre asta. Chilienii sunt încă divizaţi. Tatăl preşedintei Michelle Bachelet, un general de brigadă al Forţelor Aeriene, a fost ucis de propriii săi tovarăşi de arme pentru că a refuzat să se supună
puciştilor, apoi ea şi mama ei au fost arestate, torturate şi exilate, dar nici ea nu vorbeşte despre asta. Blanca Schnake pretinde că această bucată din istoria chiliană e precum mâlul de pe fundul lacului – dacă-l agiţi, se tulbură apa.
