la casa de nebuni. Poate că altă fată completase între timp triada Vampirilor. M-am familiarizat cu jargonul psihologic şi cu modul de a naviga printre regulamente, care nu se numeau aşa, ci acorduri. Prin primul acord din multele pe care aveam să le semnez fără intenţia de a le respecta mă

angajam, laolaltă cu ceilalţi, să evit alcoolul, drogurile, violenţa şi sexul. Cu primele trei oricum nu era chip, dar colegii mei reuşeau să-l practice pe ultimul, în ciuda atenţiei constante a consilierilor şi psihologilor. Eu m-am abţinut.

Ca să nu ai probleme era foarte important să pari normal, deşi definiţia normalităţii era fluctuantă. Dacă mâncam prea mult eram angoasată, dacă mâncam prea puţin eram anorexică, dacă preferam singurătatea eram depresivă, dar orice prietenie era suspectă; dacă nu luam parte la o activitate, se chema că sabotez, dacă participam la prea multe voiam să atrag atenţia. „Greşeşti, nu greşeşti, tot plăteşti”, altă vorbă a bunică-mii.

Programul se baza pe trei întrebări simple: cine eşti, ce vrei să faci în viaţă, cum vei reuşi; metodele terapeutice erau însă mai puţin clare. O fată care fusese violată a fost pusă să

danseze, costumată în subretă franceză, în faţa celorlalţi elevi, un băiat cu tendinţe suicidare a fost pus să se urce în turnul de observaţie forestieră – se aruncă, nu se aruncă? –, altul, care suferea de claustrofobie, era închis regulat într-un dulap. Eram supuşi la penitenţă – ritualuri de purificare – şi la şedinţe colective în care trebuia să ne interpretăm ca la teatru traumele, cu scopul de a le depăşi. Am refuzat să joc moartea bunicului, colegii au făcut-o pentru mine, până

când psihologul de serviciu m-a declarat vindecată sau nevindecată, nu mai ştiu exact. În lungile terapii de grup mărturiseam – împărtăşeam – amintiri, visuri, dorinţe, temeri, fantezii, secretele cele mai intime. Dezgolirea sufletului, iată scopul acelor maratoane. Telefoanele mobile erau interzise, apelurile controlate, corespondenţa, muzica, literatura şi filmele cenzurate, nu avem voie să folosim e-mailul şi nici să primim vizite neanunţate.

99

- CAIETUL MAYEI -

Ai mei m-au vizitat după trei luni. În timp ce tata discuta cu Angie progresele pe care le făcusem, am luat-o pe Nini să-i arăt parcul şi vigoniile, cărora le legasem panglici de urechi.

Nini mi-a adus o poză plastifiată a bunicului făcută cu vreo trei ani înainte să moară, în care zâmbea cu pălăria pe cap şi pipa în mână. I-o făcuse Mike O’Kelly de Crăciunul celor treisprezece ani ai mei; îi dăruisem atunci bunicului Popo planeta sa invizibilă; o minge mică şi verde pe care scrisesem o sută de cifre, corespunzătoare unui număr egal de hărţi sau imagini de acolo, că aşa stabiliserăm. Darul i-a făcut multă plăcere, de aceea zâmbea ca un copil.

— El e mereu cu tine, să nu uiţi asta, Maya.

— Dar a murit, Nini!

— Da, dar îl porţi în tine, chiar dacă nu ştii încă. La început şi eu eram distrusă, credeam că-l pierdusem definitiv, dar acum aproape că-l văd.

— Şi nu mai eşti distrusă? Bravo ţie, m-am supărat eu.

— Sufăr în continuare, dar am acceptat situaţia. Am o dispoziţie mai bună.

— Te felicit. Eu am o dispoziţie tot mai proastă în azilul ăsta de imbecili. Scoate-mă de aici, Nini, înainte să ajung nebună cu acte.

— Lasă tragismele, Maya. E mult mai plăcut decât credeam, există înţelegere şi amabilitate.

— Asta că sunteţi musafiri!

— Vrei să spui că altfel se poartă rău cu tine?

— Nu ne bat, dar ne aplică torturi psihologice. Ne privează

de mâncare şi de somn, ne reduc capacitatea de apărare şi-apoi ne spală creierul, ne bagă chestii în cap.

— Ce chestii?

— Avertismente înspăimântătoare despre droguri, boli venerice, închisoare, spitale psihiatrice, avort, ne tratează ca pe idioţi. Ţi se pare puţin lucru?

— Mi se pare chiar prea mult. Ia să mă duc eu la tipa aia, cum o cheamă, parcă Angie, o să vadă ea!

— Nu!! am apucat-o eu de mână.

100

- ISABEL ALLENDE -

— Ce nu? Crezi tu c-am să le permit să-mi trateze nepoata ca pe deţinuţii de la Guantánamo? şi mafia chiliană a plecat întins spre biroul directoarei, unde am fost convocată după

câteva minute.

— Te rog să repeţi în faţa tatălui tău ceea ce i-ai spus bunicii, m-a somat Angie.

— Păi, ce-am zis?

— Ştii foarte bine la ce mă refer…

Tata nu s-a arătat impresionat şi s-a limitat să-mi reamintească hotărârea judecătoarei: reabilitare sau închisoare. Am rămas în Oregon.

La cea de-a doua vizită, după încă două luni, Nini a mea era încântată: îşi recuperase nepoata, adio machiaj de Dracula şi purtări de golancă, eram sănătoasă şi în formă.

Asta se datora celor opt kilometri pe care-i alergam zilnic. Mă

lăsau să alerg cât doream, oricum n-aş fi ajuns departe. Nu bănuiau că mă antrenam ca să evadez.

I-am povestit bunicii cum ne băteam noi joc de testele psihologice şi de terapeuţi, atât de transparenţi în intenţii că

şi ultimul ageamiu putea să-i manipuleze, cât despre nivelul academic, ce să mai vorbim, că la absolvire aveam să primim o diplomă de ignoranţi numai bună de atârnat pe perete.

Eram sătui de documentare despre încălzirea globală şi excursii pe Everest, aveam nevoie să ştim ce se petrece pe lumea asta. Mi-a spus că nu era nimic demn de a fi menţionat, doar veşti rele despre sfârşitul lumii, dar, încet de tot, până termin şcoala n-are să fie nimic. „Număr orele până

să te văd acasă, Maya, mi-e tare dor de tine”, m-a mângâiat ea pe părul vopsit în mai multe culori inexistente în natură

(cu vopselele pe care tot ea mi le trimisese prin poştă).

În ciuda curcubeului din capul meu, eram de-a dreptul decentă în comparaţie cu unii colegi. Pentru a compensa nenumăratele restricţii şi a ne da o falsă senzaţie de libertate, eram lăsaţi să purtăm hainele şi părul cum ni se năzărea, doar piercing-uri şi tatuaje în plus nu aveam voie să

ne facem. Eu aveam cercelul de aur în nas şi tatuajul din 101

- CAIETUL MAYEI -

2005. Un băiat care traversase un episod neonazist înainte de a opta pentru metanfetamină avea o svastică făcută cu fierul înroşit pe braţul drept şi cuvântul fuck tatuat în frunte.

— Ăsta cred că e futut pe bune, Nini. Ni s-a interzis să-i comentăm tatuajul, cică l-ar putea traumatiza.

— Cine e?

— Uite, lunganul ăla cu părul în ochi.

Şi unde nu se duce Nini a mea să-i spună să nu-şi facă

griji, că-şi poate şterge vorba cea buruienoasă cu laserul.