umble ca în cuşcă, scărpinându-se în cap şi dând cu piciorul în mobilă, până i-a venit fericita idee să-mi facă un nes cu lapte condensat. Asta m-a mai calmat şi am putut sta de vorbă. Mi-a spus să-l înţeleg, de douăzeci de ani nu mai trăise cu o femeie în casă, avea obiceiuri bine înrădăcinate, ordinea contează într-un spaţiu redus şi convieţuirea noastră
ar fi mai uşoară dacă ne-am respecta lenjeria intimă. Săracul de el.
74
- ISABEL ALLENDE -
— Ascultă, Manuel, eu sunt tobă de psihologie pentru că
am petrecut mai bine de un an printre ţicniţi şi terapeuţi. M-am gândit la cazul tău şi chestia e că ţi-e frică.
— De ce să-mi fie frică? a zâmbit el.
— Nu ştiu, dar voi afla. Stai să-ţi explic, povestea asta cu ordinea şi cu teritoriul e o manifestare de nevroză. Uite ce scandal ai făcut pentru nişte izmene, dar nici n-ai clipit când un necunoscut ţi-a luat cu împrumut combina şi boxele. Tu vrei să controlezi totul, mai cu seamă propriile tale emoţii, ca să te simţi în siguranţă, dar şi ultimul ageamiu ştie că nu există siguranţă pe lumea asta.
— Aşa. Continuă.
— Tu pari distant şi senin precum Siddhartha, dar pe mine nu mă păcăleşti, ştiu că în sufletul tău eşti arşice… Ştii cine e Siddhartha, nu? E Buddha.
— Da, da, Buddha.
— Nu râde. Lumea crede că eşti înţelept, că ai dobândit pacea spirituală sau altă aiureală de genul ăsta. Ziua eşti un model de echilibru şi de calm, exact ca Siddhartha, dar eu te aud nopţile, Manuel. Strigi şi gemi în somn. Ce poveste nasoală ascunzi tu?
Până aici a ţinut şedinţa de terapie. Şi-a pus şapca şi haina, l-a fluierat pe Fákin şi s-a dus să se plimbe, să
navigheze sau să se plângă de mine Blancăi Schnake. S-a întors foarte târziu. Şi tare nu-mi place să stau singură
noaptea în casa asta plină de lilieci!
Vârsta omului, la fel ca norii, e imprecisă şi schimbătoare.
Uneori Manuel îşi arată anii, alteori – depinde de lumină şi de starea lui de spirit – îl zăresc pe bărbatul tânăr care i se ascunde sub piele. Când stă aplecat asupra tastaturii în lumina albastră a computerului e bătrân, când îşi conduce şalupa nu pare să aibă mai mult de cincizeci. La început nu-i vedeam decât ridurile, pungile şi ochii tiviţi cu roşu, venele de pe mâini, dinţii pătaţi şi oasele feţei, tusea matinală şi gestul obosit cu care-şi scotea ochelarii şi-şi freca pleoapele, 75
- CAIETUL MAYEI -
dar acum nici nu mai bag de seamă aceste amănunte, îi constat doar virilitatea neostentativă. Omul e atrăgător. Sunt sigură că aşa gândeşte şi Blanca, am văzut eu cum se uită la el. Tocmai am scris că Manuel e atrăgător! Dumnezeule mare, omul e mai bătrân decât piramidele, e clar că viaţa aia nenorocită pe care am dus-o la Las Vegas mi-a făcut creierii varză, altă explicaţie nu găsesc.
Nini a mea spunea că partea cea mai sexy la o femeie sunt şoldurile, pentru că indică posibilităţile ei de reproducere, dar la bărbaţi sunt braţele, pentru că denotă capacitatea pentru muncă. Nu ştiu de unde-o fi scos teoria asta, cert este că braţele lui Manuel sunt foarte sexy. Nu musculoase ca la tineri, dar tari, cu încheieturi groase şi mâini mari – nu te-ai aştepta la un scriitor –, mâini de marinar sau de tâmplar, cu pielea crăpată şi unghiile murdare de ulei de motor, benzină, lemn şi pământ. Mâinile astea toacă roşiile şi verdeţurile şi curăţă peştele cu multă delicateţe. Îl observ pe furiş pentru că mă ţine la distanţă, cred că-i e frică de mine, mă uit la el din spate. Îmi vine să-i ating părul aspru ca o perie şi să-mi apropii nasul de şanţul de la baza cefei lui (cred că toţi avem aşa ceva). Cum o mirosi? Nu fumează şi nu îşi dă cu colonie, ca bunicul Popo, al cărui parfum îl percep când vine să mă
viziteze. Hainele lui Manuel miros ca ale mele şi ca toată
casa: a lână, a lemn, a pisici, a fum.
Devine ţepos dacă încerc să-l întreb de trecutul sau de sentimentele sale, dar tanti Blanca mi-a mai spus câte ceva, altele le-am descoperit arhivându-i dosarele. E şi sociolog, nu numai antropolog, habar n-am care-o fi diferenţa, şi presupun că aşa se explică pasiunea lui contagioasă pentru studiul culturii oamenilor din Chiloé. Îmi place să merg cu el pe alte insule, îmi place să stau în casa asta, îmi place compania lui. Învăţ tot timpul: la sosire, capul meu era ca o peşteră goală, dar o umplu rapid.
La educaţia mea contribuie şi Blanca Schnake. Pe insulă
cuvântul ei e lege, aici ea porunceşte mai abitir decât 76
- ISABEL ALLENDE -
carabinierii de la post. Când era mică, Blanca a stat la internat la o şcoală de călugăriţe, mai târziu a stat o vreme în Europa şi a studiat pedagogia; e divorţată şi are două fete, una la Santiago, cealaltă, măritată şi cu doi copii, în Florida.
Mi-a arătat poze: fetele parcă sunt modele, copiii, îngeraşi. A fost directoare la un liceu din Santiago şi acum câţiva ani şi-a cerut transferul în Chiloé, voia să stea la Castro, unde e tatăl ei, dar a nimerit pe insuliţa asta neînsemnată. Eduvigis pretinde că Blanca a avut cancer la sân şi s-a vindecat graţie unei machi, însă Manuel spune că asta a fost după o dublă
mastectomie şi chimioterapie; acum e în remisiune.
Locuieşte în spatele şcolii, în cea mai frumoasă casă din sat, refăcută şi mărită, pe care i-a cumpărat-o tatăl ei. În fiecare weekend se duce la Castro să-l viziteze.
Don Lionel Schnake e o celebritate în Chiloé şi foarte iubit pentru generozitatea sa, nelimitată, după câte se pare. „Cu cât dăruieşte mai mult, cu atât mai bine îi merg investiţiile, de aceea nu mi se pare deloc un păcat să-i cer”, mi-a declarat Blanca. La reforma agrară din 1971, guvernul lui Allende a expropriat domeniul Schnake din Osorno, împărţindu-l aceloraşi ţărani care-l munciseră şi trăiseră
acolo decenii la rând. Omul nu şi-a pierdut timpul urând şi sabotând guvernul, ca alţii în situaţia sa, ci a căutat alte orizonturi şi oportunităţi. Se simţea tânăr, putea s-o ia de la început. S-a mutat în Chiloé şi a pus pe picioare o afacere cu produse marine pentru cele mai bune restaurante din Santiago. A trecut cu bine peste avatarurile politice şi economice ale epocii, iar mai târziu peste competiţia cu pescadoarele japoneze şi cu crescătoriile de somoni. În 1976
guvernul militar i-a restituit pământul, Schnake l-a predat fiilor săi, care au scos domeniul din prăpădul în care ajunsese, dar el a rămas în Chiloé, pentru că avusese deja un atac de cord din cele care-aveau să mai urmeze şi s-a gândit că salvarea avea să fie ritmul lent al localnicilor. „La optzeci şi cinci de ani bine trăiţi, inima îmi merge mai bine 77
- CAIETUL MAYEI -
decât un ceas elveţian”, mi-a spus don Lionel duminica asta, când am fost la el cu Blanca.
Aflând că eu eram gringuita lui Manuel Arias, m-a îmbrăţişat călduros. „Spune-i comunistului ăla să vină să mă
vadă, n-a mai fost de la Anul Nou, şi că am un brandy de colecţie senzaţional.” E un fel de patriarh roşu în obraji, cu o mustaţă stufoasă şi patru fire albe pe cap, e burtos, bon viveur, expansiv, râde în hohote de propriile glume şi masa lui e mereu întinsă pentru cine se nimereşte. Exact aşa mi-l imaginez pe Millalobo, făptura mitică care răpeşte fete şi le duce în regatul său de sub mare. Acest Millalobo cu nume nemţesc se declară victima femeilor în general – „parcă pot să
le refuz ceva acestor bunăciuni!” – şi mai ales a fiică-sii, care îl exploatează. „Blanca e mai pomanagioaică decât băştinaşii, tot timpul cere câte ceva pentru şcoala aia a ei. Ştii ce mi-a cerut ultima dată? Prezervative!! Doar asta mai lipsea în ţara asta, prezervative pentru copii!” s-a cutremurat el de râs.
Don Lionel nu e singurul care cedează înaintea Blancăi. La o vorbă a ei s-au adunat peste douăzeci de voluntari să
repare şi să zugrăvească şcoala; claca asta se numeşte minga şi constă într-un număr variabil de persoane care colaborează gratis la o treabă, ştiind că la rândul lor vor avea parte de acelaşi ajutor. E legea sacră a reciprocităţii: astăzi pentru tine, mâine pentru mine. Aşa se recoltează cartofii, se repară acoperişurile şi se dreg plasele de pescuit; aşa a ajuns acasă frigiderul lui Manuel.
