Mi-au arătat piscina acoperită, sala de gimnastică, alta multifuncţională cu fotolii, masă de biliard şi un cămin mare în care ardeau trunchiuri groase. Internii erau în sufragerie la mişte mese rustice pe care se aflau vaze cu flori, am reţinut amănuntul pentru că nu era anotimpul lor. Două

mexicance surâzătoare cu şorţuri albe serveau cina.

Ambianţa era familială, relaxată, zumzăitoare. Aroma de fasole şi carne friptă m-a izbit în nări, dar am refuzat să

mănânc: ce să mă amestec eu cu caraghioşii ăia!

Angie a luat un pahar cu lapte şi o farfurie cu pişcoturi şi m-a dus în dormitor, o cameră simplă, cu patru paturi, mobilă din lemn natur, tablouri cu păsări şi flori. Singura dovadă că mai dormeau şi alţii aici erau pozele de familie de pe noptiere. M-am înfiorat la gândul că cine ştie ce anormale vieţuiau în curăţenia asta. Valiza şi rucsacul meu se aflau pe un pat, deschise şi cu semne clare că fuseseră cercetate. Era să-i spun lui Angie că refuzam să dorm cu altcineva în cameră, dar mi-am adus aminte că a doua zi aveam să fug –

n-avea rost să fac scandal pentru o singură noapte.

Mi-am lepădat nădragii şi încălţările şi m-am culcat fără

să mă spăl, sub privirile atente ale directoarei. „Nu am urme de ac şi nici n-am încercat să-mi tai venele”, am sfidat-o, arătându-i braţele. „Mă bucur, Maya. Somn uşor”, a spus Angie pe un ton firesc, mi-a lăsat laptele şi farfuria pe noptieră şi a plecat lăsând uşa deschisă.

Am devorat gustarea tânjind după ceva mai consistent, dar eram răpusă şi m-am prăbuşit într-un somn adânc. M-am trezit cu lumina primilor zori care se strecura prin storuri, flămândă şi confuză. Dând cu ochii de siluetele fetelor adormite, mi-am adus aminte unde mă aflam. M-am 93

- CAIETUL MAYEI -

îmbrăcat repede, mi-am înhăţat rucsacul şi haina şi am ieşit pe furiş. Am traversat holul, m-am îndreptat spre o uşă mare care părea să dea spre exterior şi m-am pomenit pe un culoar acoperit, care făcea legătura între două corpuri de clădire.

Aerul rece de afară m-a izbit ca un pumn. Cerul era portocaliu şi pământul acoperit cu un strat subţire de zăpadă, aerul mirosea a pin şi a foc. La câţiva metri mai încolo o familie de cerbi se uita la mine, măsurând pericolul, scoţând abur pe nări şi tremurând din codiţe. Doi pui, cu petele de nou-născuţi pe ei, se ţineau ezitant pe picioarele subţiri, în timp ce mama lor îi păzea cu urechile ciulite. Ne-am uitat îndelung una la alta, pândindu-ne nemişcate prima reacţie, până când un glas din spatele meu ne-a făcut să

tresărim şi animalele au fugit. „Vin după apă. Mai vin şi urşi-spălători, vulpi şi urşi bruni.”

Era bărbosul care mă primise în ziua precedentă, îmbrăcat cu un hanorac de schior, în cizme şi cu o căciulă îmblănită

pe cap. „Ne-am văzut ieri, poate mai ţii minte, eu sunt Steve, unul dintre consilieri. Mai sunt două ore până la micul dejun, dar am cafea”, a mai spus şi a luat-o spre clădire fără

să se uite în urmă. L-am urmat automat în sala mare cu masa de biliard şi am rămas în defensivă în timp ce el aprindea focul în şemineu cu hârtie de ziar şi turna două

ceşti de cafea cu lapte dintr-un termos. „Azi-noapte a nins pentru prima oară”, a mai spus în timp ce aţâţa focul cu căciula.

Tanti Blanca a trebuit să se ducă urgent la Castro, pentru că tatăl ei făcuse o tahicardie alarmantă după ce urmărise la televizor un concurs pentru cel mai frumos fund de pe plajă.

Blanca pretinde că Millalobo mai trăieşte doar pentru că

cimitirul i se pare un loc prea plicticos. Imaginile acelea pot fi fatale pentru un cardiac: fete în tanga dând din fund sub privirile unei hoarde masculine, care din prea mare entuziasm aruncă sticle şi atacă presa. La Taverna Mortului 94

- ISABEL ALLENDE -

bărbaţii salivau în faţa televizorului, iar femeile, cu mâinile în sân, scuipau scârbite. Mă întreb ce-ar zice de un asemenea concurs bunică-mea şi amicele ei feministe. A câştigat o blondă vopsită şi cu posterior de negresă, de pe plaja Pichilemu, naiba ştie unde-o fi şi asta. „Din cauza borfetei ăleia tata era să dea colţu’ ”, a sunat comentariul Blancăi la întoarcere.

Am de făcut o echipă de fotbal de copii, sarcină uşoară, căci în ţara asta copiii dau cu piciorul într-o minge de cum învaţă să meargă. Am deja o echipă formată, alta de rezervă

şi una de fete, care a iscat un val de glume, deşi nimeni nu s-a opus făţiş, c-ar fi avut de-a face cu tanti Blanca. Scopul e ca selecţionata noastră să participe la campionatul şcolar din septembrie, cu ocazia Zilei Naţionale. Până atunci mai avem nişte luni bune de antrenament, dar fără pantofi de sport e cam greu, oamenii n-au bani pentru aşa ceva, aşa că, împreună cu Blanca, i-am făcut o vizită de curtoazie lui don Lionel Schnake, restabilit după impactul produs de fundurile estivale.

L-am îmblânzit cu două butelci din cel mai bun rachiu „de aur”, pe care Blanca îl prepară cu alcool, zahăr, zer şi mirodenii, şi i-am tras un discurs despre avantajele de a ţine copiii ocupaţi cu activităţi sportive, ca să nu facă prostii. Don Lionel a fost de acord. Până la a pomeni de fotbal a mai fost nevoie de un păhărel, cert e că ne-a promis unsprezece perechi de încălţări. A trebuit să-i explicăm că aveam nevoie de unsprezece pentru echipa masculină (Caleuche), unsprezece pentru echipa feminină (Pincoya), plus încă şase pentru rezerve. Rezultatul a fost o predică despre criza economică, crescătoriile de somon, şomaj, despre fiică-sa care era un sac fără fund care-avea să-l bage în groapă cu cererile ei, şi unde s-a mai pomenit ca nişte tenişi să fie o prioritate în deficitarul sistem educativ al acestei ţări?

În cele din urmă şi-a şters fruntea, a mai dat pe gât un păhărel şi ne-a completat cecul. În aceeaşi zi am comandat încălţările la Santiago, după o săptămână am mers cu 95

- CAIETUL MAYEI -

autobuzul să le ridicăm de la Ancud. Tanti Blanca le ţine sub cheie, ca să nu fie purtate zilnic, şi i-a ameninţat pe copii că

dacă le creşte piciorul zboară din echipă.

96

- ISABEL ALLENDE -

TOAMNA

Aprilie, mai

Şcoala a fost reparată. Aici vin oamenii să se refugieze în caz de urgenţă, pentru că e clădirea cea mai solidă, în afară

de biserică – a cărei structură de lemn e susţinută de Dumnezeu, după cum s-a văzut în 1960, când s-a produs cel mai mare cutremur înregistrat vreodată în lume, 9,5 pe scara Richter. Marea aproape că a înghiţit satul, dar valurile s-au oprit în uşa bisericii. În cele zece minute de seism s-au micşorat lacuri, au dispărut insule, s-a căscat pământul şi au fost înghiţite căi ferate, poduri şi şosele. Chile e predispus la catastrofe, inundaţii, secetă, furtuni, cutremure şi valuri seismice în stare să arunce un vapor în mijlocul pieţei.

Oamenii au în acest sens o filosofie resemnată – aşa a vrut Dumnezeu, care ne pune la încercare –, dar dacă trece mult timp fără să-i lovească vreo nenorocire devin nervoşi. La fel e şi Nini a mea, parcă aşteaptă mereu să-i cadă cerul în cap.

Şcoala e deci pregătită pentru următoarea burzuluire a naturii; e centrul social al insulei, aici se adună cercul femeilor, grupul de artizanat şi Alcoolicii Anonimi, unde am şi fost de vreo două ori, pentru că-i promisesem lui Mike O’Kelly, dar eram singura femeie între cinci bărbaţi care se sfiau să vorbească în prezenţa mea. De fapt, nici nu-mi trebuie, de mai bine de patru luni n-am mai băut nimic. Tot la şcoală vedem filme, se rezolvă conflicte minore care nu merită intervenţia carabinierilor şi se discută despre aspectele curente, precum semănăturile, recoltele, preţul cartofilor şi al produselor mării; tot aici Liliana Treviño împarte vaccinuri şi sfaturi de igienă, pe care femeile mai coapte le ascultă amuzate: „Dacă nu te superi, donşoară

Liliana, pe noi ne înveţi să doftoricim?” Cumetrele astea ne asigură, şi pe bună dreptate, că pastilele care vin în flacoane sunt suspecte, cineva se îmbogăţeşte cu ele, şi preferă

leacurile băbeşti, care sunt pe gratis, sau hârtiuţele 97

- CAIETUL MAYEI -

homeopatice. La scoală ni s-a explicat şi programul guvernamental de contracepţie, care le-a făcut pe nişte bunicuţe să se sperie, şi tot aici carabinierii ne-au dat instrucţiuni în ce priveşte păduchii, care produc câte o epidemie din doi în doi ani. Mă mănâncă pielea capului doar când mă gândesc la păduchi, prefer puricii, care rămân pe Fákin şi pe mâţe.

Computerele şcolii sunt precolumbiene, dar sunt bine păstrate şi le folosesc pentru toate cele, în afară de e-mail.

M-am obişnuit să trăiesc fără să comunic. Şi cui să scriu dacă nu am prieteni? Primesc veşti de la Nini şi Albă-ca-Zăpada, care-i scriu cifrat lui Manuel; aş vrea să le spun impresiile mele despre ciudatul meu exil – nici nu-şi imaginează cum e Chiloé, pentru asta trebuie să trăieşti aici.

Am rămas la şcoala din Oregon aşteptând să mai treacă

frigul ca să evadez; numai că prin pădurile acelea iarna venea ca să stea, cu frumuseţea ei cristalină de zăpadă şi gheaţă şi cu cerul ba albastru şi inocent, ba plumburiu şi ameninţător. Când zilele s-au lungit, temperatura a crescut şi au început activităţile în aer liber, m-am gândit din nou să

fug, dar atunci au adus vigoniile, două animale zvelte cu urechile ciulite şi gene de mireasă, costisitorul cadou al tatălui recunoscător al unui absolvent din anul precedent.

Angie mi-a încredinţat vigoniile, argumentând că nimeni nu era mai indicat să aibă grijă de ele decât mine, care crescusem cu câinii descoperitori de bombe ai lui Susan. A trebuit să-mi amân planurile de evadare: aveau nevoie de mine.

Treptat, m-am obişnuit cu programul de sport, artă şi terapie, dar prieteni nu mi-am făcut, pentru că sistemul descuraja prietenia; eram, cel mult, complici la oarece năzbâtii. Nu-mi era dor de Sarah şi Debbie, de parcă

schimbarea de mediu şi împrejurări le-ar fi luat din importanţă. Le invidiam însă, trăiau fără mine la Berkeley High, bârfind-o pe obraznica aia de Maya Vidal care ajunsese 98

- ISABEL ALLENDE -