încălzească apa la baie şi prosoapele, pe urmă vine Eduvigis sau fiică-sa Azucena şi avem parte de un mic dejun grozav, cu ouă proaspete de la găinile ei, pâine pe care tocmai a scos-o din cuptor şi lapte spumos şi cald de la vaca ei.
Laptele ăsta are un miros special, la început îmi făcea silă, acum îl ador, miros de grajd, de fân, de balegă. Eduvigis ar dori să iau micul dejun în pat, „ca o domnişoară” – aşa se mai poartă în Chile în casele cu bonă –, dar asta se întâmplă
doar duminica, când mă scol târziu, pentru că vine Juanito, 71
- CAIETUL MAYEI -
nepotul ei, şi citim în pat cu Fákin la picioare. Am ajuns la jumătatea primului volum cu Harry Potter.
După-amiază, când mi-am terminat treaba pentru Manuel, o iau la goană prin sat; lumea se uită la mine mirată şi mă
întreabă unde mă grăbesc aşa. Am nevoie de mişcare dacă
vreau să nu ajung obeză, pentru că mănânc pe rupte, mănânc cât n-am mâncat tot anul care a trecut. Dieta locală
colcăie de carbohidraţi, dar nu vezi oameni obezi, o fi pentru că fac efort fizic, aici trebuie să te mişti, nu glumă. Azucena Corrales e cam grasă pentru cei treisprezece ani ai ei, dar n-am reuşit s-o fac să alerge cu mine, îi e ruşine, „ce-o să zică
lumea”! Fata asta stă prea mult timp singură, în sat sunt prea puţini tineri, doar câţiva pescari, vreo şase adolescenţi trândavi şi blegiţi de marijuana şi băiatul de la internet-cafe, unde cafeaua e nes, conexiunea la net capricioasă, iar eu mă
duc cât mai rar, ca să nu fiu tentată să dau mailuri.
Singurele persoane de pe insula asta care trăiesc fără să
comunice sunt dona Lucinda şi eu, ea pentru că e bătrână, eu pentru că sunt fugară; toţi ceilalţi îşi au telefoanele mobile şi computerele de la internet-cafe.
Dar nu mă plictisesc. Asta mă cam miră, înainte mă
plictiseam chiar şi la filmele de acţiune. M-am obişnuit cu orele goale, cu zilele lungi, cu trândăveala. Mă mulţumesc cu puţin, cu rutina muncii lui Manuel, cu romanele proaste de la tanti Blanca, cu vecinii şi copiii care se deplasează în cârd, nesupravegheaţi. Juanito Corrales e preferatul meu, parcă e o marionetă, slab, cu capul mare şi nişte ochi negri cărora nu le scapă nimic. Trece drept prostuţ pentru că nu prea vorbeşte, de fapt e foarte isteţ: s-a prins că orice-ai vorbi lumea tot nu te bagă în seamă, aşa că rosteşte doar strictul necesar. Joc fotbal cu băieţii, pe fete n-am reuşit să le conving, pe de-o parte, pentru că băieţii refuză să joace cu ele, pe de alta, pentru că pe aici n-a auzit nimeni de vreo echipă de fotbal feminină. Dar asta trebuie schimbat, am decis cu tanti Blanca, imediat ce începe şcoala, în martie, când copiii vor fi la mâna noastră, ne vom ocupa şi de asta.
72
- ISABEL ALLENDE -
Vecinii mi-au deschis uşa caselor – e un fel de a spune, căci uşile stau deschise mereu. Spaniola mea e mai bună, aşa că putem face conversaţie. Localnicii au un accent special şi folosesc cuvinte şi expresii de negăsit; Manuel pretinde că acestea provin din spaniola veche, pentru că
Chiloé a fost mult timp izolat de restul tării. Chile şi-a dobândit independenţa de sub Spania în 1810, dar arhipelagul abia în 1826: a fost ultimul teritoriu spaniol din conul sudic al Americii.
Manuel m-a mai prevenit că oamenii de aici sunt reticenţi, dar cu mine sunt foarte amabili. Mă poftesc în casă, stăm lângă sobă la o palavră şi un ceai maté, o infuzie de ierburi verde şi amară, servită într-o tărtăcuţă care trece din mână
în mână, şi toţi sorb din aceeaşi bombilla. Îmi vorbesc de boli şi de bolile plantelor, care pot fi cauzate de invidia vreunui vecin. Mai multe familii sunt certate din cauza unor bârfe sau a unor suspiciuni de vrăjitorie; nu-mi explic cum de ţin supărarea, suntem doar vreo trei sute de suflete şi vieţuim într-un spaţiu limitat, precum găinile în coteţ. În această
comunitate niciun secret nu poate fi păstrat, e un fel de familie mare, divizată, ranchiunoasă şi silită să convieţuiască
şi să se ajute la nevoie.
Mai vorbim şi despre cartofi – sunt o sută de varietăţi sau
„calităţi”, cartofi roşii, vineţi, negri, albi, galbeni, rotunzi, lunguieţi şi aşa mai departe – şi despre cum se plantează
când luna e în scădere şi în niciun caz într-o zi de duminică, cum ridici slavă Domnului la prima sădire şi prima recoltă, cum le cânţi când dorm sub pământ. Dona Lucinda, la cei o sută şi nouă ani împliniţi, le cântă şi le vrăjeşte cam aşa:
„Omule, ai grijă de cartofii tăi, ai mare grijă, că vine altul şi ţi-i scoate”. Se mai plâng şi de crescătoriile de somoni, care le-au adus multe necazuri, şi de guvernul care promite mult şi face puţin, dar sunt de acord că Michelle Bachelet e cel mai bun preşedinte pe care l-au avut, cu toate că e femeie.
Nimeni nu e perfect.
73
- CAIETUL MAYEI -
Nici Manuel nu e perfect; e sec, auster, e lipsit de un pântec primitor şi de o viziune poetică prin care să înţeleagă
Universul şi sufletul omenesc, aşa ca bunicul, dar am prins drag de el, nu zic nu. Ţin la el tot atât cât ţin la Fákin, pentru că nu face nimic ca să se facă iubit. Defectul lui major e ordinea asta obsesivă, casa parcă e o garnizoană, uneori îmi las deliberat lucrurile aruncate aiurea sau vasele nespălate în bucătărie, doar-doar s-o mai relaxa şi el. Nu avem certuri în sensul strict al termenului, doar ciocniri. De exemplu azi, nu mai aveam schimburi curate, că uitasem să
spăl, şi am înhăţat nişte chiloţi de-ai lui care se uscau pe sobă. Mi-am zis că dacă nişte străini pot lua din casă ce li se năzare, pot şi eu împrumuta ceva.
— Data viitoare te rog să-mi ceri voie, mi-a spus pe un ton care nu mi-a plăcut deloc.
— Zău că eşti maniac, Manuel! De parcă n-ai mai avea şi alţii, am replicat pe un ton care nu i-a făcut nici lui plăcere.
— Eu nu-ţi iau lucrurile, Maya.
— Nici n-ai avea ce lua, n-am mai nimic! Uite, ia-ţi înapoi izmenele astea afurisite, i-am zis, şi-am dat să-mi scot pantalonii, dar m-a oprit, speriat.
— Nu, nu! Ţi-i fac cadou, Maya.
Am început să plâng ca o proastă. Nu pentru asta, desigur, poate pentru că eram înainte de ciclu sau pentru că
azi-noapte mi-am adus aminte de moartea bunicului şi am fost tristă toată ziua. Bunicul Popo m-ar fi luat în braţe şi în două minute am fi râs amândoi, dar Manuel a început să
