Cei doi carabinieri îmi aduc aminte de sergentul Walczak din Berkeley: sunt toleranţi cu slăbiciunile omeneşti. Cele două celule ale postului, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, servesc de regulă pentru a caza beţivii pe timp de ploaie, când n-au cum să-i ducă la casele lor.

Ultimii trei ani ai mei, între şaisprezece şi nouăsprezece, au fost atât de explozivi că i-au pus capac bunică-mii, care a rezumat situaţia în felul următor: „Mă bucur că bunicul nu mai e în viaţă ca să vadă ce-ai ajuns, Maya”. Era să-i răspund că dacă bunicul Popo ar fi trăit n-aş fi ajuns ce am ajuns, dar mi-am înghiţit vorbele: nu era drept să-l consider pe el vinovat pentru purtarea mea.

Într-o zi de noiembrie din 2006, trecusetă paisprezece luni de la moartea lui, la ora patru dimineaţa, s-a primit un apel de la spitalul comitatului prin care familia Vidal era anunţată

că minora Maya Vidal ajunsese acolo cu o ambulanţă şi era la secţia de chirurgie. Acasă era doar bunica; l-a sunat pe Mike O’Kelly şi l-a rugat să dea de tata, apoi a zburat la spital. În seara aceea o ştersesem ca să asist la un rave care se ţinea într-o fabrică dezafectată şi unde mă aşteptau Debbie şi Sarah. N-am putut merge cu Volkswagenul, pentru că bunica iar îl buşise şi era la reparat, aşa că am luat vechea mea bicicletă, cam ruginită şi cu frânele stricate.

88

- ISABEL ALLENDE -

Îl ştiam pe paznic, un tip cu moacă de brută şi creier de găină, care a lăsat Vampirii să intre fără să ne întrebe de vârstă. Fabrica vibra de decibeli şi de mulţimea dezlănţuită, marionete dezarticulate, unii ţopăiau şi dansau, alţii erau încremeniţi într-o stare catatonică şi ţineau doar ritmul cu capul. Se bea până la desfiinţare, se fuma tot ce nu se putea injecta, se copula cu cine se nimerea – asta era treaba.

Mirosul, fumul şi zăpuşeala erau atât de dense că trebuia să

ieşi afară ca să iei o gură de aer. Cum am ajuns, am intrat în atmosferă cu un cocktail de invenţie proprie – gin, vodcă, whisky, tequila şi Coca-Cola – şi l-am fixat cu o pipă de marijuana amestecată cu cocaină şi câteva picături de LSD; efectul a fost ca de dinamită. Curând le-am pierdut din vedere pe fete, cate se topiseră în mulţimea frenetică. Am dansat singură, am continuat să beau, m-am lăsat pipăită de mai mulţi băieţi… Am uitat detaliile şi nu mai ştiu ce a urmat. Două zile mai târziu, când a început să dispară

efectul calmantelor administrate la spital, am aflat că, ieşind de la rave făcută praf şi mergând pe o bicicletă fără far şi fără

frâne, fusesem lovită de o maşină. Zburasem la câţiva metri, nimerind în arbuştii de pe marginea şoselei. Încercând să mă

ocolească, şoferul intrase într-un stâlp şi făcuse comoţie cerebrală.

Am stat douăsprezece zile la spital cu un braţ rupt, mandibula dislocată şi pielea arzându-mi, căci nimerisem într-o tufa de iederă veninoasă, şi alte douăzeci captivă în casă, cu şuruburi şi tije în os, păzită de bunica şi de Albă-ca-Zăpada, care venea s-o înlocuiască în orele în care se odihnea. Nini credea că accidentul fusese un mijloc disperat al bunicului ca să mă protejeze: „Dovada e că ai rămas în viaţă şi nu ţi-ai rupt un picior, ca să nu mai poţi juca fotbal”.

În fond, cred că era bucuroasă că scăpase de obligaţia de a-i spune tatii tot ce aflase despre mine; asta a făcut-o poliţia.

Şi-a lăsat toate treburile şi s-a instalat lângă mine cu un zel de temnicer. Când Sarah şi Debbie au venit să mă vadă

(nu îndrăzniseră s-o facă imediat după accident), le-a dat 89

- CAIETUL MAYEI -

afară răcnind ca o zarzavagioaică, dar de Rick Laredo, care s-a înfiinţat cu un buchet de lalele fleşcăite şi cu inima frântă, i-a fost milă. Cum am refuzat să-l primesc, l-a luat în bucătărie şi i-a ascultat mai bine de două ore jelaniile.

„Băiatul îţi transmite un mesaj, Maya: mi-a spus că n-a torturat niciun animal şi te roagă să-i mai dai o şansă.”

Bunică-mea are o slăbiciune pentru cei ce suferă din dragoste. „Spune-i că poate să fie şi vegetarian şi să lupte pentru salvarea tonului, şi tot nu vreau să-l văd”, am anunţat-o.

Calmantele şi spaima că fusesem descoperită mi-au frânt voinţa şi i-am mărturisit bunică-mii tot ce m-a întrebat de-a lungul unui interogatoriu nesfârşit, deşi era la curent, graţie lecţiilor predate de şobolanul ăla de Norman; viaţa mea nu mai avea taine.

— Nu cred că eşti iarbă rea şi nici total tâmpită, deşi faci totul ca să pari aşa, a oftat ea. De câte ori n-am discutat despre pericolul drogurilor? Şi cum ai putut să le ceri bani ălora sub ameninţarea pistolului?

— Erau nişte perverşi şi nişte pedofili, Nini, o meritau din plin.

— Şi cine eşti tu ca să faci dreptate pe lumea asta?

Batman? Puteau să te omoare!

— Dar n-am păţit nimic…

— Cum n-ai păţit nimic! Uite în ce hal eşti! Ce mă fac eu cu tine, Maya? s-a pornit ea pe plâns.

— Iartă-mă, Nini, nu plânge, te rog. Îţi jur că am învăţat lecţia. Accidentul m-a făcut să văd lucrurile limpede.

Căinţa mea era autentică, eram speriată cu adevărat, dar nu mi-a folosit la nimic; odată restabilită, tata m-a dus la o şcoală din Oregon specializată în adolescenţi recalcitranţi.

Fireşte că n-am vrut să merg de bunăvoie, a trebuit să

apeleze la un poliţist prieten cu Susan, un mastodont cu mutră de moai de pe Insula Pastelul, care l-a ajutat să ducă

treaba la bun sfârşit. Nini s-a ascuns să nu mă vadă luată pe sus, ca o vită dusă la tăiere, urlând că nu mă iubea nimeni, 90

- ISABEL ALLENDE -

că mă părăsiseră toţi, că mai bine mă omoară acum, înainte s-o fac eu.

Am stat închisă la instituţia din Oregon până la începutul anului 2008, alături de cincizeci şi şase de juni rebeli, drogaţi, sinucigaşi, anorexici, bipolari, exmatriculaţi de la şcoală şi de alţii neîncadrabili în nicio categorie. Mi-am propus să sabotez orice încercare de aducere pe calea cea bună, făceam planuri de răzbunare pe tata, care mă adusese la casa asta de nebuni, pe Nini, care acceptase, şi pe toţi cei care-mi întorseseră spatele. Adevărul e că ajunsesem acolo prin decizia judecătoarei care se ocupase de procesul accidentului. Mike O’Kelly o cunoştea şi intervenise pentru mine, reuşind să-i moaie inima; în caz contrar, aş fi ajuns într-o închisoare, nu chiar la San Quentin, cum îmi prevestea bunică-mea când se criza. Tipa e cam exagerată.

Odată m-a dus să văd un film atroce în care era executat un criminal la San Quentin – „ca să vezi ce se întâmplă dacă

încalci legea, Maya. Începi prin a şterpeli un creion colorat de la şcoală şi ajungi pe scaunul electric”, mi-a spus când ieşeam. De-atunci vorba ajunsese o glumă de care râdeam, dar de data asta a repetat-o cu toată seriozitatea.

Dat fiind că eram minoră şi nu aveam antecedente, judecătoarea, o doamnă asiatică îndesată şi mai grea ca un sac cu nisip, mi-a dat să aleg între un program de reabilitare şi o închisoare pentru tineri, aşa cum cerea şoferul care mă

lovise: ghicind că asigurarea tatei n-avea să-l compenseze cu o sumă atât de frumoasă pe cât spera, omul îşi pusese în gând să mă pedepsească. Alegerea n-a fost a mea, ci a tatălui meu, care nici măcar nu m-a întrebat. Din fericire, sistemul educaţional din California acoperea toate cheltuielile, altminteri ai mei ar fi trebuit să vândă căsoiul ca să-mi plătească dezintoxicarea, care costa şase mii de dolari pe an

– părinţii unor colegi de-ai mei veneau să-şi viziteze odraslele în avioane private.

91

- CAIETUL MAYEI -

Tata a fost uşurat de decizia Curţii, căci fiică-sa îi frigea mâinile ca un cărbune aprins şi voia să scape de mine. M-a dus deci în Oregon în timp ce eu mă zbăteam cu tot cu cele trei pastile de Valium pe care mă siliseră să le înghit; ar fi fost nevoie de o doză dublă ca să pună capac unui organism ca al meu, care funcţiona normal cu un cocktail de Vicodin şi ciuperci mexicane. Amicul lui Susan şi tata m-au luat pe sus, m-au urcat în avion, pe urmă am mers cu o maşină

închiriată de la aeroport la şcoală pe o şosea interminabilă

care traversa pădurile. Mă aşteptam la cămaşă de forţă şi la electroşocuri, dar şcoala era un ansamblu agreabil de clădiri din lemn în mijlocul unui parc. Nu semăna nici pe departe cu un azil de nebuni.

Directoarea ne-a primit în biroul ei împreună cu un tânăr bărbos, care s-a dovedit a fi unul dintre psihologi. Parcă erau fraţi, cu pletele cânepii adunate în coadă de cal, blugi decoloraţi, pulover cenuşiu şi cizme, uniforma personalului, prin care acesta se deosebea de internii îmbrăcaţi cât se poate mai fistichiu. M-au tratat ca pe o prietenă venită în vizită, nu ca pe fata ciufulită şi scandalagioaică adusă târâş

de cei doi bărbaţi. „Poţi să-mi spui Angie, iar el e Steve. Te vom ajuta, Maya. O să vezi, programul e foarte uşor”, a spus femeia pe un ton însufleţit. Am vomitat alunele mâncate în avion. Tata a prevenit-o că nu va fi uşor, dar ea avea dosarul meu pe birou şi pesemne că avusese de-a face cu cazuri mai grave. „Se întunecă şi drumul e lung, domnule Vidal, e mai bine să plecaţi acum. Nu vă faceţi griji, Maya e pe mâini bune.” Tata s-a grăbit spre uşă, dar m-am repezit la el, m-am agăţat de haina lui şi l-am implorat să nu mă lase aici, te rog, tati, te rog. Angie şi Steve m-au tras înapoi destul de blând, în vreme ce tata şi moaiul o ştergeau rapid.

Răpusă de oboseală, am încetat să mă zbat şi m-am lăsat jos, încovrigată ca un câine. M-au lăsat să stau aşa o vreme, au curăţat ce vomitasem, iar când mi-au trecut sughiţurile şi nu mi-au mai curs mucii mi-au dat un pahar cu apă. „N-am 92

- ISABEL ALLENDE -

de gând să rămân în casa asta de nebuni! O să evadez cu prima ocazie!” i-am anunţat cu ultimele puteri, dar n-am opus rezistenţă când m-au dus să-mi arate locurile. Afară era frig bine, dar clădirea era caldă şi comodă, cu lungi culoare acoperite, spaţii largi, tavane înalte cu bârne, ferestre mari aburite, aromă de lemn, totul simplu. Nici gratii, nici lacăte.