— Nu, frică nu, dar mi-e ciudă, Maya. Aş vrea să mai stau douăzeci de ani cu voi.
— Ce-o fi dincolo? Tu crezi că există viaţă după moarte?
— E o posibilitate, dar nu s-a demonstrat.
— Nici existenţa planetei tale nu s-a demonstrat şi uite că
crezi în ea, l-am contrazis şi a râs, flatat.
— Ai dreptate, Maya, e absurd să crezi doar în ceea ce se poate dovedi.
— Mai ţii minte când m-ai luat la observator să văd cometa? În noaptea aia l-am văzut pe Dumnezeu. Nu era lună, cerul era negru şi spuzit cu diamante şi când m-am uitat prin telescop am văzut limpede coada cometei…
— Gheaţă, amoniac, metan, fier, magneziu şi…
— Ba era un voal de mireasă şi în spate era Dumnezeu.
— Şi cum era?
— Ca o pânză de păianjen luminoasă. Şi tot ce există e legat prin firele acesteia. Nu ştiu să-ţi explic. După ce-ai să
mori ai să călătoreşti precum cometa aia şi eu am să mă agăţ
de coada ta…
— O să fim pulbere de stele… Nu plânge, copilă, că mă faci şi pe mine să plâng, pe urmă plânge şi Nini a ta şi nu ne mai potolim niciodată.
În ultimele zile abia putea să înghită un pic de iaurt şi să
soarbă puţină apă. Abia mai vorbea, dar nu se plângea, plutea într-o semitrezie produsă de morfină, ţinându-ne pe amândouă de mână. Poate că nici nu mai ştia unde se află, dar ştia că ne iubeşte. Nini i-a spus poveşti până-n ultima clipă, nu mai înţelegea, dar era legănat de ritmul glasului ei.
Îi povestea despre doi îndrăgostiţi care se reîncarnau în diferite epoci, trăiau o mulţime de aventuri, mureau şi se reîntâlneau iar, mereu împreună.
Eu inventam rugăciuni pe care le şopteam întruna, în bucătărie, în baie, în foişor, în grădină, oriunde mă puteam ascunde, implorând divinitatea lui Mike O’Kelly să se îndure de noi, dar ea rămânea mută şi îndepărtată. Mă umplusem de coşuri, îmi cădea părul şi-mi rodeam unghiile până la 60
- ISABEL ALLENDE -
sânge; Nini îmi pansa degetele cu bandă adezivă şi mă punea să dorm cu mănuşi. Nu suportam ideea de a trăi fără bunicul meu, dar nici agonia sa lentă; începusem să mă rog să moară
mai repede ca să nu mai sufere. Dacă mi-ar fi cerut, i-aş fi administrat mai multă morfină decât era nevoie ca să-l ajut să moară, dar nu mi-a cerut-o niciodată.
Dormeam îmbrăcată pe canapeaua din salon, iepureşte, aşa mi-am dat seama că venise clipa despărţirii. Am fugit s-o trezesc pe Nini, care luase un somnifer, am sunat să-i chem pe tata şi pe Susan, care au sosit în zece minute.
Bunica, în cămaşă de noapte, s-a culcat lângă bărbatul ei cu capul pe pieptul lui, aşa cum dormiseră mereu. De pe partea cealaltă a patului m-am aplecat şi eu la pieptul lui, care nu mai era puternic şi lat. Inima abia-i mai bătea, respiraţia devenise imperceptibilă, am avut impresia că se oprise de tot, dar deodată a deschis ochii, s-a uitat la tata şi la Susan care plângeau tăcut, a ridicat cu greu o mână şi mi-a pus-o pe cap. „Când voi găsi planeta îi voi pune numele tău, Maya.” Au fost ultimele lui cuvinte.
În anii care au trecut de la moartea bunicului am vorbit extrem de rar despre el. Ceea ce mi-a creat o problemă cu psihologii din Oregon, care insistau „să-mi rezolv doliul” sau altă formulă cretină de genul ăsta. Există oameni din ăştia care cred că orice doliu seamănă cu altul şi avem formule şi termeni prin care poate fi depăşit. Filosofia stoică a bunică-mii mi se pare mai potrivită pentru astfel de cazuri: „Dacă
trebuie să suferi, strânge din dinţi şi suferă”. O durere în suflet nu trece cu medicamente, terapie sau vacanţă; o durere ca asta se îndură, pur şi simplu, fără calmante, aşa cum se cuvine. Aş fi făcut mai bine să urmez exemplul ei în loc să-mi neg suferinţa şi să-mi înăbuş urletul care dădea să
izbucnească. În Oregon mi-au prescris antidepresive, nu le luam, că mă tâmpeau. Mă supravegheau, dar îi păcăleam cu guma de mestecat ascunsă în gură, lipeam pastila de ea şi mai târziu o scuipam intactă. Tristeţea era cu mine, nu 61
- CAIETUL MAYEI -
voiam să mă vindec de ea ca de o răceală. Şi nici nu aveam chef să împărtăşesc amintirile cu terapeuţii ăia bine intenţionaţi: orice aş fi spus despre bunicul ar fi sunat banal.
Dar pe insula asta din Chiloé nu trece o zi fără să-i povestesc lui Manuel Arias câte o întâmplare cu bunicul. Sunt oameni foarte diferiţi, dar au în comun ceva ce te duce cu gândul la un copac mare, care mă face să mă simt protejată.
Tocmai am avut cu Manuel un moment rar de comuniune, aşa cum aveam cu bunicul Popo. Privea asfinţitul pe geam şi l-am întrebat ce făcea.
— Respir.
— De respirat respir şi eu. Nu asta te-am întrebat.
— Până să vii să mă întrerupi asta făceam, respiram pur şi simplu. Ai să vezi ce greu e să respiri fără să te gândeşti.
— Asta se cheamă meditaţie. Nini a mea meditează
întruna, zice că aşa-l simte pe el lângă ea.
— Şi tu nu-l simţi?
— Înainte nu, că eram paralizată pe dinăuntru, dar acum am impresia că dă târcoale pe aici…
— Ce s-a schimbat?
— Păi, cred că totul. În primul rând, nu mai beau, aici totul e calm, linişte şi spaţiu. Mi-ar face bine să meditez ca Nini, dar nu pot, mă gândesc întruna, capul mi-e plin de idei.
O fi rău?
