în mână, şi toţi sorb din aceeaşi bombilla. Îmi vorbesc de boli şi de bolile plantelor, care pot fi cauzate de invidia vreunui vecin. Mai multe familii sunt certate din cauza unor bârfe sau a unor suspiciuni de vrăjitorie; nu-mi explic cum de ţin supărarea, suntem doar vreo trei sute de suflete şi vieţuim într-un spaţiu limitat, precum găinile în coteţ. În această

comunitate niciun secret nu poate fi păstrat, e un fel de familie mare, divizată, ranchiunoasă şi silită să convieţuiască

şi să se ajute la nevoie.

Mai vorbim şi despre cartofi – sunt o sută de varietăţi sau

„calităţi”, cartofi roşii, vineţi, negri, albi, galbeni, rotunzi, lunguieţi şi aşa mai departe – şi despre cum se plantează

când luna e în scădere şi în niciun caz într-o zi de duminică, cum ridici slavă Domnului la prima sădire şi prima recoltă, cum le cânţi când dorm sub pământ. Dona Lucinda, la cei o sută şi nouă ani împliniţi, le cântă şi le vrăjeşte cam aşa:

„Omule, ai grijă de cartofii tăi, ai mare grijă, că vine altul şi ţi-i scoate”. Se mai plâng şi de crescătoriile de somoni, care le-au adus multe necazuri, şi de guvernul care promite mult şi face puţin, dar sunt de acord că Michelle Bachelet e cel mai bun preşedinte pe care l-au avut, cu toate că e femeie.

Nimeni nu e perfect.

73

- CAIETUL MAYEI -

Nici Manuel nu e perfect; e sec, auster, e lipsit de un pântec primitor şi de o viziune poetică prin care să înţeleagă

Universul şi sufletul omenesc, aşa ca bunicul, dar am prins drag de el, nu zic nu. Ţin la el tot atât cât ţin la Fákin, pentru că nu face nimic ca să se facă iubit. Defectul lui major e ordinea asta obsesivă, casa parcă e o garnizoană, uneori îmi las deliberat lucrurile aruncate aiurea sau vasele nespălate în bucătărie, doar-doar s-o mai relaxa şi el. Nu avem certuri în sensul strict al termenului, doar ciocniri. De exemplu azi, nu mai aveam schimburi curate, că uitasem să

spăl, şi am înhăţat nişte chiloţi de-ai lui care se uscau pe sobă. Mi-am zis că dacă nişte străini pot lua din casă ce li se năzare, pot şi eu împrumuta ceva.

— Data viitoare te rog să-mi ceri voie, mi-a spus pe un ton care nu mi-a plăcut deloc.

— Zău că eşti maniac, Manuel! De parcă n-ai mai avea şi alţii, am replicat pe un ton care nu i-a făcut nici lui plăcere.

— Eu nu-ţi iau lucrurile, Maya.

— Nici n-ai avea ce lua, n-am mai nimic! Uite, ia-ţi înapoi izmenele astea afurisite, i-am zis, şi-am dat să-mi scot pantalonii, dar m-a oprit, speriat.

— Nu, nu! Ţi-i fac cadou, Maya.

Am început să plâng ca o proastă. Nu pentru asta, desigur, poate pentru că eram înainte de ciclu sau pentru că

azi-noapte mi-am adus aminte de moartea bunicului şi am fost tristă toată ziua. Bunicul Popo m-ar fi luat în braţe şi în două minute am fi râs amândoi, dar Manuel a început să

umble ca în cuşcă, scărpinându-se în cap şi dând cu piciorul în mobilă, până i-a venit fericita idee să-mi facă un nes cu lapte condensat. Asta m-a mai calmat şi am putut sta de vorbă. Mi-a spus să-l înţeleg, de douăzeci de ani nu mai trăise cu o femeie în casă, avea obiceiuri bine înrădăcinate, ordinea contează într-un spaţiu redus şi convieţuirea noastră

ar fi mai uşoară dacă ne-am respecta lenjeria intimă. Săracul de el.

74

- ISABEL ALLENDE -

— Ascultă, Manuel, eu sunt tobă de psihologie pentru că

am petrecut mai bine de un an printre ţicniţi şi terapeuţi. M-am gândit la cazul tău şi chestia e că ţi-e frică.

— De ce să-mi fie frică? a zâmbit el.

— Nu ştiu, dar voi afla. Stai să-ţi explic, povestea asta cu ordinea şi cu teritoriul e o manifestare de nevroză. Uite ce scandal ai făcut pentru nişte izmene, dar nici n-ai clipit când un necunoscut ţi-a luat cu împrumut combina şi boxele. Tu vrei să controlezi totul, mai cu seamă propriile tale emoţii, ca să te simţi în siguranţă, dar şi ultimul ageamiu ştie că nu există siguranţă pe lumea asta.

— Aşa. Continuă.

— Tu pari distant şi senin precum Siddhartha, dar pe mine nu mă păcăleşti, ştiu că în sufletul tău eşti arşice… Ştii cine e Siddhartha, nu? E Buddha.

— Da, da, Buddha.

— Nu râde. Lumea crede că eşti înţelept, că ai dobândit pacea spirituală sau altă aiureală de genul ăsta. Ziua eşti un model de echilibru şi de calm, exact ca Siddhartha, dar eu te aud nopţile, Manuel. Strigi şi gemi în somn. Ce poveste nasoală ascunzi tu?

Până aici a ţinut şedinţa de terapie. Şi-a pus şapca şi haina, l-a fluierat pe Fákin şi s-a dus să se plimbe, să

navigheze sau să se plângă de mine Blancăi Schnake. S-a întors foarte târziu. Şi tare nu-mi place să stau singură

noaptea în casa asta plină de lilieci!

Vârsta omului, la fel ca norii, e imprecisă şi schimbătoare.

Uneori Manuel îşi arată anii, alteori – depinde de lumină şi de starea lui de spirit – îl zăresc pe bărbatul tânăr care i se ascunde sub piele. Când stă aplecat asupra tastaturii în lumina albastră a computerului e bătrân, când îşi conduce şalupa nu pare să aibă mai mult de cincizeci. La început nu-i vedeam decât ridurile, pungile şi ochii tiviţi cu roşu, venele de pe mâini, dinţii pătaţi şi oasele feţei, tusea matinală şi gestul obosit cu care-şi scotea ochelarii şi-şi freca pleoapele, 75

- CAIETUL MAYEI -

dar acum nici nu mai bag de seamă aceste amănunte, îi constat doar virilitatea neostentativă. Omul e atrăgător. Sunt sigură că aşa gândeşte şi Blanca, am văzut eu cum se uită la el. Tocmai am scris că Manuel e atrăgător! Dumnezeule mare, omul e mai bătrân decât piramidele, e clar că viaţa aia nenorocită pe care am dus-o la Las Vegas mi-a făcut creierii varză, altă explicaţie nu găsesc.

Nini a mea spunea că partea cea mai sexy la o femeie sunt şoldurile, pentru că indică posibilităţile ei de reproducere, dar la bărbaţi sunt braţele, pentru că denotă capacitatea pentru muncă. Nu ştiu de unde-o fi scos teoria asta, cert este că braţele lui Manuel sunt foarte sexy. Nu musculoase ca la tineri, dar tari, cu încheieturi groase şi mâini mari – nu te-ai aştepta la un scriitor –, mâini de marinar sau de tâmplar, cu pielea crăpată şi unghiile murdare de ulei de motor, benzină, lemn şi pământ. Mâinile astea toacă roşiile şi verdeţurile şi curăţă peştele cu multă delicateţe. Îl observ pe furiş pentru că mă ţine la distanţă, cred că-i e frică de mine, mă uit la el din spate. Îmi vine să-i ating părul aspru ca o perie şi să-mi apropii nasul de şanţul de la baza cefei lui (cred că toţi avem aşa ceva). Cum o mirosi? Nu fumează şi nu îşi dă cu colonie, ca bunicul Popo, al cărui parfum îl percep când vine să mă

viziteze. Hainele lui Manuel miros ca ale mele şi ca toată

casa: a lână, a lemn, a pisici, a fum.

Devine ţepos dacă încerc să-l întreb de trecutul sau de sentimentele sale, dar tanti Blanca mi-a mai spus câte ceva, altele le-am descoperit arhivându-i dosarele. E şi sociolog, nu numai antropolog, habar n-am care-o fi diferenţa, şi presupun că aşa se explică pasiunea lui contagioasă pentru studiul culturii oamenilor din Chiloé. Îmi place să merg cu el pe alte insule, îmi place să stau în casa asta, îmi place compania lui. Învăţ tot timpul: la sosire, capul meu era ca o peşteră goală, dar o umplu rapid.

La educaţia mea contribuie şi Blanca Schnake. Pe insulă

cuvântul ei e lege, aici ea porunceşte mai abitir decât 76

- ISABEL ALLENDE -

carabinierii de la post. Când era mică, Blanca a stat la internat la o şcoală de călugăriţe, mai târziu a stat o vreme în Europa şi a studiat pedagogia; e divorţată şi are două fete, una la Santiago, cealaltă, măritată şi cu doi copii, în Florida.

Mi-a arătat poze: fetele parcă sunt modele, copiii, îngeraşi. A fost directoare la un liceu din Santiago şi acum câţiva ani şi-a cerut transferul în Chiloé, voia să stea la Castro, unde e tatăl ei, dar a nimerit pe insuliţa asta neînsemnată. Eduvigis pretinde că Blanca a avut cancer la sân şi s-a vindecat graţie unei machi, însă Manuel spune că asta a fost după o dublă

mastectomie şi chimioterapie; acum e în remisiune.

Locuieşte în spatele şcolii, în cea mai frumoasă casă din sat, refăcută şi mărită, pe care i-a cumpărat-o tatăl ei. În fiecare weekend se duce la Castro să-l viziteze.