împiedicase să deschid subiectul cu Nini sau cu Susan, dar n-am avut nicio problemă să-l probez de faţă cu bunicul.
Casa din Berkeley a fost universul meu: serile cu bunicii urmărind serialele la televizor, duminicile de vară când prânzeam pe terasă, zilele când venea tata şi mâncam împreună, ascultând-o pe Maria Callas pe viniluri, biroul, cărţile, aromele din bucătărie. Cu familia asta mică a trecut prima parte a existenţei mele fără evenimente demne de menţionat, dar la şaisprezece ani forţele catastrofice ale naturii, cum se exprimă bunică-mea, mi-au tulburat sângele şi mi-au înceţoşat raţiunea.
55
- CAIETUL MAYEI -
La încheietura mâinii stângi am tatuat anul când a murit bunicul Popo: 2005. În februarie am aflat că era bolnav, în august s-a prăpădit, în septembrie împlineam şaisprezece ani şi lumea s-a făcut ţăndări.
În ziua de neuitat în care a început să moară zăbovisem la şcoală la repetiţia unei piese de teatru, nici mai mult, nici mai puţin decât Aşteptându-l pe Godot, căci profa era ambiţioasă, şi am ajuns seara acasă. Am intrat în casa bunicilor strigând şi aprinzând luminile, mirată că era linişte şi frig la ceasul cel mai primitor al zilei, când casa trebuia să
fie caldă, să se audă muzică şi să miroasă a mâncare. Era ceasul la care bunicul citea pe fotoliu şi Nini bucătărea ascultând ştirile la radio. Dar nu era aşa. Bunicii stăteau în salon, unul lângă altul pe canapeaua pe care ea o tapiţase urmând instrucţiunile dintr-o revistă. Parcă intraseră la apă, a fost prima dată când le-am perceput vârsta, până atunci timpul parcă trecuse peste ei fără să-i atingă. Fusesem cu ei zi după zi, an după an, fără să observ schimbările, bunicii mei erau imuabili şi veşnici ca munţii. Nu ştiu dacă-i vedeam cu ochii sufletului sau dacă îmbătrâniseră brusc în ultimele ore. Nu observasem nici că în ultimele luni bunicul slăbise, plutea în haine, alături de el Nini nu mai era atât de firavă ca înainte.
„Ce-aţi păţit, dragilor?” am întrebat şi mi-a sărit inima din piept pentru că am ghicit înainte de a primi răspuns. Nidia Vidal, luptătoarea invincibilă, era distrusă şi cu ochii umflaţi de plâns. Bunicul mi-a făcut semn să stau jos, m-a strâns la piept şi mi-a spus că se simţea rău de ceva vreme, îl durea stomacul, făcuse analize şi doctorul tocmai îi pusese diagnosticul. „Dar ce ai?” am ţipat. „Ceva la pancreas”, a spus el, iar geamătul visceral al bunicii mi-a dat de înţeles că
era cancer.
Pe la nouă a venit Susan la cină, cum făcea adesea, şi ne-a găsit strânşi unii în alţii pe canapea şi dârdâind. A dat drumul la centrală, a comandat pizza, l-a sunat pe tata la 56
- ISABEL ALLENDE -
Londra să-i dea vestea cea rea, după care a stat cu noi, tăcută, de mână cu socrul ei.
Nini a mea a lăsat totul ca să aibă grijă de el: biblioteca, poveştile, protestele de stradă, Clubul Criminalilor, cuptorul n-a mai fost cald ca în copilăria mea. Cancerul, acest duşman tainic, îmi atacase bunicul fără să dea semne de alarmă, acum era avansat. Nini l-a dus la Washington, la spitalul Universităţii Georgetown, unde sunt cei mai mari specialişti. Degeaba. O operaţie ar fi fost inutilă iar el a refuzat chimioterapia care i-ar fi prelungit viaţa cu câteva luni. M-am documentat pe internet şi am citit tot ce-am găsit la bibliotecă, aflând astfel că din cele patruzeci şi trei de mii de cazuri pe an în Statele Unite cam treizeci şi şapte de mii sunt terminale, doar cinci la sută dintre pacienţi răspund la tratament şi nu mai trăiesc decât cel mult cinci ani. Pe scurt, doar o minune l-ar fi putut salva.
În săptămâna petrecută la Washington starea bunicului s-a deteriorat într-atât, că abia l-am recunoscut când am mers cu tata şi Susan la aeroport să-i aşteptăm. Slăbise şi mai mult, îşi târa picioarele, era cocoşat, cu ochii galbeni şi pielea opacă şi cenuşie. Cu paşi de invalid a ajuns până la camioneta lui Susan, transpirat de efort, ajuns acasă n-a avut forţă să urce scările, i-am adus un pat în biroul de la parter, pe care a dormit până i s-a adus un pat de la spital.
Nini se ghemuia lângă el ca o pisică.
Cu aceeaşi patimă cu care îmbrăţişa diverse cauze politice sau umanitare, bunica s-a întors către Dumnezeu ca să
pledeze cauza bunicului, mai întâi cu rugăminţi, rugăciuni şi promisiuni, apoi cu blesteme şi ameninţări de a deveni atee.
„Ce câştigi luptându-te cu moartea, Nidia? Până la urmă tot ea învinge”, glumea bunicul Popo. Ştiinţa tradiţională
declarându-se incompetentă, ea a apelat atunci la tratamente alternative: ierburi, cristale, acupunctură, şamani, masajul aurei plus o fetiţă din Tijuana, stigmatizată
şi făcătoare de minuni. Omul a suportat toate excentricităţile 57
- CAIETUL MAYEI -
astea cu tragere de inimă, aşa cum făcuse de când o cunoştea. Iniţial, tata şi Susan au încercat să-i păzească pe bătrâni de şarlatanii care mirosiseră că e rost de câştig, dar au sfârşit prin a accepta aceste formule disperate, care măcar o ţineau ocupată pe Nini a mea.
În ultimele săptămâni nu m-am mai dus la şcoală. Am rămas în casa vrăjită cu intenţia de a-mi ajuta bunica, dar eram mai deprimată decât bolnavul, aşa că trebuia să aibă şi grija mea.
Susan a fost prima care a pomenit de Hospice. „Asta e pentru muribunzi, Paul n-o să moară!” a ţipat bunica, dar până la urmă a cedat. A venit Carolyn, o voluntară blândă şi expertă, care ne-a explicat cum se vor petrece lucrurile şi că
organizaţia ei avea să ne ajute fără niciun fel de plată cu tot ce trebuia, de la a-l face pe bolnav să se simtă bine, până la a-i da sfaturi spirituale sau psihologice şi până la a rezolva birocraţia cu medicii şi funeraliile.
A vrut să moară acasă. Etapele s-au succedat exact în ordinea şi la termenele prezise de Carolyn, dar tot ne-au luat pe nepregătite, căci şi eu, şi Nini tot mai speram o intervenţie divină care să schimbe cursul nenorocirii. Moartea e pentru alţii, nu pentru cei pe care-i iubim, nu pentru bunicul Popo, care era centrul vieţii mele, forţa de gravitaţie care sprijinea lumea; fără el de ce mă mai ţin?, o să mă ia vântul. „Mi-ai jurat că n-ai să mori niciodată!” „Nu, Maya, am spus c-am să
fiu mereu alături de tine şi am de gând să mă ţin de promisiune.”
Voluntarii de la Hospice au instalat patul de spital în faţa ferestrei mari din salon, pentru ca noaptea bunicul să-şi imagineze stelele şi lumina lunii, pentru că pinii le făceau invizibile. I-au pus o instalaţie prin care i se administrau medicamentele, ne-au învăţat cum să-l mişcăm, să-l spălăm şi să-i schimbăm cearşafurile fără să-l sculăm din pat.
Carolyn venea mereu, ţinea legătura cu doctorul, cu infirmierul şi cu farmacia; nu doar o dată ne-a făcut şi cumpărăturile, că noi nu mai aveam putere.
58
- ISABEL ALLENDE -
Venea şi Mike O’Kelly. În căruciorul electric, pe care-l manevra ca pe o maşină de curse, adesea cu vreo doi borfaşi salvaţi de el şi pocăiţi, pe care-i punea să ducă gunoiul, să
dea cu aspiratorul şi să măture prin curte, în timp ce el îşi bea ceaiul în bucătărie cu Nini. Nu vorbiseră câteva luni, se certaseră la o manifestaţie pe tema avortului, pe care el, catolic practicant, îl respingea categoric, dar boala bunicului îi împăcase. Nu pot tine supărarea, chiar dacă au poziţii ideologice opuse, ţin prea mult unul la celălalt şi au multe în comun.
Dacă bunicul era treaz, Albă-ca-Zăpada îi făcea conversaţie. Nu erau chiar prieteni, cred că era şi un pic de gelozie la mijloc. Într-o zi s-a apucat să-i vorbească bunicului de Dumnezeu şi m-am simţit obligată să intervin, spunându-i că-şi pierde timpul cu un agnostic. „Eşti sigură? Paul cercetează de o viaţă cerul prin telescop, nu crezi că l-a zărit şi pe Domnul?” Dar n-a încercat să-i salveze sufletul împotriva voinţei lui. Iar când doctorul a prescris morfină şi Carolyn ne-a spus că vom avea la dispoziţie o cantitate suficientă, căci bolnavul avea dreptul să sfârşească demn şi fără dureri, O’Kelly s-a abţinut să pomenească de eutanasie.
Şi a venit clipa inevitabilă când puterile l-au lăsat de tot şi a trebuit să curmăm şirul de studenţi şi prieteni care veneau să-l vadă. Fusese mereu un om cochet, în ciuda slăbiciunii voia să arate bine, chiar dacă-l vedeam doar noi. Ne cerea să-l ţinem curat, bărbierit şi să aerisim des, se temea să ne ofenseze cu mizeriile bolii. Avea ochii înfundaţi în orbite, mâinile precum ghearele de pasăre, buzele arse, pielea pătată
şi atârnându-i pe oase, ajunsese precum o creangă arsă, dar tot mai asculta muzică şi îşi amintea. „Deschideţi geamurile să intre veselia”, ne cerea. Uneori nici nu putea vorbi, altă
dată avea momente mai bune, atunci îi ridicam căpătâiul patului şi stăteam de vorbă. Voia să-mi transmită tot ce trăise şi învăţase. A fost lucid până-n ultima clipă.
— Ţi-e frică, bunicule?
59
- CAIETUL MAYEI -
