Berkeley High era un campus deschis, situat în inima oraşului, prin urmare era uşor să mă pierd în mulţime. Am început să chiulesc sistematic, ieşeam la prânz şi nu mă mai întorceam. Aveam o cantină unde mergeau doar tocilarii, nu era cool să fii văzut acolo. Nini, care era duşmana hamburgerilor şi pizzei, insista să mănânc acolo, unde mâncarea era organică, gustoasă şi ieftină, dar n-o ascultam.

Ne adunam la Park, o piaţă din apropiere, la cincizeci de metri de secţia de politie, unde domnea legea junglei. Părinţii protestau împotriva culturii drogurilor şi a trândăvelii din Park, presa publica articole, poliţiştii treceau fără să

intervină şi profii se spălau pe mâini, căci locul nu intra în jurisdicţia lor.

67

- CAIETUL MAYEI -

În Park ne împărţeam pe căprării, după culoare şi clasă

socială. Fumătorii de marijuana aveau sectorul lor, albii, altul, hispanicii stăteau la margine şi-şi apărau teritoriul cu ameninţări rituale, în centru se instalau vânzătorii de droguri. Într-un colţ stăteau bursierii din Yemen, deveniţi celebri pentru că fuseseră atacaţi cu bâte de baseball şi bricege de băieţii afroamericani. În alt colţ stătea Stuart Peel, singur, pentru că o convinsese pe o fetiţă de doisprezece ani să traverseze în fugă autostrada şi fusese lovită de două sau trei maşini; rămăsese în viaţă, dar invalidă şi desfigurată, iar autorul „glumei” fusese ostracizat, nimeni nu mai vorbea cu el. Printre elevi se amestecau şi punkiştii cu păr verde, cercei şi tatuaje, cerşetorii cu cărucioare şi câini obezi după ei, câţiva alcoolici, o cucoană ţicnită care şi arăta fundul şi alte personaje ale locului.

Erau băieţi care fumau, beau alcool din sticle de Coca-Cola, făceau pariuri, împărţeau marijuana şi pastile sub nasul poliţiei, dar marea majoritate îşi mânca gustarea şi se întorcea la şcoală după pauza de prânz de trei sferturi de oră. Nu şi eu, care mă duceam la ore doar ca să am o părere despre ce era vorba.

După-masă, adolescenţii ocupau centrul din Berkeley; ne deplasam în grup sub privirile neîncrezătoare ale trecătorilor şi comercianţilor. Treceam târându-ne picioarele, cu telefoanele mobile, căştile în urechi, mestecând gumă, cu rucsacul în spate, cu blugii noştri tăiaţi şi jargonul tipic. La fel ca toţi ceilalţi, visam să fac parte din grup şi să fiu iubită

– nu exista nenorocire mai mare decât să fii exclus, ca Stuart Peel. La şaisprezece ani mă simţeam altfel decât ceilalţi, eram rebelă şi supărată pe lume. Nu doream să mă pierd în gaşcă, ci să mă evidenţiez, nu voiam să fiu acceptată, ci temută. M-am rupt de prietenii de până atunci – sau ei s-au rupt de mine – şi am format un triunghi cu Sarah şi Debbie, fetele cu reputaţia cea mai proastă din şcoală, ceea ce e cam mult spus, pentru că la liceu erau şi cazuri de-a dreptul patologice. Formaserăm un club exclusiv, eram intime 68

- ISABEL ALLENDE -

precum surorile, ne povesteam până şi visele, mereu împreună sau comunicând prin mobil, ne împrumutam haine, farduri, bani, mâncare şi droguri, nici nu ne concepeam viaţa unele fără altele, aveam să fim prietene toată viaţa şi nimeni n-avea să ne despartă.

Mă transformam pe dinăuntru şi pe din afară. Aveam impresia că explodez, aveam prea multă carne şi prea puţine oase, îmi fierbea sângele, nu mă mai suportam. Mi-era frică

să nu mă trezesc ca dintr-un coşmar kafkian, transformată

în gândac. îmi cercetam defectele: dinţii mari, picioarele musculoase, urechile clăpăuge, părul lins şi fără vlagă, nasul scurt, cele cinci puncte negre, unghiile roase, mersul şui, eram prea albă, prea înaltă, prea stângace. Mă simţeam oribilă, dar erau clipe când intuiam puterea noului meu trup, o putere pe care nu ştiam s-o folosesc. Mă iritau privirile bărbaţilor care îmi făceau propuneri, atingerile colegilor sau dacă un profesor se interesa prea mult de purtarea şi de notele mele, în afară, fireşte, de ireproşabilul domn Harper.

Şcoala nu avea o echipă feminină de fotbal, eu jucam la un club, unde antrenorul m-a pus într-o zi să fac flotări până au plecat toate fetele, a venit după mine la duş, m-a pipăit îndelung şi, pentru că n-am avut nicio reacţie, a fost convins că-mi plăcea. Cuprinsă de ruşine, le-am spus doar fetelor, punându-le să jure că vor păstra secretul, şi n-am mai călcat pe la club.

Schimbările corpului şi caracterului meu au fost bruşte ca o căzătură pe gheaţă şi nici nu credeam că vor ajunge să mi se spargă în cap. Am început să dau târcoale pericolului ca hipnotizată; foarte curând duceam o viaţă dublă, minţeam cu o uşurinţă înfiorătoare, o tratam cu ţipete şi uşi trântite pe bunică-mea, singura autoritate în casă de când Susan plecase la război. Din raţiuni practice, tata se făcuse nevăzut, pesemne că şi-a dublat orele de zbor ca să evite conflictele cu mine.

69

- CAIETUL MAYEI -

Cu Sarah şi Debbie am descoperit pornografia pe internet, la fel ca ceilalţi colegi, imitam gesturile şi posturile femeilor de pe ecran, în cazul meu cu rezultate îndoielnice, căci eram ridicolă. Bunica a bănuit ceva şi s-a lansat într-o campanie frontală împotriva industriei sexului, care degrada şi exploata femeile; nu era ceva nou, când aveam nouă ani mă

luase împreună cu Mike O’Kelly la o manifestaţie contra revistei Playboy atunci când Hugh Hefner avusese ideea trăsnită să vină în vizită la Berkeley.

Prietenele mele erau lumea mea, doar lor le împărtăşeam gândurile şi sentimentele, doar ele vedeau lucrurile din punctul meu de vedere şi mă înţelegeau, nimeni altcineva nu ne pricepea umorul şi gusturile. Elevii de la Berkeley High erau nişte mucoşi, eram convinse că nimeni nu avea o viaţă

mai complexă decât noi. Sub pretextul că tatăl ei vitreg o viola şi o bătea, Sarah fura pe rupte din magazine, în timp ce Debbie şi cu mine ţineam de şase. Adevărul e că Sarah locuia doar cu mama ei, nu exista niciun tată vitreg, dar acel psihopat imaginar era atât de prezent în discuţiile noastre de parcă ar fi existat în carne şi oase. Fata era un fel de lăcustă, numai coate, rotule, clavicule şi alte oase protuberante, umbla cu rucsacul plin de dulciuri pe care le devora lacom, după care fugea la baie să vomite. Era atât de subnutrită că

leşina şi mirosea a mort, cântărea treizeci şi şapte de kilograme, cu opt mai mult decât traista mea cu cărţi, şi ţelul ei era să ajungă la douăzeci şi cinci şi să dispară cu totul. La rândul ei, Debbie – care chiar că era bătută acasă şi fusese violată de un unchi – era o fanatică a filmelor de groază şi avea o atracţie morbidă pentru lumea de dincolo de mormânt, zombi, voodoo, Dracula şi alţi demoni; cumpărase caseta cu Exorcistul, un film de pe vremuri, şi ne-o punea întruna, îi era frică să-l vadă singură. Sarah şi eu adoptaserăm stilul gotic, ne îmbrăcam în negru din cap până-n picioare, inclusiv oja, purtam chei, cruci şi cranii, afişam o paloare sepulcrală şi un cinism languros de vampiri 70

- ISABEL ALLENDE -

marca Hollywood, de unde ni s-a tras şi porecla: eram Vampirii.

Ne întreceam care să se poarte mai rău. Stabiliserăm un punctaj pentru delictele nepedepsite: în principal, distrus proprietăţi străine, vândut marijuana, ecstasy, LSD şi medicamente furate, dat cu spray pe pereţii şcolii, falsificat cecuri, şterpelit din magazine. Ne notam isprăvile într-un carnet, la finele lunii număram punctele şi câştigătoarea era premiată cu o sticlă de vodcă, cea mai tare şi mai ieftină, KU:L, un produs polonez bun de dizolvat vopseaua. Amicele mele se lăudau cu promiscuitatea lor, cu bolile venerice şi avorturile prin care trecuseră, de parcă ar fi fost medalii de onoare; deşi în timpul petrecut împreună n-am prins de veste de aşa ceva. Prin comparaţie, naivitatea mea era de-a dreptul jenantă, drept care m-am grăbit să-mi pierd virginitatea şi-am făcut-o cu Rick Laredo, cel mai tont dintre tonţii planetei.

M-am acomodat cu obiceiurile lui Manuel Arias cu o tragere de inimă şi o bunăvoinţă care-ar mira-o pe bunica.

Ea mă consideră şi acum o ploadă de rahat, apelativ care poate fi de reproş sau de tandreţe, depinde de ton, dar de regulă e vorba de prima opţiune. Nici nu ştie cât m-am schimbat, ce persoană încântătoare am devenit. „Învăţătura intră cu băţul, viaţa te învaţă”, mai obişnuia să spună, uite că a avut dreptate.

La şapte dimineaţa Manuel aţâţă focul în sobă ca să

încălzească apa la baie şi prosoapele, pe urmă vine Eduvigis sau fiică-sa Azucena şi avem parte de un mic dejun grozav, cu ouă proaspete de la găinile ei, pâine pe care tocmai a scos-o din cuptor şi lapte spumos şi cald de la vaca ei.

Laptele ăsta are un miros special, la început îmi făcea silă, acum îl ador, miros de grajd, de fân, de balegă. Eduvigis ar dori să iau micul dejun în pat, „ca o domnişoară” – aşa se mai poartă în Chile în casele cu bonă –, dar asta se întâmplă

doar duminica, când mă scol târziu, pentru că vine Juanito, 71

- CAIETUL MAYEI -

nepotul ei, şi citim în pat cu Fákin la picioare. Am ajuns la jumătatea primului volum cu Harry Potter.

După-amiază, când mi-am terminat treaba pentru Manuel, o iau la goană prin sat; lumea se uită la mine mirată şi mă

întreabă unde mă grăbesc aşa. Am nevoie de mişcare dacă

vreau să nu ajung obeză, pentru că mănânc pe rupte, mănânc cât n-am mâncat tot anul care a trecut. Dieta locală

colcăie de carbohidraţi, dar nu vezi oameni obezi, o fi pentru că fac efort fizic, aici trebuie să te mişti, nu glumă. Azucena Corrales e cam grasă pentru cei treisprezece ani ai ei, dar n-am reuşit s-o fac să alerge cu mine, îi e ruşine, „ce-o să zică

lumea”! Fata asta stă prea mult timp singură, în sat sunt prea puţini tineri, doar câţiva pescari, vreo şase adolescenţi trândavi şi blegiţi de marijuana şi băiatul de la internet-cafe, unde cafeaua e nes, conexiunea la net capricioasă, iar eu mă

duc cât mai rar, ca să nu fiu tentată să dau mailuri.

Singurele persoane de pe insula asta care trăiesc fără să

comunice sunt dona Lucinda şi eu, ea pentru că e bătrână, eu pentru că sunt fugară; toţi ceilalţi îşi au telefoanele mobile şi computerele de la internet-cafe.

Dar nu mă plictisesc. Asta mă cam miră, înainte mă

plictiseam chiar şi la filmele de acţiune. M-am obişnuit cu orele goale, cu zilele lungi, cu trândăveala. Mă mulţumesc cu puţin, cu rutina muncii lui Manuel, cu romanele proaste de la tanti Blanca, cu vecinii şi copiii care se deplasează în cârd, nesupravegheaţi. Juanito Corrales e preferatul meu, parcă e o marionetă, slab, cu capul mare şi nişte ochi negri cărora nu le scapă nimic. Trece drept prostuţ pentru că nu prea vorbeşte, de fapt e foarte isteţ: s-a prins că orice-ai vorbi lumea tot nu te bagă în seamă, aşa că rosteşte doar strictul necesar. Joc fotbal cu băieţii, pe fete n-am reuşit să le conving, pe de-o parte, pentru că băieţii refuză să joace cu ele, pe de alta, pentru că pe aici n-a auzit nimeni de vreo echipă de fotbal feminină. Dar asta trebuie schimbat, am decis cu tanti Blanca, imediat ce începe şcoala, în martie, când copiii vor fi la mâna noastră, ne vom ocupa şi de asta.

72

- ISABEL ALLENDE -

Vecinii mi-au deschis uşa caselor – e un fel de a spune, căci uşile stau deschise mereu. Spaniola mea e mai bună, aşa că putem face conversaţie. Localnicii au un accent special şi folosesc cuvinte şi expresii de negăsit; Manuel pretinde că acestea provin din spaniola veche, pentru că

Chiloé a fost mult timp izolat de restul tării. Chile şi-a dobândit independenţa de sub Spania în 1810, dar arhipelagul abia în 1826: a fost ultimul teritoriu spaniol din conul sudic al Americii.

Manuel m-a mai prevenit că oamenii de aici sunt reticenţi, dar cu mine sunt foarte amabili. Mă poftesc în casă, stăm lângă sobă la o palavră şi un ceai maté, o infuzie de ierburi verde şi amară, servită într-o tărtăcuţă care trece din mână