Căsuţa părintelui era păzită de un cocoş falnic cu pene iridescente care cânta pe acoperiş şi de un berbec impunător şi lăţos care zăcea ca mort de-a curmezişul pragului. Am intrat pe la bucătărie. Berbecul, pe drept cuvânt numit Matusalem, scăpase de tăiere an după an, iar acum abia se mişca de bătrân ce era.
— Ce faci tu prin părţile astea, aşa departe de casă, fato?
m-a întrebat părintele Lyon în chip de salut.
— Fug de autorităţi, i-am răspuns serios, şi el a început să
râdă.
— Am făcut acelaşi lucru timp de şaisprezece ani şi, sincer să fiu, mi-e dor de vremurile alea.
E prieten cu Manuel Arias din 1975, când ambii au fost trimişi în Chiloé. Domiciliul forţat e o pedeapsă dură, dar mai blândă decât exilul, măcar eşti în ţara ta, mi-a explicat el.
46
- ISABEL ALLENDE -
— Ne trimiteau departe de familie într-un loc neospitalier, unde eram singuri, fără bani şi fără lucru, priviţi cu ostilitate de poliţie. Manuel şi eu am avut noroc, pentru că am ajuns în Chiloé şi lumea ne-a primit cu braţele deschise. N-o să-ţi vină să crezi, copilă, dar don Lionel Schnake, care-i ura pe cei de stânga mai mult ca de dracul, ne-a dat găzduire.
Acolo a cunoscut-o Manuel pe Blanca, fiica amfitrionului cel binevoitor. Blanca avea douăzeci şi ceva de ani, era logodită şi faima frumuseţii ei umbla din gură în gură, atrăgând un roi de admiratori, care nu se lăsau intimidaţi de prezenţa logodnicului.
Manuel a stat un an în Chiloé, trăind pe sponci din pescuit şi tâmplărie şi citind despre fantastica istorie şi mitologie a arhipelagului fără să se mişte din Castro, unde trebuia să se prezinte zilnic la comisariat pentru a semna în registrul celor cu domiciliu forţat. Cu toate acestea, a prins drag de regiunea asta, dorea s-o străbată în întregime, să o studieze şi să o povestească. De aceea, la capătul unui lung periplu prin lume, s-a întors să-şi sfârşească zilele aici. După
ispăşirea perioadei de domiciliu forţat plecase în Australia, una dintre ţările care primea refugiaţi chilieni şi unde-l aştepta soţia. Nu ştiam că avea o familie, nu pomenise niciodată de aşa ceva. Fusese căsătorit chiar de două ori, nu avea copii, divorţase de ambele neveste de mult timp şi niciuna din ele nu trăia în Chile.
— De ce te-au condamnat, Manuel?
— Militarii au închis Facultatea de Ştiinţe Sociale, unde predam, considerând-o un cuib de comunişti. Au arestat mulţi profesori şi studenţi, pe unii i-au ucis.
— Te-au arestat?
— Da.
— Dar pe Nini? Şi pe ea au arestat-o?
— Nu, pe ea nu.
Cum e posibil să ştiu atât de puţine lucruri despre Chile?
Nu îndrăznesc să-l întreb pe Manuel ca să nu pic de proastă, 47
- CAIETUL MAYEI -
dar m-am apucat să caut pe internet. Graţie biletelor gratuite pe care le primea tata ca pilot, bunicii călătoreau, luându-mă
şi pe mine, în toate vacanţele şi zilele libere posibile. Bunicul Popo făcuse chiar şi o listă cu locurile din Europa pe care trebuia să le vizităm înainte de moarte. Aşa am fost în insulele Galapagos, în Amazonia, în Capadocia şi la Machu Picchu, dar niciodată în Chile, cum ar fi fost logic. E de neînţeles lipsa de interes a bunică-mii pentru ţara ei, căci altminteri e o feroce apărătoare a obiceiurilor chiliene şi se topeşte de emoţie când agaţă în septembrie drapelul tricolor pe balcon. Eu cred că are o idee poetică despre Chile şi se teme să înfrunte realitatea; sau o fi fost ceva aici de care preferă să nu-şi amintească.
Bunicii erau nişte călători experimentaţi şi practici. În
albumele de fotografii apărem toţi trei în locuri exotice şi purtând aceleaşi haine, căci limitaserăm bagajele la strictul necesar şi aveam fiecare valiza veşnic pregătită, ceea ce însemna că o puteam lua din loc oricând apărea vreo ocazie sau ni se năzărea. Ţin minte că mă uitam odată cu bunicul la gorilele dintr-un Naţional Geographic şi citeam cât sunt ele de blânde, vegetariene şi cu simţul familiei; Nini a trecut prin salon cu un ghiveci de flori în mână şi ne-a aruncat c-ar trebui să ne ducem să le vedem. „Bună idee”, a spus bunicul şi l-a sunat pe tata, a făcut rost de bilete şi a doua zi zburam în Uganda cu valijoarele noastre mult încercate.
Ne mai lua cu el şi la seminarele şi conferinţele la care era invitat, pentru că Nini se temea să nu se întâmple ceva rău dacă nu eram împreună. Chile e un fel de geană între Anzi şi adâncimile Pacificului, are sute de vulcani, unii încă activi, lava e caldă încă, gata să se trezească în orice clipă şi să
arunce pământul în mare. Aşa se explică de ce se aşteaptă
tot timpul la ce e mai rău, e pregătită pentru orice urgenţă şi trăieşte sub semnul unui fatalism sănătos, punându-şi nădejdea în câţiva sfinţi catolici şi în sfaturile vagi ale horoscopului.
48
- ISABEL ALLENDE -
Eu lipseam des de la ore pentru că plecam cu bunicii în călătorie şi şcoala mă plictisea; dacă n-am fost exmatriculată
e doar pentru că aveam note bune şi graţie flexibilităţii metodei italiene. Nu duceam lipsă de idei: mimam o criză de apendicită, migrenă, laringită, iar dacă toate astea nu funcţionau, convulsii. Bunicul era uşor de păcălit, dar Nini mă vindeca prin metode drastice, precum un duş rece sau o lingură cu untură de peşte, exceptând ocaziile când mă lua chiar ea să protestăm împotriva războiului, să lipim afişe împotriva experimentelor pe animale sau să ne legăm cu lanţuri de vreun copac ca să enervăm companiile forestiere.
Hotărârea ei de a-mi inculca o conştiinţă socială a fost de-a dreptul eroică.
Nu doar o dată bunicul a trebuit să ne scoată de la comisariat. Poliţia din Berkeley e indulgentă, e obişnuită cu manifestaţiile de stradă pentru toate cauzele nobile posibile, cu fanaticii bine intenţionaţi în stare să stea cu lunile într-o piaţă publică, cu studenţii gata să ocupe universitatea pentru cauza Palestinei sau a drepturilor nudiştilor, cu geniile distrate care ignoră semafoarele, cu cerşetorii care într-o viaţă anterioară au luat summa cum laude, cu drogaţii care caută paradisul, în fine, cu toţi cetăţenii virtuoşi, combativi sau intoleranţi din acest oraş de o sută de mii de locuitori în care e permis aproape totul, cu condiţia s-o faci în chip manierat. Nini şi Mike O’Kelly mai uită însă de bunele maniere în lupta lor pentru dreptate, dar dacă sunt arestaţi n-ajung niciodată într-o celulă, iar sergentul Walczak se duce personal să le ia câte un cappuccino.
Aveam zece ani când s-a recăsătorit tata. Nu ne prezentase până atunci niciuna dintre iubitele sale şi îşi apăra vajnic libertatea, astfel că eram convinşi c-avea să şi-o păstreze mereu. Într-o zi ne-a anunţat că va veni la cină cu o prietenă, iar Nini, care de ani de zile îi căuta în secret o logodnică, s-a dat peste cap să-i facă femeii o impresie bună, în timp ce eu mă pregăteam să o atac. A început o activitate frenetică: Nini 49
- CAIETUL MAYEI -
a chemat o firmă de curăţenie care a lăsat casa mirosind a detergent şi a gardenii, s-a complicat cu o reţetă marocană
de pui cu scorţişoară care a ajuns un fel de desert. Bunicul Popo făcut o compilaţie de muzică ambientală (eu ziceam că
e muzică de dentist).
