— Depinde de idei…

— Nu sunt Avicena, vorba bunică-mii, dar îmi vin idei bune.

— De exemplu?

— Păi acum n-aş putea să-ţi spun, când o să-mi vină una genială o să-ţi zic. Tu te gândeşti prea mult la cartea ta, dar nu te gândeşti deloc la lucruri mai importante, de exemplu ce viaţă deprimantă duceai până să vin eu. Sau ce-ai să faci când am să plec. Gândeşte-te la dragoste, Manuel, toţi avem nevoie de o dragoste.

— I-auzi. Şi dragostea ta care e? a râs el.

62

- ISABEL ALLENDE -

— Eu pot să aştept, am nouăsprezece ani şi toată viaţa înainte, dar tu ai nouăzeci şi poţi da colţul oricând.

— Am doar şaptezeci şi doi, dar e foarte adevărat că pot muri în cinci minute. Iată un motiv bun ca să mă feresc de dragoste, ar fi nepoliticos s-o las văduvă pe biata femeie…

Vino şi stai aici lângă mine, Maya. Un bătrân muribund şi o fată drăguţă vor respira împreună. Asta dacă eşti în stare să-ţi ţii gura, fireşte.

Aşa am făcut în timp ce se însera. Şi bunicul era cu noi.

După moartea bunicului am rămas fără busolă şi fără

familie: tata trăia mai mult în aer, Susan a fost trimisă în Irak cu Alvy, găsitorul de bombe, Nini îşi plângea bărbatul.

Nici măcar un câine nu mai aveam. Susan obişnuia să aducă

la noi căţelele gestante, după ce fătau rămâneau până când puii făceau trei-patru luni şi mergeau la dresaj; era de-a dreptul dramatic să prinzi drag de ei. Căţeii ăştia au fost o mângâiere pentru mine, dar acum, fără ei şi fără Alvy, sufeream singură.

Tata avea tot felul de aventuri şi nici nu se ferea, de parcă

ar fi vrut ca Susan să prindă de veste. La patruzeci şi unu de ani se străduia să pară de treizeci, îşi plătea regeşte frizerul, dădea o avere pe hainele sport, trăgea de fiare şi se bronza la ultraviolete. Era mai arătos ca oricând, firele albe de la tâmple îi dădeau un aer distins. Susan în schimb, obosită să

tot aştepte un soţ care parcă nu ateriza niciodată pe de-a-ntregul, era mereu gata de plecare şi şopocăia întruna la mobil cu alte femei, se lăsase pradă vârstei, se îngrăşase, se îmbrăca bărbăteşte şi purta ochelari ieftini cumpăraţi cu duzina de la farmacie. De oferta cu Irakul s-a agăţat ca de o ocazie tocmai bună să scape dintr-o legătură umilitoare.

Despărţirea a fost o uşurare pentru amândoi.

Dar bunicii mei se iubiseră de-adevăratelea. Pasiunea începută în 1976 între exilata chiliană care stătea cu valiza făcută şi astronomul american în trecere prin Toronto îşi păstrase prospeţimea. După moartea lui, Nini a mea 63

- CAIETUL MAYEI -

rămăsese neconsolată şi confuză, nu mai era ea. Rămăsese şi fără bani, economiile se topiseră în lunile din urmă cu boala, iar pensia de urmaş n-ajungea să ţină galionul în derivă care era căsoiul lor. Aşa că, aproape fără să mă anunţe, l-a închiriat unui negustor din India, care l-a umplut cu rude şi marfă; ea s-a mutat într-o cameră deasupra garajului tatălui meu, renunţând la toate lucrurile, în afară de bileţelele de amor de la bunicul, de desenele, poemele şi diplomele mele, şi de fotografiile care erau dovada irefutabilă a fericirii trăite cu Paul Ditson II. Părăsirea căsoiului unde fusese atât de iubită a fost ca un al doilea doliu. Iar pentru mine a fost lovitura de graţie prin care pierdeam totul.

Nini trăia cufundată în durerea ei, trăiam sub acelaşi acoperiş, dar nu mă vedea. Cu un an în urmă era o femeie energică, veselă, sociabilă, cu părul vâlvoi, sandale de pelerin şi fuste lungi, mereu ocupată să ajute şi să inventeze; acum era o văduvă bătrână cu sufletul frânt. Strângea la piept urna cu cenuşa bărbatului şi-mi spunea că inima se sparge precum un pahar, plesnind fără zgomot sau făcându-se ţăndări. Treptat, a eliminat culorile şi a ajuns să se îmbrace într-un doliu sever, nu s-a mai vopsit, părând cu zece ani mai în vârstă. Nu-şi mai vedea prietenii, nici măcar pe Albă-ca-Zăpada, care nu mai reuşea s-o tragă la protestele împotriva guvernării lui Bush nici chiar cu momeala de a fi arestaţi, pe vremuri o perspectivă irezistibilă. Parcă-şi menea moartea.

Tata a făcut socoteala somniferelor pe care le lua maică-sa

– ciocnise de două ori Volkswagenul, lăsase gazul deschis, căzuse din picioare de mai multe ori –, dar n-a intervenit decât după ce-a descoperit că-şi cheltuia şi puţinul pe care-l avea ca să intre în legătură cu mortul. A urmărit-o la Oakland şi a scos-o dintr-o rulotă pictată cu simboluri astrale, în care o femeie medium îşi câştiga pâinea punând în legătură credulii cu răposaţii lor – oameni sau animale de companie. Nini s-a lăsat dusă la un psihiatru, care o vedea de două ori pe săptămână şi-o îndopa cu pastile. Nu şi-a 64

- ISABEL ALLENDE -

„rezolvat doliul” şi a continuat să-l plângă pe bunicul Popo, dar măcar a ieşit din depresia aceea teribilă.

Dar încet-încet bunica a ieşit din peştera ei şi s-a întors în lume, mirată să constate că aceasta nu se oprise în loc.

Numele lui Paul Ditson II se ştersese, nici măcar nepoată-sa nu mai vorbea de el. Eu mă vârâsem într-o carapace şi nu lăsam pe nimeni să se apropie. Mă înstrăinasem, devenisem impertinentă şi posacă, nu răspundeam dacă eram întrebată, treceam ca o cometă pe acasă, nu dădeam nicio mână de ajutor la treburile casei, cea mai mică contrariere mă făcea să plec trântind uşa. Psihiatrul a lămurit-o pe Nini că

sufeream de o combinaţie de adolescenţă şi depresie şi a sfătuit-o să mă înscrie într-un grup de doliu pentru tineri –

nici n-am vrut să aud. În nopţile fără lună, când eram cea mai disperată, simţeam prezenţa bunicului. Tristeţea mea îl chema.

Nini dormise treizeci de ani pe pieptul lui, legănată de respiraţia lui şi apărată de căldura acestui om bun care-i lăuda aiurelile horoscopului, preferinţa pentru stilul hippy, extremismul politic şi mâncărurile exotice, care-i suporta toanele, sentimentalismele şi premoniţiile care ne dădeau adesea peste cap toate planurile. Acum avea nevoie mai mult ca oricând de mângâiere, dar fiul ei nu era aici, iar nepoata devenise un fel de fiară.

Şi-atunci a reapărut Mike O’Kelly, care mai făcuse o operaţie la coloană şi stătuse câteva săptămâni într-un centru de recuperare. „Nu m-ai vizitat nici măcar o dată, Nidia, nu mi-ai dat un telefon”, s-a plâns el în chip de bună

ziua. Slăbise zece kilograme şi îşi lăsase barbă, era de nerecunoscut, arăta mai bine şi nu mai ziceai că e fiul ei. „Ce să fac ca să mă ierţi, Mike?” s-a aplecat ea peste scaunul cu rotile. „Apucă-te să faci nişte biscuiţi pentru băieţii mei.” I-a făcut, singură, că eu eram sătulă de delincvenţii lui pocăiţi şi de toate cauzele nobile de care nici că-mi păsa. Nini a ridicat mâna să-mi dea o scatoalcă, dar i-am apucat-o din zbor.

65

- CAIETUL MAYEI -

„Nici să nu te gândeşti, dacă mă loveşti nu mă mai vezi pe aici, ai priceput?” A priceput.

Dar asta a pus-o pe picioare. Şi-a reluat activitatea la bibliotecă, deşi nu mai inventa poveşti noi, le repeta pe cele vechi. Făcea plimbări prin pădure, a început să frecventeze Centrul Zen. Nu are nicio aplecare către serenitate, dar în liniştea forţată a meditaţiei îl invoca pe bunicul, iar el venea.

Am mers o singură dată cu ea la ceremonia duminicală, unde am suportat cu greu o predică despre călugării care măturau prin mănăstire din care n-am înţeles absolut nimic.

Privind-o pe Nini a mea în poziţie de lotus printre budiştii raşi în cap şi în robe portocalii, am realizat cât de singură

era, dar mila m-a părăsit iute. Ceva mai târziu, când stăteam cu toţii la un ceai verde cu turtite organice, o uram din nou, aşa cum uram lumea întreagă.

Nimeni nu m-a văzut plângând după incinerarea bunicului Popo, când am primit cenuşa într-un vas de ceramică; nu i-am mai pronunţat numele şi n-am spus nimănui că îl vedeam aievea.

Eram elevă la Berkeley High, singurul liceu public din oraş

şi unul dintre cele mai bune din ţară, prea mare, cu trei mii patru sute de elevi: treizeci la sută albi, treizeci la sută negri, restul hispanici, asiatici şi rase amestecate. Pe vremea când îl frecventa bunicul, era un fel de grădină zoologică, directorii rezistau cu greu un an şi plecau, învinşi, dar pe vremea mea liceul era excelent; deşi nivelul elevilor era inegal, era ordine şi curăţenie (cu excepţia toaletelor, care la sfârşitul zilei erau împuţite), iar directorul era la post de cinci ani. Se spunea că

era extraterestru, căci nimic nu-i atingea pielea de pahiderm.

Aveam ore de artă, muzică, teatru şi sport, laboratoare de ştiinţe, limbi străine, religii comparate, politică, programe sociale, ateliere de tot felul şi cea mai bună educaţie sexuală, care se preda otova, chiar şi musulmanilor şi creştinilor fundamentalişti, care nu apreciau asta mereu. Nini a mea a publicat o scrisoare deschisă în The Berkeley Daily Planet în 66

- ISABEL ALLENDE -

care propunea ca grupării LGBTI (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali şi incerţi) să i se adauge şi litera H

(hermafrodiţi). Era încă una din iniţiativele tipice ale bunică-mii care mă enervau, căci prindeau şi ne pomeneam protestând pe stradă împreună cu Mike O’Kelly. Făceau ei ce făceau şi mă luau şi pe mine.

Elevii silitori îşi dădeau întreaga măsură la Berkeley High şi pe urmă ajungeau direct la cele mai prestigioase universităţi, aşa cum fusese şi bunicul, bursier la Harvard pentru notele bune şi rezultatele la baseball. Elevii mediocri o duceau târâş-grăpiş şi încercau să treacă neobservaţi, iar cei slabi se pierdeau pe drum sau erau incluşi în programe speciale. Bătăuşii, drogaţii şi derbedeii erau daţi afară sau plecau singuri. În primii doi ani fusesem o elevă bună şi făcusem şi sport, dar în nici trei luni am ajuns în ultima categorie, notele mi-au intrat în cădere liberă, mă băteam, furam, fumam marijuana şi adormeam în clasă. Domnul Harper, proful de istorie, îngrijorat, a stat de vorbă cu tata, care mi-a ţinut o predică şi m-a trimis la Centrul de Sănătate; acolo m-au luat la întrebări şi au conchis că nu eram nici anorexică şi nici nu încercasem să mă sinucid, drept care m-au lăsat în pace.