În seara aia tata, pe care nu-l mai văzusem de două
săptămâni, s-a înfiinţat cu Susan, o blondă pistruiată şi cam şleampătă, lucru care ne-a mirat, căci eram convinşi că lui îi plac femeile glamoroase, aşa cum era Marta Otter înainte de a sucomba în faţa maternităţii şi a vieţii casnice de la Odense. Cu felul ei simplu, Susan i-a cucerit imediat pe bunici, dar nu şi pe mine; m-am purtat atât de acru, că
bunica m-a înşfăcat de o aripă şi m-a luat la bucătărie, cu pretextul s-o ajut să servească puiul, unde mi-a tras câteva ca să-mi schimb atitudinea. După masă, bunicul a făcut ceva de neimaginat, a poftit-o pe Susan în foişorul astronomic, unde nu călcam decât eu, şi i-a arătat cerul, în timp ce tata şi Nini mă certau pentru că eram obraznică.
După câteva luni, tata şi Susan s-au căsătorit pe plajă, într-o ceremonie informală. Moda asta trecuse de mai bine de zece ani, dar aşa dorea ea. Bunicul ar fi dorit ceva mai comod, în schimb Nini era în elementul ei. A oficiat un prieten al lui Susan care obţinuse o licenţă de la Biserica Universală. Am fost silită să asist, dar am refuzat să ţin verighetele şi să mă îmbrac în zână, cum voia Nini. Bunicul şi-a pus un costum alb stil Mao, deloc potrivit cu personalitatea şi cu simpatiile sale politice, Susan purta o cămaşă vaporoasă şi o coroniţă de flori de câmp, şi astea demodate de mult. Invitaţii, desculţi pe nisip şi cu pantofii în mână, au suportat o jumătate de oră de ceaţă şi de sfaturi dulcege ale oficiantului. A urmat o recepţie la Yacht-Clubul de pe plajă, unde s-a dansat şi s-a băut până după miezul nopţii, în timp ce eu stăteam în Volkswagenul bunicilor, de unde n-am scos nasul decât atunci când Mike O’Kelly a venit în scaunul lui cu rotile să-mi aducă o felie de tort.
50
- ISABEL ALLENDE -
Bunicii voiau ca însurăţeii să stea cu noi, spaţiu era din belşug, dar tata a închiriat în cartier o căsuţă cât bucătăria lui Nini, că de ceva mai mare n-avea bani. Piloţii muncesc mult, câştigă puţin şi sunt veşnic obosiţi; nu e o profesie de invidiat. Odată instalaţi, tata a decis că trebuia să stau cu ei şi nu s-a lăsat convins de zbieretele mele, şi nici Susan, pe care o credeam mai uşor de intimidat. Era o femeie calmă, imperturbabilă, gata să ajute, dar fără mila agresivă a bunică-mii, care sfârşeşte prin a-i jigni pe beneficiarii compasiunii sale.
Îmi sau seama acum ce sarcină ingrată şi-a luat Susan având grijă de o mucoasă crescută de bunici, răsfăţată şi maniacă, care accepta doar alimente albe – orez, floricele de porumb, miez de pâine, banane – şi nu dormea noaptea. În loc să mă oblige să mănânc de toate, îmi gătea piept de curcan cu sos Chantilly, conopidă cu îngheţată de cocos şi alte combinaţii îndrăzneţe, până când am început să accept şi culoarea bej – humus, cereale, cafea cu lapte – iar apoi şi culori mai tari, anumite nuanţe de verde, portocaliu şi roşu, cu excepţia sfeclei. Ea nu putea face copii, drept care încerca să compenseze asta încercând să mă cucerească, însă eu îi opuneam o încăpăţânare de catâr. Îmi lăsasem lucrurile acasă la bunici, la părinţi mă duceam doar ca să dorm, cu o sacoşă, ceasul deşteptător şi cartea pe care o citeam atunci.
Noaptea aveam insomnii, tremuram de frică cu pătura trasă
peste cap. Tata nu mi-ar fi tolerat obrăzniciile, aşa că am adoptat o atitudine de politeţe trufaşă, inspirată de la majordomii din filmele englezeşti.
Căminul meu era căsoiul cel bălţat, acolo mă duceam zilnic de la şcoală să-mi fac temele şi să mă joc, rugându-mă
ca Susan să uite să vină să mă ia când ieşea de la serviciu, dar asta nu s-a întâmplat niciodată, mama mea vitregă avea un simţ de răspundere patologic. Aşa a trecut o lună
întreagă, până când a adus acasă un câine. Ea lucra la Departamentul de Poliţie din San Francisco – dresa câini care să miroasă bombele, ceva foarte valoros după 2001, 51
- CAIETUL MAYEI -
când începuse paranoia terorismului, dar acum prilej de glume printre colegi, căci nimeni nu mai pusese o bombă în California din vremuri imemoriale.
Fiecare câine era dresat de o singură persoană, ajungeau să se completeze atât de bine că-şi puteau ghici gândurile.
Susan alegea puiul cel mai vioi din serie şi omul cel mai potrivit care să-l dreseze, unul care era obişnuit cu animalele. Şi, deşi îmi jurasem să-i distrug nervii acestei mame vitrege, m-am predat în faţa lui Alvy, un labrador de şase ani mai inteligent şi mai simpatic decât orice om. Susan m-a învăţat tot ce ştiu acum despre animale şi mi-a dat voie, încălcând regulile, să dorm cu Alvy. Aşa m-a ajutat ea să
lupt cu insomniile.
Prezenţa tăcută a mamei mele vitrege a devenit atât de firească şi de necesară, încât ne era greu să ne amintim cum fusese viaţa noastră înainte de venirea ei. Dacă tata era în călătorie, adică mai tot timpul, îmi dădea voie să rămân peste noapte în casa magică a bunicilor, unde camera mea rămăsese neschimbată. Susan îl iubea mult de bunicul Popo, se ducea cu el la filme suedeze alb-negru din anii ’50, nesubtitrate – trebuia să ghiceşti dialogurile – şi să asculte jazz în nişte bombe pline de fum. Iar pe Nini a mea, care doar docilă nu este, o trata cu aceeaşi metodă pe care o aplica la dresarea câinilor: afecţiune şi fermitate, pedeapsă şi recompensă. Cu afecţiune i-a dat de înţeles că o iubea şi era la dispoziţia ei, cu fermitate a convins-o să nu mai vină pe furiş ca să verifice curăţenia casei şi să-i dea dulciuri nepoatei; o pedepsea nemaivenind cu zilele după ce Nini o copleşea cu daruri, sfaturi şi feluri chiliene, o răsplătea luând-o la plimbare prin pădure când toate mergeau bine.
Acelaşi sistem îl aplica soţului şi mie.
Draga de ea nu s-a interpus între bunicii mei şi mine, chiar dacă o fi fost şocată de stilul aiuristic în care mă
creşteau. Drept e că prea m-au răsfăţat, dar nu asta a fost cauza problemelor mele, aşa cum au bănuit psihologii cu care am avut de-a face în adolescenţă. Nini m-a crescut în 52
- ISABEL ALLENDE -
stil chilian: mâncare şi iubire din belşug, reguli limpezi şi câteva scatoalce, nu multe. O dată am ameninţat-o că mă
duc s-o pârăsc la poliţie pentru abuz de minori: mi-a tras una în cap cu polonicul de mi-a scos un ditamai cucuiul.
Iniţiativa mea a fost curmată scurt.
Am fost la un curanto, care e mâncarea tipică din Chiloé, ceva abundent şi generos, şi e ceremonia comunităţii.
Pregătirile au început din timp, pentru că şalupele ecoturismului ajung până în prânz. Femeile au tocat roşii, ceapă, usturoi şi coriandru pentru asezonate, apoi au frământat îndelung milcao şi chapalele, un aluat compus din cartofi, făină, untură de porc şi jumări, ceva cam scârbos după părerea mea, în timp ce bărbaţii săpau o groapă mare, puneau pe fund pietre, iar deasupra aprindeau un foc de lemne. Şalupele au sosit când lemnul arsese şi pietrele frigeau. Ghizii le-au arătat turiştilor satul, i-au dus să-şi cumpere ţesături, coliere de scoici, marmeladă de merişoare şi rachiu auriu, sculpturi de lemn, cremă de bale de melc contra petelor de bătrâneţe, bucheţele de lavandă, în fine, ce se poate cumpăra pe aici, apoi i-au chemat la groapa care fumega pe plajă. Bucătarii au pus oalele de lut pe pietrele fierbinţi ca să lase zeama – care e afrodiziacă, cum bine se ştie – şi le-au umplut în straturi cu turtele de aluat, cu carne de porc, miel, pui şi crustacee, peşte şi legume, plus alte delicii pe care nu mi le-am notat, le-au acoperit cu câte o pânză albă umezită, cu frunze uriaşe de brusture, cu un sac care ieşea din groapă ca o fustă, în fine cu nisip. Până s-a făcut mâncarea a trecut mai bine de o oră, timp în care ingredientele se transformau în taină sub efectul căldurii, lăsându-şi toată savoarea şi aroma, iar turiştii fotografiau fumul, beau pisco şi-l ascultau pe Manuel Arias.
Turiştii sunt de mai multe feluri: chilieni de vârsta a treia, europeni în vacanţă, argentinieni de toată mâna şi tipi cu rucsacul în spate de varii provenienţe. Uneori vine câte un grup de asiatici sau americani cu hărţi, ghiduri şi cărţi de 53
- CAIETUL MAYEI -
floră şi faună pe care le consultă extrem de serios. Cu toţii, în afară de tipii cu rucsac, care preferă să fumeze marijuana prin boscheţi, apreciază oportunitatea de a asculta un scriitor publicat, cineva capabil să lămurească misterele arhipelagului în engleză sau spaniolă, după caz. Manuel nu e mereu plictisitor, dacă e în domeniul său e chiar şi amuzant o vreme. Le vorbeşte turiştilor despre istoria, legendele şi obiceiurile din Chiloé şi îi previne că insularii sunt circumspecţi, trebuie să-i câştigi încetul cu încetul şi cu respect, la fel cum trebuie să te adaptezi treptat şi cu acelaşi respect la natura de aici, la iernile implacabile şi la capriciile mării. Încet. Foarte încet. Chiloé nu e pentru oamenii grăbiţi.
Lumea vine aici în ideea de a se întoarce în timp şi e dezamăgită de oraşele din Insula Mare, însă pe insuliţa noastră găseşte exact ceea ce caută. Şi nu că am avea intenţia să-i păcălim, totuşi, în ziua stabilită pentru curanto apar ca din întâmplare boi şi miei, pe plajă parcă sunt mai multe plase şi bărci pescăreşti la uscat, localnicii îşi pun ponchourile şi căciulile cele mai grosolane şi nimeni nu foloseşte mobilul la vedere.
Experţii au ştiut cu exactitate momentul în care deliciile culinare din groapă au fost gata, au eliminat nisipul cu lopeţile, au ridicat cu multă delicateţe sacul, frunzele de brusture şi pânzele cele albe, iar spre cer s-a ridicat un abur aromat. S-a lăsat o tăcere plină de aşteptare şi s-a aplaudat.
Femeile au servit carnea pe farfurii de carton, paharele s-au reumplut cu pisco sour, băutura naţională chiliană, în stare să doboare un cazac. La sfârşit a fost nevoie să ducem o seamă de turişti aproape pe sus la şalupe.
Bunicului Popo i-ar fi plăcut viaţa de aici, belşugul de fructe de mare, lenea asta a timpului. N-auzise de Chiloé, altfel ar fi inclus arhipelagul pe lista locurilor de văzut înainte de moarte. Mi-e atât de dor de el! Era ca un urs mare şi puternic, domol şi dulce, cald ca o sobă, mirosind a tutun şi apă de colonie, cu glas adânc şi râs teluric şi nişte mâini 54
- ISABEL ALLENDE -
mari numai bune să mă ţină, răspundea la noianul de întrebări pe care i le puneam, îmi peria părul şi-mi aplauda interminabilele poeme epice inspirate din filmele lui Kurosawa văzute împreună. Urcam în foişor să cercetăm bolta neagră a cerului cu telescopul ca să găsim planeta lui ascunsă, o stea verde niciodată găsită. „Promite-mi c-ai să te iubeşti mereu aşa cum te iubesc eu, Maya”, îmi repeta adesea, iar eu îi promiteam neînţelegând ce voia să spună.
Mă iubea necondiţionat, mă accepta aşa cum eram, cu limitele, maniile şi defectele mele, mă aplauda deşi nu meritam, spre deosebire de Nini, care nu e de părere că un copil trebuie lăudat, că i se suie la cap şi mai târziu, când nu-l mai laudă nimeni, suferă. Dar el îmi ierta orice, mă
consola, râdea cu mine, era cel mai bun prieten al meu, complicele şi confidentul meu, eu eram singura lui nepoată
şi fiica pe care n-o avusese. „Spune-mi că sunt iubirea ta cea mare”, îl rugam eu doar ca să-i fac în ciudă bunicii. „Eşti iubirea iubirilor noastre, Maya”, răspundea el diplomatic, dar eram sigură că eu eram cea mai tare, nimeni nu se putea măsura cu mine. Nu era în stare să-şi găsească hainele, pentru asta o avea pe Nini, dar când am împlinit treisprezece ani el a fost cel care m-a dus să-mi cumpăr primul sutien, căci observase că mă legam peste piept cu o eşarfă şi umblam cocoşată ca să-mi ascund sânii. Timiditatea mă
