Don Lionel Schnake e o celebritate în Chiloé şi foarte iubit pentru generozitatea sa, nelimitată, după câte se pare. „Cu cât dăruieşte mai mult, cu atât mai bine îi merg investiţiile, de aceea nu mi se pare deloc un păcat să-i cer”, mi-a declarat Blanca. La reforma agrară din 1971, guvernul lui Allende a expropriat domeniul Schnake din Osorno, împărţindu-l aceloraşi ţărani care-l munciseră şi trăiseră

acolo decenii la rând. Omul nu şi-a pierdut timpul urând şi sabotând guvernul, ca alţii în situaţia sa, ci a căutat alte orizonturi şi oportunităţi. Se simţea tânăr, putea s-o ia de la început. S-a mutat în Chiloé şi a pus pe picioare o afacere cu produse marine pentru cele mai bune restaurante din Santiago. A trecut cu bine peste avatarurile politice şi economice ale epocii, iar mai târziu peste competiţia cu pescadoarele japoneze şi cu crescătoriile de somoni. În 1976

guvernul militar i-a restituit pământul, Schnake l-a predat fiilor săi, care au scos domeniul din prăpădul în care ajunsese, dar el a rămas în Chiloé, pentru că avusese deja un atac de cord din cele care-aveau să mai urmeze şi s-a gândit că salvarea avea să fie ritmul lent al localnicilor. „La optzeci şi cinci de ani bine trăiţi, inima îmi merge mai bine 77

- CAIETUL MAYEI -

decât un ceas elveţian”, mi-a spus don Lionel duminica asta, când am fost la el cu Blanca.

Aflând că eu eram gringuita lui Manuel Arias, m-a îmbrăţişat călduros. „Spune-i comunistului ăla să vină să mă

vadă, n-a mai fost de la Anul Nou, şi că am un brandy de colecţie senzaţional.” E un fel de patriarh roşu în obraji, cu o mustaţă stufoasă şi patru fire albe pe cap, e burtos, bon viveur, expansiv, râde în hohote de propriile glume şi masa lui e mereu întinsă pentru cine se nimereşte. Exact aşa mi-l imaginez pe Millalobo, făptura mitică care răpeşte fete şi le duce în regatul său de sub mare. Acest Millalobo cu nume nemţesc se declară victima femeilor în general – „parcă pot să

le refuz ceva acestor bunăciuni!” – şi mai ales a fiică-sii, care îl exploatează. „Blanca e mai pomanagioaică decât băştinaşii, tot timpul cere câte ceva pentru şcoala aia a ei. Ştii ce mi-a cerut ultima dată? Prezervative!! Doar asta mai lipsea în ţara asta, prezervative pentru copii!” s-a cutremurat el de râs.

Don Lionel nu e singurul care cedează înaintea Blancăi. La o vorbă a ei s-au adunat peste douăzeci de voluntari să

repare şi să zugrăvească şcoala; claca asta se numeşte minga şi constă într-un număr variabil de persoane care colaborează gratis la o treabă, ştiind că la rândul lor vor avea parte de acelaşi ajutor. E legea sacră a reciprocităţii: astăzi pentru tine, mâine pentru mine. Aşa se recoltează cartofii, se repară acoperişurile şi se dreg plasele de pescuit; aşa a ajuns acasă frigiderul lui Manuel.

Rick Laredo nu terminase liceul, bătea străzile cu alţi derbedei, vindea droguri elevilor mai mici, se ţinea de furtişaguri şi pe la prânz dădea o raită prin Park ca să-şi vadă foştii colegi de la Berkeley High, eventual să-i păcălească şi pe ei cu câte ceva. N-ar fi recunoscut în ruptul capului, dar dorinţa lui era să se reintegreze în grupul de la şcoala de unde fusese exmatriculat pentru că-şi proptise pistolul în urechea domnului Harper. E cazul să spun că

profesorul s-a purtat impecabil, ba chiar s-a opus 78

- ISABEL ALLENDE -

exmatriculării, numai că numitul Laredo şi-a săpat singur groapa insultându-l pe director şi pe membrii comisiei. Rick Laredo era foarte dichisit, pantofii de sport de firmă erau de un alb imaculat, purta tricouri fără mâneci ca să i se vadă

muşchii şi tatuajele, părul ţepos dat cu gel – semăna cu un porc-spinos – şi îşi atârna pe el atâtea lanţuri şi brăţări că, dacă ar fi trecut pe lângă un magnet, acolo ar fi rămas lipit.

Blugii enormi cădeau de pe el, păşea ca un cimpanzeu. Era total lipsit de importanţă, nici măcar poliţia sau Mike O’Kelly nu-l luau în seamă.

Hotărând deci să scap de virginitate, i-am dat întâlnire într-o parcare pustie de cinematograf, la o oră moartă, înainte de primul spectacol, fără niciun fel de explicaţii. L-am văzut de departe învârtindu-se în cerc, tot ridicându-şi cu o mână nădragii umflaţi de parcă ar fi purtat pamperşi, cu ţigara în cealaltă, excitat şi nervos, dar mimând indiferenţa când m-am apropiat. A strivit chiştocul cu piciorul şi m-a măsurat cu o privire batjocoritoare. „Grăbeşte-te, că peste zece minute îmi vine autobuzul”, i-am tăiat-o scurt, în timp ce-mi scoteam pantalonii. Zâmbetul superior i s-a şters instantaneu, probabil că se aştepta la oarece preambul. „Mi-a plăcut de tine din prima, Maya Vidal”, a grăit el. Măcar cretinul ştie cum mă cheamă, mi-am zis.

M-a luat de braţ şi a dat să mă sărute, dar am întors capul: asta nu era în plan, în plus tipul duhnea a motor. A aşteptat să-mi scot pantalonii, m-a lipit de pavaj şi s-a zbuciumat preţ de vreo două minute, înfigându-mi în piele colierele şi fetişurile, netrecându-i prin minte că o făcea cu o novice, după care s-a prăbuşit peste mine ca o vită moartă.

L-am scuturat de pe mine furioasă, m-am şters cu chiloţii pe care i-am aruncat apoi pe jos, mi-am pus pantalonii, mi-am înhăţat rucsacul şi-am rupt-o la fugă. În autobuz mi-am dat seama de pata întunecată de pe pantaloni şi de lacrimile care-mi udau bluza.

A doua zi, Laredo aştepta în Park cu un CD hip-hop şi o punguţă cu marijuana pentru „gagica” lui. Mi s-a făcut milă

79

- CAIETUL MAYEI -

de nenorocitul ăla şi n-am avut inimă să-l insult, cum ar fi fost logic normal. Am scăpat de Sarah şi de Debbie şi l-am invitat la o îngheţată – am luat câte un cornet cu fistic, vanilie şi rom cu stafide pentru fiecare. În timp ce ne lingeam îngheţata, i-am mulţumit pentru favoarea făcută în parcare şi pentru interesul pe care mi-l purta, informându-l că nu va mai exista o a doua ocazie, dar mesajul nu i-a pătruns în ţeastă. Luni de zile n-am putut scăpa de Rick Laredo, asta până când un accident neaşteptat l-a şters din viaţa mea.

Dimineaţa plecam de acasă ca şi cum m-aş fi dus la şcoală, dar la jumătatea drumului mă întâlneam cu fetele la un Starbucks, unde băieţii ne dădeau câte un latte contra unor favoruri indecente în toaletă, îmi puneam machiajul de vampir şi o porneam de nebune până pe seară când, cu chipul spălat şi aer de liceancă, mă întorceam acasă.

Libertatea asta a ţintit câteva luni, până în ziua în care Nini a renunţat la antidepresive, s-a întors în lumea celor vii şi a observat nişte lucruri pe care nu le percepuse cât timp avusese privirile întoarse înăuntru: că banii îi dispăreau din poşetă, că programul meu nu se potrivea cu niciun program educaţional cunoscut, că dobândisem o atitudine de golancă, devenisem vicleană şi mincinoasă. Că hainele îmi duhneau a marijuana şi respiraţia a înşelătoare pastile de mentă. Încă

nu aflase că chiuleam de la şcoală – domnul Harper vorbise o dată cu tata, fără vreun rezultat vizibil, dar nu-i venise ideea să stea de vorbă cu bunica. Încercările ei de a vorbi cu mine se loveau de muzica asurzitoare din căşti, de mobil, de computer, de televizor.

Cel mai bine pentru ea ar fi fost să ignore semnele de pericol şi să mă lase în pace, însă dorinţa de a mă proteja şi vechea obişnuinţă de a descâlci mistere în romanele poliţiste a îndemnat-o să cerceteze situaţia. A început cu şifonierul meu şi cu numerele de pe mobil. Într-o geantă a dat peste nişte pachete de prezervative, într-o punguţă de plastic a găsit două pastile galbene marcate Mitsubishi pe care n-a reuşit să le identifice. Distrată, le-a ronţăit şi peste un sfert 80

- ISABEL ALLENDE -

de oră a perceput şi efectele. Ochii i s-au împăienjenit, au început să-i clănţăne dinţii, oasele parcă i s-au muiat şi toate necazurile au dispărut. A pus un disc cu muzică de pe vremea ei şi a început să danseze frenetic, pe urmă a ieşit pe stradă să se răcorească, dansând mai departe şi lepădându-şi hainele. Doi vecini au văzut cum cădea grămadă şi au dat fuga s-o acopere cu un prosop. Erau gata să sune la 911, noroc că tocmai veneam acasă; am recunoscut simptomele şi i-am convins să mă ajute s-o ducem în casă.

Abia am clintit-o, parcă era de granit, am dus-o târâş până

la canapeaua din salon. Le-am explicat bunilor samariteni că

nu era nimic grav, bunica avea periodic astfel de crize şi că

treceau de la sine. I-am scos amabil pe uşă, m-am grăbit să

încălzesc cafeaua rămasă de la micul dejun şi să aduc o pătură, că-i clănţăneau dinţii. După câteva minute, crăpa de căldură. Timp de trei ceasuri am alternat pătura cu comprese reci, până când Nini a mea a revenit la temperatura normală.

A fost o noapte lungă. A doua zi, bunica avea dispoziţia de câine bătut a unui boxer învins, dar mintea limpede şi amintirile intacte. N-a vrut să creadă basmul că o amică îmi dăduse pastilele să i le păstrez şi că nevinovata de mine habar nu avea că erau ecstasy. „Voiajul” neaşteptat îi dăduse aripi: avea ocazia să pună în practică cele învăţate la Clubul Criminalilor. Astfel mi-a descoperit încă zece pastile Mitsubishi printre pantofi şi, cu ajutorul lui Mike O’Kelly, a aflat că fiecare costa cât de două ori alocaţia mea săptămânală.

Bunica se pricepea oarecum la computere, pentru că le folosea la bibliotecă, dar era departe de a fi o expertă. De aceea a apelat la Norman, un geniu în tehnologie, gârbovit şi aproape orb la douăzeci şi unu de ani de atâta stat cu nasul în ecran şi pe care Mike O’Kelly îl foloseşte uneori în scopuri ilegale. Căci, dacă e vorba de băieţii lui, Albă-ca-Zăpada nare scrupule să cerceteze clandestin arhivele electronice ale 81

- CAIETUL MAYEI -

avocaţilor, procurorilor, judecătorilor şi poliţiştilor. Norman ştie să intre peste tot fără să lase nicio urmă, oricât de infimă, în spaţiul virtual, de la documentele secrete ale Vaticanului până la pozele membrilor Congresului care se zbânţuie voios cu amantele. Fără să părăsească odaia din casa în care stă cu maică-sa, Norman ar putea să fure din conturi bancare şi să fraudeze Bursa, numai că nu are astfel de înclinaţii, interesul lui e pur teoretic.

Tipul n-a avut chef să-şi piardă preţiosul timp scotocind în computerul şi în mobilul unei mucoase de şaisprezece ani, în schimb a pus la dispoziţia celor doi abilităţile sale de hacker, învăţându-i să spargă parole, să citească mesaje personale şi să recupereze din eter ceea ce eram sigură că distrusesem.

Într-un singur weekend, cuplul cu vocaţie de detectivi a acumulat suficiente informaţii pentru a confirma cele mai rele temeri ale bunică-mii şi a o lăsa mască: nepoată-sa bea pe rupte tot ce-i pica în mână, de la gin la sirop de tuse, fuma marijuana, făcea trafic cu ecstasy, LSD şi tranchilizante, fura cărţi de credit şi pusese la cale o afacere inspirată dintr-o emisiune TV în care agenţi de la FBI se dădeau drept puştoaice impubere ca să prindă pedofilii pe internet.

Aventura asta începuse cu un anunţ pe care îl aleseserăm dintre sute de acelaşi gen:

Tătic caută fetiţă: om de afaceri alb, 54 de ani, patern,sincer, afectuos, caută fetiţă de orice rasă, mică, dulce, fără

inhibiţii, bună pentru a juca rolul fetiţei cu tăticul ei, pentruplăcere reciprocă, simplă, directă timp de o noapte; dacă

continuă, pot fi foarte generos. Rog numai răspunsuri serioase,exclus farsele şi homosexualii. Neapărat fotografie.

I-am trimis o poză a lui Debbie, cea mai scundă dintre noi, de la treisprezece ani, pe bicicletă şi i-am dat întâlnire tipului la un hotel din Berkeley pe care-l ştiam pentru că Sarah lucrase acolo într-o vară.

82

- ISABEL ALLENDE -

Debbie şi-a lepădat ţoalele negre şi machiajul funebru şi s-a dus, cu un drink la bord ca să-şi facă curaj, costumată în şcolăriţă cu bluză albă, şosete şi funde în păr. Omul s-a cam bosumflat constatând că era mai mare decât în poză, dar şi el avea cu zece ani mai mult decât declarase. I-a explicat lui Debbie că rolul ei consta în a fi ascultătoare, iar al lui în a-i da ordine şi a-i aplica pedepse, fără s-o doară, doar ca să se îndrepte, căci aşa face un tătic bun. Şi care era obligaţia unei fetiţe cuminţi? Să fie drăgăstoasă cu tăticu’. Cum te cheamă?

Dar nici n-are importanţă, pentru mine ai să fii Candy. Vino, Candy, stai pe genunchii lui tăticu’ şi spune-i dacă azi ai făcut caca, e foarte important, ştii, e pentru sănătate. Debbie a declarat că-i era sete, el a cerut prin telefon răcoritoare şi un sendviş. În timp ce-i explica beneficiile unei clisme, ea trăgea de timp cercetând camera cu o curiozitate infantilă, sugându-şi degetul.

Între timp, Sarah şi cu mine aşteptam în parcarea hotelului cele zece minute convenite, după care l-am trimis sus pe Rick Laredo, care a bătut în uşă, anunţând, conform instrucţiunilor mele, „Room-service”, şi năvălind cu pistolul în mână.