era, dar mila m-a părăsit iute. Ceva mai târziu, când stăteam cu toţii la un ceai verde cu turtite organice, o uram din nou, aşa cum uram lumea întreagă.
Nimeni nu m-a văzut plângând după incinerarea bunicului Popo, când am primit cenuşa într-un vas de ceramică; nu i-am mai pronunţat numele şi n-am spus nimănui că îl vedeam aievea.
Eram elevă la Berkeley High, singurul liceu public din oraş
şi unul dintre cele mai bune din ţară, prea mare, cu trei mii patru sute de elevi: treizeci la sută albi, treizeci la sută negri, restul hispanici, asiatici şi rase amestecate. Pe vremea când îl frecventa bunicul, era un fel de grădină zoologică, directorii rezistau cu greu un an şi plecau, învinşi, dar pe vremea mea liceul era excelent; deşi nivelul elevilor era inegal, era ordine şi curăţenie (cu excepţia toaletelor, care la sfârşitul zilei erau împuţite), iar directorul era la post de cinci ani. Se spunea că
era extraterestru, căci nimic nu-i atingea pielea de pahiderm.
Aveam ore de artă, muzică, teatru şi sport, laboratoare de ştiinţe, limbi străine, religii comparate, politică, programe sociale, ateliere de tot felul şi cea mai bună educaţie sexuală, care se preda otova, chiar şi musulmanilor şi creştinilor fundamentalişti, care nu apreciau asta mereu. Nini a mea a publicat o scrisoare deschisă în The Berkeley Daily Planet în 66
- ISABEL ALLENDE -
care propunea ca grupării LGBTI (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali şi incerţi) să i se adauge şi litera H
(hermafrodiţi). Era încă una din iniţiativele tipice ale bunică-mii care mă enervau, căci prindeau şi ne pomeneam protestând pe stradă împreună cu Mike O’Kelly. Făceau ei ce făceau şi mă luau şi pe mine.
Elevii silitori îşi dădeau întreaga măsură la Berkeley High şi pe urmă ajungeau direct la cele mai prestigioase universităţi, aşa cum fusese şi bunicul, bursier la Harvard pentru notele bune şi rezultatele la baseball. Elevii mediocri o duceau târâş-grăpiş şi încercau să treacă neobservaţi, iar cei slabi se pierdeau pe drum sau erau incluşi în programe speciale. Bătăuşii, drogaţii şi derbedeii erau daţi afară sau plecau singuri. În primii doi ani fusesem o elevă bună şi făcusem şi sport, dar în nici trei luni am ajuns în ultima categorie, notele mi-au intrat în cădere liberă, mă băteam, furam, fumam marijuana şi adormeam în clasă. Domnul Harper, proful de istorie, îngrijorat, a stat de vorbă cu tata, care mi-a ţinut o predică şi m-a trimis la Centrul de Sănătate; acolo m-au luat la întrebări şi au conchis că nu eram nici anorexică şi nici nu încercasem să mă sinucid, drept care m-au lăsat în pace.
Berkeley High era un campus deschis, situat în inima oraşului, prin urmare era uşor să mă pierd în mulţime. Am început să chiulesc sistematic, ieşeam la prânz şi nu mă mai întorceam. Aveam o cantină unde mergeau doar tocilarii, nu era cool să fii văzut acolo. Nini, care era duşmana hamburgerilor şi pizzei, insista să mănânc acolo, unde mâncarea era organică, gustoasă şi ieftină, dar n-o ascultam.
Ne adunam la Park, o piaţă din apropiere, la cincizeci de metri de secţia de politie, unde domnea legea junglei. Părinţii protestau împotriva culturii drogurilor şi a trândăvelii din Park, presa publica articole, poliţiştii treceau fără să
intervină şi profii se spălau pe mâini, căci locul nu intra în jurisdicţia lor.
67
- CAIETUL MAYEI -
În Park ne împărţeam pe căprării, după culoare şi clasă
socială. Fumătorii de marijuana aveau sectorul lor, albii, altul, hispanicii stăteau la margine şi-şi apărau teritoriul cu ameninţări rituale, în centru se instalau vânzătorii de droguri. Într-un colţ stăteau bursierii din Yemen, deveniţi celebri pentru că fuseseră atacaţi cu bâte de baseball şi bricege de băieţii afroamericani. În alt colţ stătea Stuart Peel, singur, pentru că o convinsese pe o fetiţă de doisprezece ani să traverseze în fugă autostrada şi fusese lovită de două sau trei maşini; rămăsese în viaţă, dar invalidă şi desfigurată, iar autorul „glumei” fusese ostracizat, nimeni nu mai vorbea cu el. Printre elevi se amestecau şi punkiştii cu păr verde, cercei şi tatuaje, cerşetorii cu cărucioare şi câini obezi după ei, câţiva alcoolici, o cucoană ţicnită care şi arăta fundul şi alte personaje ale locului.
Erau băieţi care fumau, beau alcool din sticle de Coca-Cola, făceau pariuri, împărţeau marijuana şi pastile sub nasul poliţiei, dar marea majoritate îşi mânca gustarea şi se întorcea la şcoală după pauza de prânz de trei sferturi de oră. Nu şi eu, care mă duceam la ore doar ca să am o părere despre ce era vorba.
După-masă, adolescenţii ocupau centrul din Berkeley; ne deplasam în grup sub privirile neîncrezătoare ale trecătorilor şi comercianţilor. Treceam târându-ne picioarele, cu telefoanele mobile, căştile în urechi, mestecând gumă, cu rucsacul în spate, cu blugii noştri tăiaţi şi jargonul tipic. La fel ca toţi ceilalţi, visam să fac parte din grup şi să fiu iubită
– nu exista nenorocire mai mare decât să fii exclus, ca Stuart Peel. La şaisprezece ani mă simţeam altfel decât ceilalţi, eram rebelă şi supărată pe lume. Nu doream să mă pierd în gaşcă, ci să mă evidenţiez, nu voiam să fiu acceptată, ci temută. M-am rupt de prietenii de până atunci – sau ei s-au rupt de mine – şi am format un triunghi cu Sarah şi Debbie, fetele cu reputaţia cea mai proastă din şcoală, ceea ce e cam mult spus, pentru că la liceu erau şi cazuri de-a dreptul patologice. Formaserăm un club exclusiv, eram intime 68
- ISABEL ALLENDE -
precum surorile, ne povesteam până şi visele, mereu împreună sau comunicând prin mobil, ne împrumutam haine, farduri, bani, mâncare şi droguri, nici nu ne concepeam viaţa unele fără altele, aveam să fim prietene toată viaţa şi nimeni n-avea să ne despartă.
Mă transformam pe dinăuntru şi pe din afară. Aveam impresia că explodez, aveam prea multă carne şi prea puţine oase, îmi fierbea sângele, nu mă mai suportam. Mi-era frică
să nu mă trezesc ca dintr-un coşmar kafkian, transformată
în gândac. îmi cercetam defectele: dinţii mari, picioarele musculoase, urechile clăpăuge, părul lins şi fără vlagă, nasul scurt, cele cinci puncte negre, unghiile roase, mersul şui, eram prea albă, prea înaltă, prea stângace. Mă simţeam oribilă, dar erau clipe când intuiam puterea noului meu trup, o putere pe care nu ştiam s-o folosesc. Mă iritau privirile bărbaţilor care îmi făceau propuneri, atingerile colegilor sau dacă un profesor se interesa prea mult de purtarea şi de notele mele, în afară, fireşte, de ireproşabilul domn Harper.
Şcoala nu avea o echipă feminină de fotbal, eu jucam la un club, unde antrenorul m-a pus într-o zi să fac flotări până au plecat toate fetele, a venit după mine la duş, m-a pipăit îndelung şi, pentru că n-am avut nicio reacţie, a fost convins că-mi plăcea. Cuprinsă de ruşine, le-am spus doar fetelor, punându-le să jure că vor păstra secretul, şi n-am mai călcat pe la club.
Schimbările corpului şi caracterului meu au fost bruşte ca o căzătură pe gheaţă şi nici nu credeam că vor ajunge să mi se spargă în cap. Am început să dau târcoale pericolului ca hipnotizată; foarte curând duceam o viaţă dublă, minţeam cu o uşurinţă înfiorătoare, o tratam cu ţipete şi uşi trântite pe bunică-mea, singura autoritate în casă de când Susan plecase la război. Din raţiuni practice, tata se făcuse nevăzut, pesemne că şi-a dublat orele de zbor ca să evite conflictele cu mine.
69
- CAIETUL MAYEI -
Cu Sarah şi Debbie am descoperit pornografia pe internet, la fel ca ceilalţi colegi, imitam gesturile şi posturile femeilor de pe ecran, în cazul meu cu rezultate îndoielnice, căci eram ridicolă. Bunica a bănuit ceva şi s-a lansat într-o campanie frontală împotriva industriei sexului, care degrada şi exploata femeile; nu era ceva nou, când aveam nouă ani mă
luase împreună cu Mike O’Kelly la o manifestaţie contra revistei Playboy atunci când Hugh Hefner avusese ideea trăsnită să vină în vizită la Berkeley.
Prietenele mele erau lumea mea, doar lor le împărtăşeam gândurile şi sentimentele, doar ele vedeau lucrurile din punctul meu de vedere şi mă înţelegeau, nimeni altcineva nu ne pricepea umorul şi gusturile. Elevii de la Berkeley High erau nişte mucoşi, eram convinse că nimeni nu avea o viaţă
mai complexă decât noi. Sub pretextul că tatăl ei vitreg o viola şi o bătea, Sarah fura pe rupte din magazine, în timp ce Debbie şi cu mine ţineam de şase. Adevărul e că Sarah locuia doar cu mama ei, nu exista niciun tată vitreg, dar acel psihopat imaginar era atât de prezent în discuţiile noastre de parcă ar fi existat în carne şi oase. Fata era un fel de lăcustă, numai coate, rotule, clavicule şi alte oase protuberante, umbla cu rucsacul plin de dulciuri pe care le devora lacom, după care fugea la baie să vomite. Era atât de subnutrită că
leşina şi mirosea a mort, cântărea treizeci şi şapte de kilograme, cu opt mai mult decât traista mea cu cărţi, şi ţelul ei era să ajungă la douăzeci şi cinci şi să dispară cu totul. La rândul ei, Debbie – care chiar că era bătută acasă şi fusese violată de un unchi – era o fanatică a filmelor de groază şi avea o atracţie morbidă pentru lumea de dincolo de mormânt, zombi, voodoo, Dracula şi alţi demoni; cumpărase caseta cu Exorcistul, un film de pe vremuri, şi ne-o punea întruna, îi era frică să-l vadă singură. Sarah şi eu adoptaserăm stilul gotic, ne îmbrăcam în negru din cap până-n picioare, inclusiv oja, purtam chei, cruci şi cranii, afişam o paloare sepulcrală şi un cinism languros de vampiri 70
- ISABEL ALLENDE -
marca Hollywood, de unde ni s-a tras şi porecla: eram Vampirii.
Ne întreceam care să se poarte mai rău. Stabiliserăm un punctaj pentru delictele nepedepsite: în principal, distrus proprietăţi străine, vândut marijuana, ecstasy, LSD şi medicamente furate, dat cu spray pe pereţii şcolii, falsificat cecuri, şterpelit din magazine. Ne notam isprăvile într-un carnet, la finele lunii număram punctele şi câştigătoarea era premiată cu o sticlă de vodcă, cea mai tare şi mai ieftină, KU:L, un produs polonez bun de dizolvat vopseaua. Amicele mele se lăudau cu promiscuitatea lor, cu bolile venerice şi avorturile prin care trecuseră, de parcă ar fi fost medalii de onoare; deşi în timpul petrecut împreună n-am prins de veste de aşa ceva. Prin comparaţie, naivitatea mea era de-a dreptul jenantă, drept care m-am grăbit să-mi pierd virginitatea şi-am făcut-o cu Rick Laredo, cel mai tont dintre tonţii planetei.
M-am acomodat cu obiceiurile lui Manuel Arias cu o tragere de inimă şi o bunăvoinţă care-ar mira-o pe bunica.
Ea mă consideră şi acum o ploadă de rahat, apelativ care poate fi de reproş sau de tandreţe, depinde de ton, dar de regulă e vorba de prima opţiune. Nici nu ştie cât m-am schimbat, ce persoană încântătoare am devenit. „Învăţătura intră cu băţul, viaţa te învaţă”, mai obişnuia să spună, uite că a avut dreptate.
La şapte dimineaţa Manuel aţâţă focul în sobă ca să
