Laredo, pe care-l porecliserăm psihopatul, pentru că se lăuda că torturase animale, era prevăzut cu muşchi şi cu un întreg echipament de bandit, dar arma îi slujise doar ca să

impresioneze puştii cărora le vindea droguri şi ca să fie exmatriculat de la liceul Berkeley High. Aflând de planul nostru de a extorca pedofili se speriase, aşa ceva nu intra în limitatul său repertoriu, dar voia să se dea mare şi să

impresioneze Vampirii. Totuşi, ca să-şi facă curaj, s-a îndopat cu tequila şi cu crack. Şi-a făcut intrarea în camera de hotel cu o expresie dementă şi zornăind din tocuri, lanţuri şi chei, ţinând pistolul cu ambele mâini, cum văzuse el în filme, astfel că tăticul cel frustrat s-a prăbuşit în unicul fotoliu în poziţie de fetus. Zăpăcit, Laredo a uitat pasul următor, noroc că Debbie avea memorie bună.

83

- CAIETUL MAYEI -

E posibil să nu fi priceput nici jumătate din ce i-a spus fata, pentru că scheuna de frică, dar unele expresii au avut impactul scontat: delict federal, pornografie infantilă, încercare de viol asupra unei minore, ani de pârnaie. Dar cu o mică atenţie de două sute de dolari cash putea evita asemenea probleme. Tipul s-a jurat pe cele sfinte că nu avea suma, Laredo era gata să-l împuşte, dar Debbie m-a sunat pe mobil, căci eu eram creierul bandei. Tocmai atunci a bătut la uşă băiatul de la room-service; Debbie a primit tava în prag şi a semnat factura, blocând spectacolul tipului în chiloţi care gemea în fotoliu şi al celuilalt, în haine negre de piele, care-i vâra un pistol în gură.

Am urcat deci în camera tăticului cu calmul pe care ţi-l dă

un joint. I-am spus tipului să se îmbrace şi să coopereze, astfel nu va păţi nimic. Am băut sucul şi am muşcat din sendviş, apoi i-am spus tipului să ne urmeze fără să facă

scandal. L-am luat de braţ şi am coborât cele patru etaje pe scări, ca să nu ne întâlnim cu careva în lift. L-am împins în Volkswagenul bunică-mii, pe care-l luasem fără să-i cer voie şi pe care-l conduceam deşi n-aveam permis, ne-am dus la un bancomat şi omul a scos banii. Am luat bancnotele, ne-am urcat în maşină şi pe-aici ţi-e drumul. Tipul a rămas pe stradă, suspinând uşurat şi probabil vindecat de viciul de a se juca de-a tăticul. Toată operaţiunea a durat treizeci şi cinci de minute, iar descărcarea de adrenalină a fost la fel de plăcută ca cei cincizeci de dolari din buzunarele noastre.

Cel mai tare pe Nini a şocat-o lipsa mea de scrupule. În mesajele pe care le trimiteam şi care-mi veneau – cam o sută

în fiecare zi – nu a găsit nici umbră de remu;care sau frică de consecinţe, doar o neruşinare de delincventă înnăscută. Între timp repetaserăm isprava cu extorcarea de trei ori, dacă n-am continuat a fost pentru că ne saturaserăm de Rick Laredo, cu pistolul lui cu tot, cu iubirea de căţeluş pe care mi-o purta şi cu ameninţările că mă omoară sau ne denunţă

dacă nu acceptam să fiu iubita lui. Era un exaltat, îşi pierdea 84

- ISABEL ALLENDE -

capul uşor, riscam să împuşte pe careva. Las’ că ne cerea un procent mai mare din pradă, pentru că dacă lucrurile ar fi ieşit prost, el înfunda pârnaia pentru câţiva ani, în timp ce noi am fi scăpat pentru că eram minore. „Şi am elementul cel mai important: pistolul.” „Ba nu, Rick, eu îl am: creierul”, i-am răspuns. Mi-a pus pistolul în frunte, l-am dat la o parte cu un deget, şi cei trei Vampiri i-au întors spatele, râzând.

Aşa s-a terminat afacerea profitabilă cu pedofilii, dar de Laredo tot n-am scăpat, că nu mă lăsa în pace, am ajuns să-l urăsc.

În altă inspecţie a camerei mele, Nini a găsit din nou droguri, pungi cu pastile şi un lanţ gros de aur, despre care n-a reuşit din mesajele interceptate să afle cum ajunsese la mine. Îl furase Sarah de la maică-sa şi eu îl ascundeam până

găseam cum să-l vindem. Mama lui Sarah era pentru noi o sursă generoasă de câştig: lucra într-o corporaţie, era foarte bine plătită, îi plăcea să facă shopping, ajungea târziu acasă, era uşor de păcălit şi nu se prindea că-i lipseşte ceva. Se lăuda că era cea mai bună prietenă a fiică-sii şi că aceasta îi spune tot, deşi era cu capul în nori şi nici nu observase cât de anemică şi nemâncată era fata. Ne chema uneori acasă să

bem cu ea o bere şi să fumăm marijuana, argumentând că

era mai sigur decât s-o facem pe stradă. Mi-era greu să

înţeleg de ce-şi inventase Sarah povestea cu tatăl vitreg cel crud când avea o mamă de invidiat: în comparaţie cu ea, bunică-mea era un monstru.

Nini şi-a pierdut şi puţina linişte redobândită, convinsă că

nepoată-sa avea să ajungă pe stradă printre drogaţi şi cerşetori, sau la închisoare printre delincvenţii juvenili încă

nesalvaţi de Albă-ca-Zăpada. Citise ea că o parte din creier se dezvoltă mai târziu, de-aia o iau razna adolescenţii şi e inutil să încerci să le bagi minţile în cap. A dedus că eram înţepenită în etapa gândirii magice, aşa cum fusese şi ea pe când încerca să comunice cu spiritul bunicului Popo şi ajunsese la femeia medium din Oakland. O’Kelly, bunul ei prieten şi confident, a încercat s-o liniştească: mă luase 85

- CAIETUL MAYEI -

tsunamiul hormonilor, lucru obişnuit în adolescenţă, dar de fapt eram o fată cuminte şi până la urmă avea să mă salveze, apărându-mă de primejdiile lumii şi de mine însămi, în timp ce natura implacabilă îşi va urma cursul. Iar Nini a fost de acord: măcar eu nu eram bulimică precum Sarah, nici nu mă

tăiam cu lama ca Debbie, nu rămăsesem nici borţoasă, nu aveam nici hepatită sau SIDA.

Toate astea le aflaseră cei doi din indiscretele mesaje electronice ale Vampirilor, graţie abilităţilor de hacker ale lui Norman. Bunica a ezitat între a-i spune totul tatălui meu, ceea ce ar fi avut consecinţe imprevizibile, şi a mă ajuta discret, aşa cum sugera Mike, dar n-a mai apucat să ia o hotărâre, căci tăvălugul evenimentelor a scos-o din joc.

Printre personajele importante ale insulei se numără cei doi carabinieri, Laurencio Cárcamo şi Humilde Garay, apărătorii ordinii, cu care mă înţeleg bine pentru că le dresez câinele. Înainte vreme lumea nu-i înghiţea pe „caralii”, căci aşa li se spunea, pentru că în timpul dictaturii jandarmii erau brutali, însă în cei douăzeci de ani de democraţie din ţară şi-au recâştigat încrederea şi respectul populaţiei. În timpul dictaturii Laurencio Cárcamo era un copil, iar Humilde Garay nici nu se născuse. Pe posterele Corpului de Carabinieri din Chile jandarmii în uniformă apar alături de nişte superbi câini-lupi, numai că aici avem o corcitură pe nume Livingston, în cinstea celui mai cunoscut fotbalist chilian, acum bătrân. Cotarla a făcut şase luni, adică vârsta ideală ca să înceapă educaţia, însă tare mă tem că n-am să-l învăţ decât să stea jos, să dea laba şi să facă pe mortul.

Carabinierii m-au rugat să-l învăţ să atace şi să descopere cadavre, dar primul lucru necesită agresivitate, iar al doilea răbdare, două trăsături opuse. Puşi să opteze, au ales căutarea cadavrelor, în ideea că aici nu ai pe cine ataca, în schimb mai dispar oameni în dărâmăturile produse de cutremure.

86

- ISABEL ALLENDE -

Metoda, pe care n-am practicat-o niciodată, dar am citit-o într-un manual, constă în a îmbiba o cârpă în cadaverină, o substanţă fetidă care pute a carne în descompunere, a i-o da câinelui s-o miroasă şi a-l trimite să găsească mortul.

„Chestia asta cu cadaverina e cam complicată, donşoară, n-am putea folosi maţe împuţite de pui?” a sugerat Garay, dar atunci câinele ne-a dus aţă în bucătăria lui Aurelio Ñancupel de la Taverna Mortului. Încerc şi alte metode improvizate, sub privirile geloase ale lui Fákin, căruia în principiu nu-i plac alţi câini. Am petrecut cu acest prilej ore bune la post, bând nes şi ascultând fascinantele istorii ale acestor bărbaţi în slujba patriei, cum se autodefinesc.

Postul de jandarmi e o căsuţă de ciment vopsită în alb şi verde-închis, culorile poliţiei, iar gardul e împodobit cu şiraguri de cochilii de scoici. Tipii vorbesc agale, în loc de

„nu, nu” şi „da, da”, ca localnicii, spun „negativ” şi „pozitiv”, eu sunt „donşoara” iar Livingston e „cânele”, de asemenea în slujba patriei. Cárcamo, cel cu rang mai mare, a fost cu slujba într-un cătun izolat din provincia Ultima Speranţă, unde a trebuit să-i amputeze piciorul unui om prins sub dărâmături. „Cu securea, donşoară, şi fără anestezie, doar cu rachiu.”

Humilde Garay, care mi se pare mai potrivit să umble cu Livingston, e tare chipeş, seamănă cu actorul ăla care l-a jucat pe Zorro, cum îl cheamă oare?… Femeile se ţin cârd după el, de la turiste ocazionale care rămân cu gura căscată

admirându-l şi până la tipe încăpăţânate care vin de pe continent special pentru el, dar omul e de două ori serios, o dată pentru că poartă uniformă, apoi pentru că e baptist.

Manuel mi-a povestit că Garay a salvat un grup de alpinişti argentinieni care se rătăciseră în Anzi. Patrulele de salvamontişti

erau

gata

să

abandoneze

căutările,

considerându-i morţi, şi-atunci a intervenit Garay. A marcat pur şi simplu un punct pe hartă cu creionul, au trimis un elicopter şi i-au găsit chiar acolo, pe jumătate îngheţaţi, dar în viaţă. „Pozitiv, donşoară, localizarea presupuselor victime 87

- CAIETUL MAYEI -

din republica soră era corect semnalizată pe harta Michelin”, mi-a spus când am adus vorba, arătându-mi o tăietură dintr-un ziar din 2007 cu ştirea şi fotografia colonelului care-i dăduse ordinul: „Dacă subofiţerul în serviciu activ Humilde Garay e în stare să găsească apă sub pământ, poate găsi şi cinci argentinieni la suprafaţă”, spune colonelul în interviu.

Cert este că atunci când carabinierii trebuie să sape un puţ

în orice loc din ţară, îl consultă pe Garay prin radio, iar acesta marchează pe harta zonei cu pricina locul exact şi adâncimea la care se găseşte apa şi trimite o copie prin fax.

Trebuie să notez toate astea, într-o zi vor fi materie primă

pentru poveştile lui Nini.