Acolo a cunoscut-o Manuel pe Blanca, fiica amfitrionului cel binevoitor. Blanca avea douăzeci şi ceva de ani, era logodită şi faima frumuseţii ei umbla din gură în gură, atrăgând un roi de admiratori, care nu se lăsau intimidaţi de prezenţa logodnicului.

Manuel a stat un an în Chiloé, trăind pe sponci din pescuit şi tâmplărie şi citind despre fantastica istorie şi mitologie a arhipelagului fără să se mişte din Castro, unde trebuia să se prezinte zilnic la comisariat pentru a semna în registrul celor cu domiciliu forţat. Cu toate acestea, a prins drag de regiunea asta, dorea s-o străbată în întregime, să o studieze şi să o povestească. De aceea, la capătul unui lung periplu prin lume, s-a întors să-şi sfârşească zilele aici. După

ispăşirea perioadei de domiciliu forţat plecase în Australia, una dintre ţările care primea refugiaţi chilieni şi unde-l aştepta soţia. Nu ştiam că avea o familie, nu pomenise niciodată de aşa ceva. Fusese căsătorit chiar de două ori, nu avea copii, divorţase de ambele neveste de mult timp şi niciuna din ele nu trăia în Chile.

— De ce te-au condamnat, Manuel?

— Militarii au închis Facultatea de Ştiinţe Sociale, unde predam, considerând-o un cuib de comunişti. Au arestat mulţi profesori şi studenţi, pe unii i-au ucis.

— Te-au arestat?

— Da.

— Dar pe Nini? Şi pe ea au arestat-o?

— Nu, pe ea nu.

Cum e posibil să ştiu atât de puţine lucruri despre Chile?

Nu îndrăznesc să-l întreb pe Manuel ca să nu pic de proastă, 47

- CAIETUL MAYEI -

dar m-am apucat să caut pe internet. Graţie biletelor gratuite pe care le primea tata ca pilot, bunicii călătoreau, luându-mă

şi pe mine, în toate vacanţele şi zilele libere posibile. Bunicul Popo făcuse chiar şi o listă cu locurile din Europa pe care trebuia să le vizităm înainte de moarte. Aşa am fost în insulele Galapagos, în Amazonia, în Capadocia şi la Machu Picchu, dar niciodată în Chile, cum ar fi fost logic. E de neînţeles lipsa de interes a bunică-mii pentru ţara ei, căci altminteri e o feroce apărătoare a obiceiurilor chiliene şi se topeşte de emoţie când agaţă în septembrie drapelul tricolor pe balcon. Eu cred că are o idee poetică despre Chile şi se teme să înfrunte realitatea; sau o fi fost ceva aici de care preferă să nu-şi amintească.

Bunicii erau nişte călători experimentaţi şi practici. În

albumele de fotografii apărem toţi trei în locuri exotice şi purtând aceleaşi haine, căci limitaserăm bagajele la strictul necesar şi aveam fiecare valiza veşnic pregătită, ceea ce însemna că o puteam lua din loc oricând apărea vreo ocazie sau ni se năzărea. Ţin minte că mă uitam odată cu bunicul la gorilele dintr-un Naţional Geographic şi citeam cât sunt ele de blânde, vegetariene şi cu simţul familiei; Nini a trecut prin salon cu un ghiveci de flori în mână şi ne-a aruncat c-ar trebui să ne ducem să le vedem. „Bună idee”, a spus bunicul şi l-a sunat pe tata, a făcut rost de bilete şi a doua zi zburam în Uganda cu valijoarele noastre mult încercate.

Ne mai lua cu el şi la seminarele şi conferinţele la care era invitat, pentru că Nini se temea să nu se întâmple ceva rău dacă nu eram împreună. Chile e un fel de geană între Anzi şi adâncimile Pacificului, are sute de vulcani, unii încă activi, lava e caldă încă, gata să se trezească în orice clipă şi să

arunce pământul în mare. Aşa se explică de ce se aşteaptă

tot timpul la ce e mai rău, e pregătită pentru orice urgenţă şi trăieşte sub semnul unui fatalism sănătos, punându-şi nădejdea în câţiva sfinţi catolici şi în sfaturile vagi ale horoscopului.

48

- ISABEL ALLENDE -

Eu lipseam des de la ore pentru că plecam cu bunicii în călătorie şi şcoala mă plictisea; dacă n-am fost exmatriculată

e doar pentru că aveam note bune şi graţie flexibilităţii metodei italiene. Nu duceam lipsă de idei: mimam o criză de apendicită, migrenă, laringită, iar dacă toate astea nu funcţionau, convulsii. Bunicul era uşor de păcălit, dar Nini mă vindeca prin metode drastice, precum un duş rece sau o lingură cu untură de peşte, exceptând ocaziile când mă lua chiar ea să protestăm împotriva războiului, să lipim afişe împotriva experimentelor pe animale sau să ne legăm cu lanţuri de vreun copac ca să enervăm companiile forestiere.

Hotărârea ei de a-mi inculca o conştiinţă socială a fost de-a dreptul eroică.

Nu doar o dată bunicul a trebuit să ne scoată de la comisariat. Poliţia din Berkeley e indulgentă, e obişnuită cu manifestaţiile de stradă pentru toate cauzele nobile posibile, cu fanaticii bine intenţionaţi în stare să stea cu lunile într-o piaţă publică, cu studenţii gata să ocupe universitatea pentru cauza Palestinei sau a drepturilor nudiştilor, cu geniile distrate care ignoră semafoarele, cu cerşetorii care într-o viaţă anterioară au luat summa cum laude, cu drogaţii care caută paradisul, în fine, cu toţi cetăţenii virtuoşi, combativi sau intoleranţi din acest oraş de o sută de mii de locuitori în care e permis aproape totul, cu condiţia s-o faci în chip manierat. Nini şi Mike O’Kelly mai uită însă de bunele maniere în lupta lor pentru dreptate, dar dacă sunt arestaţi n-ajung niciodată într-o celulă, iar sergentul Walczak se duce personal să le ia câte un cappuccino.

Aveam zece ani când s-a recăsătorit tata. Nu ne prezentase până atunci niciuna dintre iubitele sale şi îşi apăra vajnic libertatea, astfel că eram convinşi c-avea să şi-o păstreze mereu. Într-o zi ne-a anunţat că va veni la cină cu o prietenă, iar Nini, care de ani de zile îi căuta în secret o logodnică, s-a dat peste cap să-i facă femeii o impresie bună, în timp ce eu mă pregăteam să o atac. A început o activitate frenetică: Nini 49

- CAIETUL MAYEI -

a chemat o firmă de curăţenie care a lăsat casa mirosind a detergent şi a gardenii, s-a complicat cu o reţetă marocană

de pui cu scorţişoară care a ajuns un fel de desert. Bunicul Popo făcut o compilaţie de muzică ambientală (eu ziceam că

e muzică de dentist).

În seara aia tata, pe care nu-l mai văzusem de două

săptămâni, s-a înfiinţat cu Susan, o blondă pistruiată şi cam şleampătă, lucru care ne-a mirat, căci eram convinşi că lui îi plac femeile glamoroase, aşa cum era Marta Otter înainte de a sucomba în faţa maternităţii şi a vieţii casnice de la Odense. Cu felul ei simplu, Susan i-a cucerit imediat pe bunici, dar nu şi pe mine; m-am purtat atât de acru, că

bunica m-a înşfăcat de o aripă şi m-a luat la bucătărie, cu pretextul s-o ajut să servească puiul, unde mi-a tras câteva ca să-mi schimb atitudinea. După masă, bunicul a făcut ceva de neimaginat, a poftit-o pe Susan în foişorul astronomic, unde nu călcam decât eu, şi i-a arătat cerul, în timp ce tata şi Nini mă certau pentru că eram obraznică.

După câteva luni, tata şi Susan s-au căsătorit pe plajă, într-o ceremonie informală. Moda asta trecuse de mai bine de zece ani, dar aşa dorea ea. Bunicul ar fi dorit ceva mai comod, în schimb Nini era în elementul ei. A oficiat un prieten al lui Susan care obţinuse o licenţă de la Biserica Universală. Am fost silită să asist, dar am refuzat să ţin verighetele şi să mă îmbrac în zână, cum voia Nini. Bunicul şi-a pus un costum alb stil Mao, deloc potrivit cu personalitatea şi cu simpatiile sale politice, Susan purta o cămaşă vaporoasă şi o coroniţă de flori de câmp, şi astea demodate de mult. Invitaţii, desculţi pe nisip şi cu pantofii în mână, au suportat o jumătate de oră de ceaţă şi de sfaturi dulcege ale oficiantului. A urmat o recepţie la Yacht-Clubul de pe plajă, unde s-a dansat şi s-a băut până după miezul nopţii, în timp ce eu stăteam în Volkswagenul bunicilor, de unde n-am scos nasul decât atunci când Mike O’Kelly a venit în scaunul lui cu rotile să-mi aducă o felie de tort.

50

- ISABEL ALLENDE -

Bunicii voiau ca însurăţeii să stea cu noi, spaţiu era din belşug, dar tata a închiriat în cartier o căsuţă cât bucătăria lui Nini, că de ceva mai mare n-avea bani. Piloţii muncesc mult, câştigă puţin şi sunt veşnic obosiţi; nu e o profesie de invidiat. Odată instalaţi, tata a decis că trebuia să stau cu ei şi nu s-a lăsat convins de zbieretele mele, şi nici Susan, pe care o credeam mai uşor de intimidat. Era o femeie calmă, imperturbabilă, gata să ajute, dar fără mila agresivă a bunică-mii, care sfârşeşte prin a-i jigni pe beneficiarii compasiunii sale.

Îmi sau seama acum ce sarcină ingrată şi-a luat Susan având grijă de o mucoasă crescută de bunici, răsfăţată şi maniacă, care accepta doar alimente albe – orez, floricele de porumb, miez de pâine, banane – şi nu dormea noaptea. În loc să mă oblige să mănânc de toate, îmi gătea piept de curcan cu sos Chantilly, conopidă cu îngheţată de cocos şi alte combinaţii îndrăzneţe, până când am început să accept şi culoarea bej – humus, cereale, cafea cu lapte – iar apoi şi culori mai tari, anumite nuanţe de verde, portocaliu şi roşu, cu excepţia sfeclei. Ea nu putea face copii, drept care încerca să compenseze asta încercând să mă cucerească, însă eu îi opuneam o încăpăţânare de catâr. Îmi lăsasem lucrurile acasă la bunici, la părinţi mă duceam doar ca să dorm, cu o sacoşă, ceasul deşteptător şi cartea pe care o citeam atunci.

Noaptea aveam insomnii, tremuram de frică cu pătura trasă

peste cap. Tata nu mi-ar fi tolerat obrăzniciile, aşa că am adoptat o atitudine de politeţe trufaşă, inspirată de la majordomii din filmele englezeşti.

Căminul meu era căsoiul cel bălţat, acolo mă duceam zilnic de la şcoală să-mi fac temele şi să mă joc, rugându-mă

ca Susan să uite să vină să mă ia când ieşea de la serviciu, dar asta nu s-a întâmplat niciodată, mama mea vitregă avea un simţ de răspundere patologic. Aşa a trecut o lună

întreagă, până când a adus acasă un câine. Ea lucra la Departamentul de Poliţie din San Francisco – dresa câini care să miroasă bombele, ceva foarte valoros după 2001, 51

- CAIETUL MAYEI -

când începuse paranoia terorismului, dar acum prilej de glume printre colegi, căci nimeni nu mai pusese o bombă în California din vremuri imemoriale.

Fiecare câine era dresat de o singură persoană, ajungeau să se completeze atât de bine că-şi puteau ghici gândurile.

Susan alegea puiul cel mai vioi din serie şi omul cel mai potrivit care să-l dreseze, unul care era obişnuit cu animalele. Şi, deşi îmi jurasem să-i distrug nervii acestei mame vitrege, m-am predat în faţa lui Alvy, un labrador de şase ani mai inteligent şi mai simpatic decât orice om. Susan m-a învăţat tot ce ştiu acum despre animale şi mi-a dat voie, încălcând regulile, să dorm cu Alvy. Aşa m-a ajutat ea să

lupt cu insomniile.

Prezenţa tăcută a mamei mele vitrege a devenit atât de firească şi de necesară, încât ne era greu să ne amintim cum fusese viaţa noastră înainte de venirea ei. Dacă tata era în călătorie, adică mai tot timpul, îmi dădea voie să rămân peste noapte în casa magică a bunicilor, unde camera mea rămăsese neschimbată. Susan îl iubea mult de bunicul Popo, se ducea cu el la filme suedeze alb-negru din anii ’50, nesubtitrate – trebuia să ghiceşti dialogurile – şi să asculte jazz în nişte bombe pline de fum. Iar pe Nini a mea, care doar docilă nu este, o trata cu aceeaşi metodă pe care o aplica la dresarea câinilor: afecţiune şi fermitate, pedeapsă şi recompensă. Cu afecţiune i-a dat de înţeles că o iubea şi era la dispoziţia ei, cu fermitate a convins-o să nu mai vină pe furiş ca să verifice curăţenia casei şi să-i dea dulciuri nepoatei; o pedepsea nemaivenind cu zilele după ce Nini o copleşea cu daruri, sfaturi şi feluri chiliene, o răsplătea luând-o la plimbare prin pădure când toate mergeau bine.

Acelaşi sistem îl aplica soţului şi mie.