Manuel Arias locuieşte la o milă – cam un kilometru şi jumătate – de sat, în faţa mării, dar n-ai cum ajunge acolo cu barca din cauza stâncilor. Casa e un exemplu superior de arhitectură locală, mi-a declarat el cu mândrie. Mie mi s-a părut aidoma celorlalte din sat: tot pe pari şi tot din lemn, dar m-a lămurit că diferenţa constă în pilaştrii şi bârnele tăiate cu toporul, în olanele „cu cap rotund”, foarte apreciate pentru valoarea lor decorativă, şi în lemnul de chiparos de Gualtecas, pe vremuri frecvent în zonă, acum aproape dispărut. Chiparoşii din Chiloé trăiesc peste trei mii de ani, sunt copacii cei mai longevivi din lume, după baobabul din Africa şi sequoia din California.

Casa are un fel de living înalt, unde viaţa se desfăşoară în jurul unei sobe pe lemne, neagră şi impunătoare, care slujeşte la încălzit şi la gătit. Sunt două dormitoare, unul mai mare, al lui Manuel, altul mai mic, al meu, şi o baie cu chiuvetă şi duş. Nu există uşi, doar closetul beneficiază de o 21

- CAIETUL MAYEI -

cergă de lână în dungi agăţată de toc, pentru intimitate. În zona bucătăriei se află o masă, un dulap şi o ladă cu capac în care se ţin cartofii, care în Chiloé se mănâncă la fiecare masă; de tavan atârnă mănunchiuri de ierburi, funii de usturoi, cârnaţi uscaţi şi oale grele de fontă, potrivite pentru soba cu lemne. La mansardă, unde Manuel îşi ţine majoritatea cărţilor şi arhivele, se ajunge pe o scară fixă. Nu există tablouri, fotografii sau obiecte decorative pe pereţi, nimic personal, doar hărţi ale arhipelagului şi un superb ceas naval în ramă de mahon şi aplicaţii din bronz, salvat parcă de pe Titanic. Afară, Manuel a improvizat un jacuzzi primitiv dintr-un butoi uriaş de lemn. Uneltele, lemnele de foc, cărbunii, butoaiele cu motorină pentru barcă şi generatorul se păstrează într-un şopron în curte.

Camera mea e la fel de simplă ca restul casei; un pat îngust acoperit cu o cergă la fel ca aceea de la closet, un scaun, o comodă cu trei sertare şi nişte cuie de care să-ţi agăţi hainele. Suficient – tot ce am încape într-un rucsac îmi place ambianţa asta austeră şi masculină; dacă mă

nedumereşte ceva e ordinea asta maniacală a lui Manuel Arias, pentru că eu sunt mai relaxată.

Bărbaţii au plasat frigiderul la locul indicat, i-au conectat generatorul la ţeava de gaz, apoi s-au aşezat să savureze două sticle de vin şi un somon pe care Manuel îl afumase cu lemn de măr într-un butoi metalic în urmă cu o săptămână.

Privind pe fereastră, au băut şi au mâncat tăcuţi, singurele vorbe fiind un sir de închinări elaborate şi ceremonioase:

„Sănătate!”, „Să ne aducă doar sănătate!”, „Aşijderi şi dumitale!”, „Să trăieşti întru mulţi ani!”, „Să vii la îngropăciunea mea!”. Manuel mă privea pe furiş, jenat, până

l-am tras la o parte să-i spun să stea liniştit, că n-aveam de gând să mă reped la vin. Precis că bunică-mea îl prevenise iar el plănuia să ascundă băutura; absurd, nu alcoolul e problema, ci eu.

22

- ISABEL ALLENDE -

În vremea asta Fákin şi mâţele se măsurau prudent, împărţindu-şi teritoriul. Aia tigrată e Motanul Bleg, pentru că

e tont rău, aia morcovie e Motanul Literat, pentru că locul ei preferat e pe computer; Manuel susţine că ştie să citească.

Oamenii şi-au terminat somonul şi vinul, şi-au luat la revedere şi au plecat. Am observat că Manuel nici măcar nu a schiţat gestul să-i plătească, cum n-o făcuse nici cu cei care-l ajutaseră să transporte frigiderul, dar n-am întrebat nimic, ar fi fost o indiscreţie din partea mea.

I-am inspectat biroul, compus din două mese de scris, un biblioraft, rafturi cu cărţi, un computer modern cu ecran dublu, fax şi imprimantă. Exista internet, dar mi-a reamintit

– de parcă aş fi putut să uit – că nu aveam voie să comunic cu nimeni. A mai adăugat, în defensivă, că toată munca lui era în computerul acela şi prefera să nu-l ating.

— La ce lucrezi?

— Sunt antropolog.

— Antropofag?

— Studiez oamenii, nu-i mănânc.

— Era o glumă, omule. Dar antropologii nu mai au materie primă, până şi ultimul sălbatic foloseşte mobilul şi televizorul.

— Nu sunt specialist în sălbatici. Scriu o carte despre mitologia din Chiloé.

— Şi primeşti bani pentru asta?

— Aproape nimic.

— Se vede că eşti sărac.

— Da, dar trăiesc modest.

— N-aş vrea să fiu o povară pentru tine.

— Vei munci ca să-ţi acoperi cheltuielile, Maya, aşa am stabilit cu bunica ta. Mă ajuţi la carte, iar din martie lucrezi cu Blanca la şcoală.

— Te previn că sunt tare ignorantă, nu mă pricep la nimic.

— Ce ştii să faci?

— Pişcoturi şi pâine, să înot, să joc fotbal şi să scriu poeme cu samurai. Şi să vezi ce vocabular am! Sunt un 23

- CAIETUL MAYEI -

dicţionar pe două picioare, dar în engleză. Nu cred să-ţi folosească.

— Vom vedea. Chestia cu pişcoturile e de viitor, a spus el şi mi s-a părut că-şi ascunde un zâmbet.

— Ai scris şi alte cărţi? l-am întrebat căscând; oboseala lungii călătorii şi diferenţa de cinci ore între California şi Chile mă apăsau ca un sac cu pietre.

— Nimic care să mă facă celebru, mi-a răspuns arătând spre cărţile de pe masă. Lumea onirică a aborigenilor australieni, rituri de iniţiere la triburile din Orinoco, cosmogonia mapuche din sudul Chile.

— Nini zice că Chiloé e un loc magic.

— Lumea toată e magică, Maya…

Manuel Arias mi-a declarat că sufletul casei sale e foarte vechi. Şi Nini crede că orice casă are amintiri şi sentimente, poate să îi capteze vibraţiile: ştie dacă un loc e încărcat cu energie negativă pentru că acolo s-au petrecut nenorociri, sau cu energie pozitivă. Căsoiul ei din Berkeley are suflet bun. După ce-l recuperăm va trebui pus la punct – cade din picioare de bătrân ce e – şi-atunci am de gând să trăiesc acolo până când o să mor. Acolo am crescut, în vârful unei coline, cu o vedere la golful San Francisco care-ar fi absolut impresionantă dacă n-ar astupa-o doi pini uriaşi. Bunicul Popo a interzis să fie tăiaţi, spunea că arborii suferă când sunt mutilaţi şi mai suferă şi toată vegetaţia pe o rază de un kilometru în jur, căci totul e legat sub pământ, şi-ar fi o crimă să ucizi doi pini ca să vezi o baltă perfect vizibilă de pe autostradă.

Primul Paul Ditson a cumpărat casa în 1948, exact anul când a fost abolită restricţia rasială de a achiziţiona proprietăţi în Berkeley. Familia Ditson a fost prima familie de culoare din cartier – şi singura preţ de douăzeci de ani –, după care au început să vină şi altele. Casa fusese construită

în 1885 de un magnat al portocalelor, care la moarte şi-a donat averea universităţii, lăsându-şi familia pe drumuri. A 24

- ISABEL ALLENDE -

stat neocupată mult timp, apoi a trecut din mână în mână, deteriorându-se tot mai mult, până când au cumpărat-o Ditsonii şi au reparat-o, pentru că era solidă şi cu fundaţie bună. După moartea părinţilor săi, bunicul Popo a răscumpărat partea fraţilor lui şi a rămas singur în relicva asta victoriană cu şase dormitoare şi un fel de turlă-foişor în care şi-a instalat telescopul.

Când au ajuns Nidia şi Andy Vidal, Popo ocupa doar două

încăperi, bucătăria şi baia, restul casei fiind închis. Nini a mea a năvălit ca un uragan al renovării, a aruncat la gunoi tot felul de troace, a făcut curăţenie şi dezinsecţie, dar îndârjirea ei s-a izbit de haosul endemic al bărbatului. După

lupte seculare au stabilit că ea era stăpână pe casă, cu condiţia să nu se atingă de birou şi de foişorul stelelor.

Nini s-a simţit în largul ei la Berkeley, acest oraş murdar, radical, extravagant, populat de un amestec de rase şi culori, cu cel mai mare procent de genii şi premiaţi Nobel din lume, saturat de cauze nobile şi de un bigotism intolerant. Bunică-mea s-a transformat: dacă până atunci fusese o tânără

văduvă prudentă şi responsabilă, căutând să treacă

neobservată, la Berkeley a ieşit la lumină firea ei autentică.