Draga de ea nu s-a interpus între bunicii mei şi mine, chiar dacă o fi fost şocată de stilul aiuristic în care mă

creşteau. Drept e că prea m-au răsfăţat, dar nu asta a fost cauza problemelor mele, aşa cum au bănuit psihologii cu care am avut de-a face în adolescenţă. Nini m-a crescut în 52

- ISABEL ALLENDE -

stil chilian: mâncare şi iubire din belşug, reguli limpezi şi câteva scatoalce, nu multe. O dată am ameninţat-o că mă

duc s-o pârăsc la poliţie pentru abuz de minori: mi-a tras una în cap cu polonicul de mi-a scos un ditamai cucuiul.

Iniţiativa mea a fost curmată scurt.

Am fost la un curanto, care e mâncarea tipică din Chiloé, ceva abundent şi generos, şi e ceremonia comunităţii.

Pregătirile au început din timp, pentru că şalupele ecoturismului ajung până în prânz. Femeile au tocat roşii, ceapă, usturoi şi coriandru pentru asezonate, apoi au frământat îndelung milcao şi chapalele, un aluat compus din cartofi, făină, untură de porc şi jumări, ceva cam scârbos după părerea mea, în timp ce bărbaţii săpau o groapă mare, puneau pe fund pietre, iar deasupra aprindeau un foc de lemne. Şalupele au sosit când lemnul arsese şi pietrele frigeau. Ghizii le-au arătat turiştilor satul, i-au dus să-şi cumpere ţesături, coliere de scoici, marmeladă de merişoare şi rachiu auriu, sculpturi de lemn, cremă de bale de melc contra petelor de bătrâneţe, bucheţele de lavandă, în fine, ce se poate cumpăra pe aici, apoi i-au chemat la groapa care fumega pe plajă. Bucătarii au pus oalele de lut pe pietrele fierbinţi ca să lase zeama – care e afrodiziacă, cum bine se ştie – şi le-au umplut în straturi cu turtele de aluat, cu carne de porc, miel, pui şi crustacee, peşte şi legume, plus alte delicii pe care nu mi le-am notat, le-au acoperit cu câte o pânză albă umezită, cu frunze uriaşe de brusture, cu un sac care ieşea din groapă ca o fustă, în fine cu nisip. Până s-a făcut mâncarea a trecut mai bine de o oră, timp în care ingredientele se transformau în taină sub efectul căldurii, lăsându-şi toată savoarea şi aroma, iar turiştii fotografiau fumul, beau pisco şi-l ascultau pe Manuel Arias.

Turiştii sunt de mai multe feluri: chilieni de vârsta a treia, europeni în vacanţă, argentinieni de toată mâna şi tipi cu rucsacul în spate de varii provenienţe. Uneori vine câte un grup de asiatici sau americani cu hărţi, ghiduri şi cărţi de 53

- CAIETUL MAYEI -

floră şi faună pe care le consultă extrem de serios. Cu toţii, în afară de tipii cu rucsac, care preferă să fumeze marijuana prin boscheţi, apreciază oportunitatea de a asculta un scriitor publicat, cineva capabil să lămurească misterele arhipelagului în engleză sau spaniolă, după caz. Manuel nu e mereu plictisitor, dacă e în domeniul său e chiar şi amuzant o vreme. Le vorbeşte turiştilor despre istoria, legendele şi obiceiurile din Chiloé şi îi previne că insularii sunt circumspecţi, trebuie să-i câştigi încetul cu încetul şi cu respect, la fel cum trebuie să te adaptezi treptat şi cu acelaşi respect la natura de aici, la iernile implacabile şi la capriciile mării. Încet. Foarte încet. Chiloé nu e pentru oamenii grăbiţi.

Lumea vine aici în ideea de a se întoarce în timp şi e dezamăgită de oraşele din Insula Mare, însă pe insuliţa noastră găseşte exact ceea ce caută. Şi nu că am avea intenţia să-i păcălim, totuşi, în ziua stabilită pentru curanto apar ca din întâmplare boi şi miei, pe plajă parcă sunt mai multe plase şi bărci pescăreşti la uscat, localnicii îşi pun ponchourile şi căciulile cele mai grosolane şi nimeni nu foloseşte mobilul la vedere.

Experţii au ştiut cu exactitate momentul în care deliciile culinare din groapă au fost gata, au eliminat nisipul cu lopeţile, au ridicat cu multă delicateţe sacul, frunzele de brusture şi pânzele cele albe, iar spre cer s-a ridicat un abur aromat. S-a lăsat o tăcere plină de aşteptare şi s-a aplaudat.

Femeile au servit carnea pe farfurii de carton, paharele s-au reumplut cu pisco sour, băutura naţională chiliană, în stare să doboare un cazac. La sfârşit a fost nevoie să ducem o seamă de turişti aproape pe sus la şalupe.

Bunicului Popo i-ar fi plăcut viaţa de aici, belşugul de fructe de mare, lenea asta a timpului. N-auzise de Chiloé, altfel ar fi inclus arhipelagul pe lista locurilor de văzut înainte de moarte. Mi-e atât de dor de el! Era ca un urs mare şi puternic, domol şi dulce, cald ca o sobă, mirosind a tutun şi apă de colonie, cu glas adânc şi râs teluric şi nişte mâini 54

- ISABEL ALLENDE -

mari numai bune să mă ţină, răspundea la noianul de întrebări pe care i le puneam, îmi peria părul şi-mi aplauda interminabilele poeme epice inspirate din filmele lui Kurosawa văzute împreună. Urcam în foişor să cercetăm bolta neagră a cerului cu telescopul ca să găsim planeta lui ascunsă, o stea verde niciodată găsită. „Promite-mi c-ai să te iubeşti mereu aşa cum te iubesc eu, Maya”, îmi repeta adesea, iar eu îi promiteam neînţelegând ce voia să spună.

Mă iubea necondiţionat, mă accepta aşa cum eram, cu limitele, maniile şi defectele mele, mă aplauda deşi nu meritam, spre deosebire de Nini, care nu e de părere că un copil trebuie lăudat, că i se suie la cap şi mai târziu, când nu-l mai laudă nimeni, suferă. Dar el îmi ierta orice, mă

consola, râdea cu mine, era cel mai bun prieten al meu, complicele şi confidentul meu, eu eram singura lui nepoată

şi fiica pe care n-o avusese. „Spune-mi că sunt iubirea ta cea mare”, îl rugam eu doar ca să-i fac în ciudă bunicii. „Eşti iubirea iubirilor noastre, Maya”, răspundea el diplomatic, dar eram sigură că eu eram cea mai tare, nimeni nu se putea măsura cu mine. Nu era în stare să-şi găsească hainele, pentru asta o avea pe Nini, dar când am împlinit treisprezece ani el a fost cel care m-a dus să-mi cumpăr primul sutien, căci observase că mă legam peste piept cu o eşarfă şi umblam cocoşată ca să-mi ascund sânii. Timiditatea mă

împiedicase să deschid subiectul cu Nini sau cu Susan, dar n-am avut nicio problemă să-l probez de faţă cu bunicul.

Casa din Berkeley a fost universul meu: serile cu bunicii urmărind serialele la televizor, duminicile de vară când prânzeam pe terasă, zilele când venea tata şi mâncam împreună, ascultând-o pe Maria Callas pe viniluri, biroul, cărţile, aromele din bucătărie. Cu familia asta mică a trecut prima parte a existenţei mele fără evenimente demne de menţionat, dar la şaisprezece ani forţele catastrofice ale naturii, cum se exprimă bunică-mea, mi-au tulburat sângele şi mi-au înceţoşat raţiunea.

55

- CAIETUL MAYEI -

La încheietura mâinii stângi am tatuat anul când a murit bunicul Popo: 2005. În februarie am aflat că era bolnav, în august s-a prăpădit, în septembrie împlineam şaisprezece ani şi lumea s-a făcut ţăndări.

În ziua de neuitat în care a început să moară zăbovisem la şcoală la repetiţia unei piese de teatru, nici mai mult, nici mai puţin decât Aşteptându-l pe Godot, căci profa era ambiţioasă, şi am ajuns seara acasă. Am intrat în casa bunicilor strigând şi aprinzând luminile, mirată că era linişte şi frig la ceasul cel mai primitor al zilei, când casa trebuia să

fie caldă, să se audă muzică şi să miroasă a mâncare. Era ceasul la care bunicul citea pe fotoliu şi Nini bucătărea ascultând ştirile la radio. Dar nu era aşa. Bunicii stăteau în salon, unul lângă altul pe canapeaua pe care ea o tapiţase urmând instrucţiunile dintr-o revistă. Parcă intraseră la apă, a fost prima dată când le-am perceput vârsta, până atunci timpul parcă trecuse peste ei fără să-i atingă. Fusesem cu ei zi după zi, an după an, fără să observ schimbările, bunicii mei erau imuabili şi veşnici ca munţii. Nu ştiu dacă-i vedeam cu ochii sufletului sau dacă îmbătrâniseră brusc în ultimele ore. Nu observasem nici că în ultimele luni bunicul slăbise, plutea în haine, alături de el Nini nu mai era atât de firavă ca înainte.

„Ce-aţi păţit, dragilor?” am întrebat şi mi-a sărit inima din piept pentru că am ghicit înainte de a primi răspuns. Nidia Vidal, luptătoarea invincibilă, era distrusă şi cu ochii umflaţi de plâns. Bunicul mi-a făcut semn să stau jos, m-a strâns la piept şi mi-a spus că se simţea rău de ceva vreme, îl durea stomacul, făcuse analize şi doctorul tocmai îi pusese diagnosticul. „Dar ce ai?” am ţipat. „Ceva la pancreas”, a spus el, iar geamătul visceral al bunicii mi-a dat de înţeles că

era cancer.

Pe la nouă a venit Susan la cină, cum făcea adesea, şi ne-a găsit strânşi unii în alţii pe canapea şi dârdâind. A dat drumul la centrală, a comandat pizza, l-a sunat pe tata la 56

- ISABEL ALLENDE -

Londra să-i dea vestea cea rea, după care a stat cu noi, tăcută, de mână cu socrul ei.

Nini a mea a lăsat totul ca să aibă grijă de el: biblioteca, poveştile, protestele de stradă, Clubul Criminalilor, cuptorul n-a mai fost cald ca în copilăria mea. Cancerul, acest duşman tainic, îmi atacase bunicul fără să dea semne de alarmă, acum era avansat. Nini l-a dus la Washington, la spitalul Universităţii Georgetown, unde sunt cei mai mari specialişti. Degeaba. O operaţie ar fi fost inutilă iar el a refuzat chimioterapia care i-ar fi prelungit viaţa cu câteva luni. M-am documentat pe internet şi am citit tot ce-am găsit la bibliotecă, aflând astfel că din cele patruzeci şi trei de mii de cazuri pe an în Statele Unite cam treizeci şi şapte de mii sunt terminale, doar cinci la sută dintre pacienţi răspund la tratament şi nu mai trăiesc decât cel mult cinci ani. Pe scurt, doar o minune l-ar fi putut salva.

În săptămâna petrecută la Washington starea bunicului s-a deteriorat într-atât, că abia l-am recunoscut când am mers cu tata şi Susan la aeroport să-i aşteptăm. Slăbise şi mai mult, îşi târa picioarele, era cocoşat, cu ochii galbeni şi pielea opacă şi cenuşie. Cu paşi de invalid a ajuns până la camioneta lui Susan, transpirat de efort, ajuns acasă n-a avut forţă să urce scările, i-am adus un pat în biroul de la parter, pe care a dormit până i s-a adus un pat de la spital.

Nini se ghemuia lângă el ca o pisică.

Cu aceeaşi patimă cu care îmbrăţişa diverse cauze politice sau umanitare, bunica s-a întors către Dumnezeu ca să

pledeze cauza bunicului, mai întâi cu rugăminţi, rugăciuni şi promisiuni, apoi cu blesteme şi ameninţări de a deveni atee.

„Ce câştigi luptându-te cu moartea, Nidia? Până la urmă tot ea învinge”, glumea bunicul Popo. Ştiinţa tradiţională

declarându-se incompetentă, ea a apelat atunci la tratamente alternative: ierburi, cristale, acupunctură, şamani, masajul aurei plus o fetiţă din Tijuana, stigmatizată

şi făcătoare de minuni. Omul a suportat toate excentricităţile 57

- CAIETUL MAYEI -

astea cu tragere de inimă, aşa cum făcuse de când o cunoştea. Iniţial, tata şi Susan au încercat să-i păzească pe bătrâni de şarlatanii care mirosiseră că e rost de câştig, dar au sfârşit prin a accepta aceste formule disperate, care măcar o ţineau ocupată pe Nini a mea.

În ultimele săptămâni nu m-am mai dus la şcoală. Am rămas în casa vrăjită cu intenţia de a-mi ajuta bunica, dar eram mai deprimată decât bolnavul, aşa că trebuia să aibă şi grija mea.

Susan a fost prima care a pomenit de Hospice. „Asta e pentru muribunzi, Paul n-o să moară!” a ţipat bunica, dar până la urmă a cedat. A venit Carolyn, o voluntară blândă şi expertă, care ne-a explicat cum se vor petrece lucrurile şi că

organizaţia ei avea să ne ajute fără niciun fel de plată cu tot ce trebuia, de la a-l face pe bolnav să se simtă bine, până la a-i da sfaturi spirituale sau psihologice şi până la a rezolva birocraţia cu medicii şi funeraliile.

A vrut să moară acasă. Etapele s-au succedat exact în ordinea şi la termenele prezise de Carolyn, dar tot ne-au luat pe nepregătite, căci şi eu, şi Nini tot mai speram o intervenţie divină care să schimbe cursul nenorocirii. Moartea e pentru alţii, nu pentru cei pe care-i iubim, nu pentru bunicul Popo, care era centrul vieţii mele, forţa de gravitaţie care sprijinea lumea; fără el de ce mă mai ţin?, o să mă ia vântul. „Mi-ai jurat că n-ai să mori niciodată!” „Nu, Maya, am spus c-am să

fiu mereu alături de tine şi am de gând să mă ţin de promisiune.”

Voluntarii de la Hospice au instalat patul de spital în faţa ferestrei mari din salon, pentru ca noaptea bunicul să-şi imagineze stelele şi lumina lunii, pentru că pinii le făceau invizibile. I-au pus o instalaţie prin care i se administrau medicamentele, ne-au învăţat cum să-l mişcăm, să-l spălăm şi să-i schimbăm cearşafurile fără să-l sculăm din pat.

Carolyn venea mereu, ţinea legătura cu doctorul, cu infirmierul şi cu farmacia; nu doar o dată ne-a făcut şi cumpărăturile, că noi nu mai aveam putere.

58