să
abandoneze
căutările,
considerându-i morţi, şi-atunci a intervenit Garay. A marcat pur şi simplu un punct pe hartă cu creionul, au trimis un elicopter şi i-au găsit chiar acolo, pe jumătate îngheţaţi, dar în viaţă. „Pozitiv, donşoară, localizarea presupuselor victime 87
- CAIETUL MAYEI -
din republica soră era corect semnalizată pe harta Michelin”, mi-a spus când am adus vorba, arătându-mi o tăietură dintr-un ziar din 2007 cu ştirea şi fotografia colonelului care-i dăduse ordinul: „Dacă subofiţerul în serviciu activ Humilde Garay e în stare să găsească apă sub pământ, poate găsi şi cinci argentinieni la suprafaţă”, spune colonelul în interviu.
Cert este că atunci când carabinierii trebuie să sape un puţ
în orice loc din ţară, îl consultă pe Garay prin radio, iar acesta marchează pe harta zonei cu pricina locul exact şi adâncimea la care se găseşte apa şi trimite o copie prin fax.
Trebuie să notez toate astea, într-o zi vor fi materie primă
pentru poveştile lui Nini.
Cei doi carabinieri îmi aduc aminte de sergentul Walczak din Berkeley: sunt toleranţi cu slăbiciunile omeneşti. Cele două celule ale postului, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, servesc de regulă pentru a caza beţivii pe timp de ploaie, când n-au cum să-i ducă la casele lor.
Ultimii trei ani ai mei, între şaisprezece şi nouăsprezece, au fost atât de explozivi că i-au pus capac bunică-mii, care a rezumat situaţia în felul următor: „Mă bucur că bunicul nu mai e în viaţă ca să vadă ce-ai ajuns, Maya”. Era să-i răspund că dacă bunicul Popo ar fi trăit n-aş fi ajuns ce am ajuns, dar mi-am înghiţit vorbele: nu era drept să-l consider pe el vinovat pentru purtarea mea.
Într-o zi de noiembrie din 2006, trecusetă paisprezece luni de la moartea lui, la ora patru dimineaţa, s-a primit un apel de la spitalul comitatului prin care familia Vidal era anunţată
că minora Maya Vidal ajunsese acolo cu o ambulanţă şi era la secţia de chirurgie. Acasă era doar bunica; l-a sunat pe Mike O’Kelly şi l-a rugat să dea de tata, apoi a zburat la spital. În seara aceea o ştersesem ca să asist la un rave care se ţinea într-o fabrică dezafectată şi unde mă aşteptau Debbie şi Sarah. N-am putut merge cu Volkswagenul, pentru că bunica iar îl buşise şi era la reparat, aşa că am luat vechea mea bicicletă, cam ruginită şi cu frânele stricate.
88
- ISABEL ALLENDE -
Îl ştiam pe paznic, un tip cu moacă de brută şi creier de găină, care a lăsat Vampirii să intre fără să ne întrebe de vârstă. Fabrica vibra de decibeli şi de mulţimea dezlănţuită, marionete dezarticulate, unii ţopăiau şi dansau, alţii erau încremeniţi într-o stare catatonică şi ţineau doar ritmul cu capul. Se bea până la desfiinţare, se fuma tot ce nu se putea injecta, se copula cu cine se nimerea – asta era treaba.
Mirosul, fumul şi zăpuşeala erau atât de dense că trebuia să
ieşi afară ca să iei o gură de aer. Cum am ajuns, am intrat în atmosferă cu un cocktail de invenţie proprie – gin, vodcă, whisky, tequila şi Coca-Cola – şi l-am fixat cu o pipă de marijuana amestecată cu cocaină şi câteva picături de LSD; efectul a fost ca de dinamită. Curând le-am pierdut din vedere pe fete, cate se topiseră în mulţimea frenetică. Am dansat singură, am continuat să beau, m-am lăsat pipăită de mai mulţi băieţi… Am uitat detaliile şi nu mai ştiu ce a urmat. Două zile mai târziu, când a început să dispară
efectul calmantelor administrate la spital, am aflat că, ieşind de la rave făcută praf şi mergând pe o bicicletă fără far şi fără
frâne, fusesem lovită de o maşină. Zburasem la câţiva metri, nimerind în arbuştii de pe marginea şoselei. Încercând să mă
ocolească, şoferul intrase într-un stâlp şi făcuse comoţie cerebrală.
Am stat douăsprezece zile la spital cu un braţ rupt, mandibula dislocată şi pielea arzându-mi, căci nimerisem într-o tufa de iederă veninoasă, şi alte douăzeci captivă în casă, cu şuruburi şi tije în os, păzită de bunica şi de Albă-ca-Zăpada, care venea s-o înlocuiască în orele în care se odihnea. Nini credea că accidentul fusese un mijloc disperat al bunicului ca să mă protejeze: „Dovada e că ai rămas în viaţă şi nu ţi-ai rupt un picior, ca să nu mai poţi juca fotbal”.
În fond, cred că era bucuroasă că scăpase de obligaţia de a-i spune tatii tot ce aflase despre mine; asta a făcut-o poliţia.
Şi-a lăsat toate treburile şi s-a instalat lângă mine cu un zel de temnicer. Când Sarah şi Debbie au venit să mă vadă
(nu îndrăzniseră s-o facă imediat după accident), le-a dat 89
- CAIETUL MAYEI -
afară răcnind ca o zarzavagioaică, dar de Rick Laredo, care s-a înfiinţat cu un buchet de lalele fleşcăite şi cu inima frântă, i-a fost milă. Cum am refuzat să-l primesc, l-a luat în bucătărie şi i-a ascultat mai bine de două ore jelaniile.
„Băiatul îţi transmite un mesaj, Maya: mi-a spus că n-a torturat niciun animal şi te roagă să-i mai dai o şansă.”
Bunică-mea are o slăbiciune pentru cei ce suferă din dragoste. „Spune-i că poate să fie şi vegetarian şi să lupte pentru salvarea tonului, şi tot nu vreau să-l văd”, am anunţat-o.
Calmantele şi spaima că fusesem descoperită mi-au frânt voinţa şi i-am mărturisit bunică-mii tot ce m-a întrebat de-a lungul unui interogatoriu nesfârşit, deşi era la curent, graţie lecţiilor predate de şobolanul ăla de Norman; viaţa mea nu mai avea taine.
— Nu cred că eşti iarbă rea şi nici total tâmpită, deşi faci totul ca să pari aşa, a oftat ea. De câte ori n-am discutat despre pericolul drogurilor? Şi cum ai putut să le ceri bani ălora sub ameninţarea pistolului?
— Erau nişte perverşi şi nişte pedofili, Nini, o meritau din plin.
— Şi cine eşti tu ca să faci dreptate pe lumea asta?
Batman? Puteau să te omoare!
— Dar n-am păţit nimic…
— Cum n-ai păţit nimic! Uite în ce hal eşti! Ce mă fac eu cu tine, Maya? s-a pornit ea pe plâns.
— Iartă-mă, Nini, nu plânge, te rog. Îţi jur că am învăţat lecţia. Accidentul m-a făcut să văd lucrurile limpede.
Căinţa mea era autentică, eram speriată cu adevărat, dar nu mi-a folosit la nimic; odată restabilită, tata m-a dus la o şcoală din Oregon specializată în adolescenţi recalcitranţi.
Fireşte că n-am vrut să merg de bunăvoie, a trebuit să
