ajutase în timpul crizei digestive – şi ce poate fi mai intim decât aşa ceva? – ne ciocneam în baie, ba chiar mă văzuse goală când mai ieşeam distrată de la duş, însă camera lui e un teritoriu interzis, unde doar Motanul Bleg şi Motanul Literat intră neinvitaţi. De ce m-am dus? Ca să-l trezesc din coşmar, ca să nu mai sufere, ca să pot dormi şi eu cu el. Atât şi nimic mai mult, deşi ştiam că mă jucam cu focul, el e bărbat, eu sunt femeie, chiar dacă are cu cincizeci şi doi de ani mai mult decât mine.

Îmi place să mă uit la el, să-i port vesta cea veche, să-i miros săpunul de baie, să-i ascult glasul. Îmi plac ironia sa, siguranţa, compania sa tăcută, îmi place că habar n-are cât ţin la el. Nu mă simt atrasă de el, fireşte, îi port doar o iubire teribilă, imposibil de pus în cuvinte. Adevărul e nu prea am pe cine să iubesc: pe Nini a mea, pe tata, pe Albă-ca-Zăpada, pe doi pe care i-am lăsat la Las Vegas, din Oregon pe nimeni, în afară de vigonii, plus unii de care mă leg tot mai mult pe această insulă. Aşa că m-am vârât în patul lui Manuel, lipindu-mă de spinarea lui, mi-am strecurat picioarele printre ale sale şi m-am lipit cu nasul de ceafa sa. Nu s-a mişcat, dar se trezise, pentru că a devenit rigid ca un bloc de marmură. „Relaxează-te, omule, am venit doar ca să

respirăm împreună”, a fost singurul lucru care mi-a trecut prin minte. Şi am rămas aşa, precum un cuplu cu vechime, 108

- ISABEL ALLENDE -

în căldura păturilor şi a propriilor noastre corpuri, respirând.

Am adormit buştean, ca pe vremea când dormeam cu bunicii mei.

Manuel m-a trezit la ora opt cu cafea şi pâine prăjită.

Furtuna trecuse, lăsând aerul spălat şi mirosind proaspăt a lemn ud şi sare. În lumina care scălda toată casa, noaptea trecută părea un vis urât. Manuel se bărbierise, avea părul umed şi era îmbrăcat ca de obicei: pantaloni burlănoşi, tricou pe gât, haina rărită la coate. Mi-a întins tava şi s-a aşezat alături de mine.

— Te rog să mă ierţi. Nu puteam dormi iar tu aveai un coşmar. Probabil că a fost o prostie să vin aşa peste tine…

— Cu siguranţă.

— Şi nu face mutra asta de fată bătrână, că n-am făcut nicio crimă şi nici nu te-am violat!

— Cu atât mai bine, a spus pe un ton serios.

— Pot să te întreb ceva personal?

— Depinde.

— Uite, eu mă uit la tine şi văd un bărbat, chiar dacă eşti bătrân. Dar tu mă tratezi exact ca pe pisicile tale. Nu mă vezi ca pe o femeie, aşa-i?

— Eu te văd pe tine, Maya. De-asta te rog să nu mai vii în patul meu. Ne-am înţeles?

— Ne-am.

În insula asta bucolică toată agitaţia mea trecută mi se pare de neînţeles. Nu mai ştiu ce era mâncărimea aceea interioară care nu-mi dădea pace, de ce săream de la una la alta, căutând întruna ceva fără să ştiu exact ce căutam, nu-mi amintesc limpede impulsurile şi sentimentele ultimilor trei ani, de parcă Maya Vidal de atunci ar fi altcineva, o necunoscută. I-am spus toate astea lui Manuel într-una din rarele noastre discuţii mai mult sau mai puţin intime; eram singuri, ploua, curentul se întrerupsese, deci nu se putea refugia în cărţile lui ca să scape de trăncăneala mea. Mi-a spus că adrenalina dă dependenţă, ajungi să te obişnuieşti 109

- CAIETUL MAYEI -

să trăieşti ca pe jar, pici în melodramă, care, în definitiv, e mai interesantă decât normalitatea. Şi că la vârsta mea nimeni nu-şi doreşte pace spirituală, sunt la vârsta aventurii, iar exilul meu din Chiloé e doar o pauză, dar nu se va transforma într-un mod de viaţă. „Cu alte cuvinte, îmi sugerezi că, cu cât mă car mai repede din casa ta, cu atât mai bine, nu-i aşa?” „Mai bine pentru tine, Maya, nu pentru mine.” Îl cred: când am să plec, omul ăsta va fi mai singur decât o moluscă.

Adrenalina dă dependenţă, e adevărat. În Oregon erau nişte băieţi fatalişti care se simţeau foarte bine în nenorocirea lor. Fericirea e alunecoasă ca săpunul, îţi curge printre degete, dar de necazuri te poţi agăţa zdravăn, sunt ceva aspru şi dur. La şcoala aceea de corecţie mă instalasem în propriul meu roman-fluviu rusesc: eram rea, impură, periculoasă, îi dezamăgeam şi îi răneam pe cei care mă

iubeau, viaţa mea era distrusă. În schimb, pe insula asta mă

simt bună, de parcă schimbarea de peisaj mi-ar fi schimbat şi pielea. Aici, în afară de Manuel, nimeni nu-mi cunoaşte trecutul; oamenii au încredere în mine, cred că sunt o studentă în vacanţă care a venit să-l ajute pe Manuel la treabă, o fată inocentă şi sănătoasă, care înoată în marea cea rece şi joacă fotbal ca un băiat, o gringa cam gâsculiţă. N-am de gând să-i dezamăgesc.

Uneori, în orele de insomnie, mă cam împunge vina pentru tot ce-am făcut atunci, dar trece imediat a doua zi dimineaţa, în aroma de lemn din sobă, când Fákin zgrepţăne să-l scot afară şi aud tusea alergică a lui Manuel care se duce la baie.

Mă întind, casc şi oftez mulţumită. Nu e cazul să fac penitenţă şi nici să-mi plătesc greşelile cu lacrimi şi sânge.

Bunicul Popo spunea că viaţa e o tapiţerie care se brodează

zi după zi cu fire de toate culorile, unele groase şi întunecate, altele subţiri şi luminoase, toate sunt bune la ceva.

Tâmpeniile pe care le-am făcut sunt prinse în tapiţerie, acolo rămân, dar n-o să le port în suflet până la moarte. Ce-a fost, a fost; eu trebuie să privesc înainte. În Chiloé lemnele nu se 110

- ISABEL ALLENDE -

folosesc pentru ruguri ale disperării. În casa asta de chiparos sufletul se linişteşte.

În iunie 2008 am terminat programul şcolii din Oregon, unde stătusem treisprezece luni încheiate. Peste câteva zile aveam să ies pe poarta cea mare şi-avea să-mi fie dor doar de vigonii şi de Steve, consilierul preferat al elevelor. Eram şi eu vag amorezată de el, la fel ca toate fetele, dar nu recunoşteam asta din orgoliu. Unele se strecuraseră noaptea pe furiş în camera lui şi fuseseră date afară amabil; Steve era un geniu al refuzului. În sfârşit, liberă! Aveam să revin în lumea oamenilor normali, puteam să mă satur de filme, muzică şi cărţi interzise, puteam să-mi deschid cont pe Facebook, după care tânjiserăm cu toţii în Oregon. M-am jurat că n-am să mai pun piciorul în acest stat câte zile oi avea.

M-am gândit la Sarah şi la Debbie pentru prima dată după

toate lunile alea. Dacă or fi avut norocul să termine liceul, dacă or fi găsit de lucru, căci era puţin probabil să meargă la facultate, nu le ducea mintea. Debbie fusese mereu foarte slabă la carte, iar Sarah avea prea multe probleme; dacă nu se vindecase de bulimie, precis era la cimitir.

Într-o dimineaţă, Angie m-a luat la o plimbare printre pini, fapt cam suspect, că nu era stilul ei, şi mi-a comunicat că

era mulţumită de progresele făcute, că era meritul meu, ei doar mă ajutaseră, că acum puteam să merg la universitate, cu toate că mai aveam oarece lacune. „Oceane, nu lacune”, am întrerupt-o eu. A trecut peste impertinenţă cu zâmbetul pe buze, reamintindu-mi că misiunea ei nu era să predea cunoştinţe, asta putea să o facă orice şcoală, ci ceva mult mai delicat, anume să le inculce tinerilor instrumentele emoţionale prin care să-şi poată dobândi potenţialul maxim.

— Te-ai maturizat, Maya, asta e important.

— Ai dreptate, Angie. La şaisprezece ani planul meu de viaţă era să mă mărit cu un moş milionar, să-l otrăvesc şi să-111

- CAIETUL MAYEI -

i moştenesc averea, dar acum îmi doresc să cresc vigonii şi să le vând.

Nu i s-a părut amuzant. Mi-a propus, pe ocolite, să rămân acolo peste vară ca instructor sportiv şi asistent artistic; pe urmă puteam să mă duc direct la college, în septembrie. M-a informat că tata divorţa de Susan (asta o ştiam deja) şi că

zbura acum în Orientul Mijlociu.

— Situaţia ta e complicată, Maya, ai nevoie de stabilitate în etapa asta de tranziţie. Aci ai fost protejată, dar la Berkeley ai să fii în bătaia vântului. Nu e indicat să te întorci în vechiul mediu.

— Am să stau cu bunică-mea.

— Bunicuţa ta nu mai e la anii la care…

— N-o cunoşti, Angie, e mai energică decât Madonna! Şi nu-i mai spune „bunicuţă”, că i se spune Don Corleone, după Naşul. Şi m-a crescut cu scatoalce, ce vrei mai mult!

— Nu despre ea e vorba acum. Două-trei luni aici pot fi decisive pentru viitorul tău. Gândeşte-te înainte să-mi dai un răspuns.

Şi-atunci mi-a picat fisa. Taică-meu făcuse o înţelegere cu Angie. Nu fuseserăm niciodată foarte legaţi, în copilăria mea fusese mai tot timpul plecat, lăsându-i pe bunici să se descurce cu mine. Iar după moartea bunicului, când relaţia se înrăutăţise şi mai mult, mă adusese în Oregon şi se spălase pe mâini. Iar acum zbura pe o rută la dracu-n praznic, perfect pentru el. De ce m-o mai fi adus pe lume? Ar fi trebuit să fie mai prudent în relaţia sa cu prinţesa din Laponia, doar niciunul nu-şi dorea copii şi cred că

prezervative existau şi pe atunci. Toate astea mi-au trecut ca fulgerul prin minte şi am ajuns la concluzia că era inutil să

încerc o negociere cu el, căci e încăpăţânat ca un catâr; trebuia să găsesc altă soluţie. Aveam optsprezece ani, legal nu mă putea obliga să rămân aici, de aceea căutase complicitatea lui Angie, a cărei părere avea valoare de diagnostic. Dacă mă revoltam o putea interpreta ca pe o problemă de comportament, iar dacă semna şi psihiatrul m-112

- ISABEL ALLENDE -