— Manuel zice că eşti vrăjitoare.
— Sunt. Ne adunăm mai multe vrăjitoare în nopţile cu lună plină. Vrei să vii şi tu? Ne adunăm miercurea viitoare.
Am putea merge la Castro să stăm două zile cu tata şi-apoi te duc la sabatul nostru.
— Sabat? Păi nu am măturoi!
— În locul tău aş accepta, Maya, e o ocazie unică; uite, pe mine nu m-a invitat niciodată, a intervenit Manuel.
— E un cerc feminin, Manuel, n-ai rezista la atâta estrogen.
— Voi faceţi mişto de mine…
— Vorbesc serios, gringuita. Dar nu e ce-ţi imaginezi, nici vorbă de vrăjitorii ca în cartea lui Manuel, nici gând de pieptare din piele de mort sau invunches. E un grup închis, aşa cum se cuvine ca să avem perfectă încredere. Nu se acceptă străini, dar cu tine vom face o excepţie.
— De ce?
— Cred că eşti cam singură şi ai nevoie de nişte prietene.
Aşa că am mers cu Blanca la Castro. Am ajuns acasă la Millalobo la ora sacră a ceaiului, pe care chilienii o copiază
după englezi. Blanca şi tatăl ei au o rutină neschimbată, o scenă de comedie: mai întâi se salută cu efuziune, de parcă
nu s-ar fi văzut săptămâna trecută şi n-ar fi vorbit zilnic la telefon; pe urmă îl ceartă că „pe zi ce trece eşti tot mai gras, când ai de gând să te laşi de fumat şi de băut, tată, că acuşi dai colţul?”; el ripostează cu comentaţii despre femeile care nu-şi vopsesc părul şi umblă îmbrăcate ca proletarele românce; pe urmă se pun la curent cu ultimele bârfe şi zvonuri; pe urmă ea îi cere nişte bani împrumut şi el face scandal că vrea să-l ruineze, să-l lase în chiloţi şi să ajungă
la faliment (faza asta durează cinci minute); la urmă, ajung la un acord şi se pupă. Între timp eu am ajuns la a patra ceaşcă de ceai.
156
- ISABEL ALLENDE -
Pe seară, Millalobo ne-a dat maşina lui şi Blanca m-a dus la adunare. Am trecut pe lângă catedrala cu două turle şi acoperiş de tablă, am lăsat în urmă piaţa cu bănci pe care stăteau perechi de îndrăgostiţi, apoi partea veche a oraşului, apoi cartierele noi de case urâte din beton, am luat-o pe un drumeag pustiu şi plin de curbe. În fine, Blanca a oprit într-o curte în care se aflau şi alte maşini şi am mers spre casă pe o cărare abia vizibilă, luminându-ne drumul cu lanterna.
Înăuntru erau zece femei tinere, îmbrăcate în stilul artizanal-lălăit al bunică-mii, fuste lungi sau pantaloni largi de bumbac, cu un poncho pe deasupra, că era frig. Mă aşteptau şi m-au primit cu afecţiunea spontană a chilienilor, care la început mă şoca, iar acum abia o aştept. Casa era mobilată
fără pretenţii, un câine bătrân moţăia pe o canapea, pe jos se vedeau jucării. Gazda m-a lămurit că în nopţile cu lună plină
copiii se duceau să doarmă la bunici iar soţul profita să joace poker cu prietenii.
Am ieşit prin bucătărie în curtea din spate, luminată de torţe cu parafină, unde se aflau un fel de grădină în care legumele creşteau în lăzi, un coteţ pentru găini, două
leagăne, un cort mare şi ceva ce semăna cu o movilă de pământ acoperită cu o prelată cauciucată, dar din centrul căreia ieşea un fuior subţire de fum. „Asta e coliba”, mi-a spus stăpâna casei. Era rotundă ca un iglu sau ca o kiva1, se vedea doar acoperişul, restul era sub pământ. O construiseră
bărbaţii lor, care participau şi ei uneori, numai că atunci se adunau cu toţii în cort, căci coliba era un sanctuar feminin.
Imitându-le pe celelalte, mi-am scos hainele; unele au rămas în pielea goală, altele în chiloţi. Blanca a aprins un mănunchi de salvie ca să ne „cureţe” cu fumul aromat pe măsură ce pătrundeam în patru labe printr-un fel de tunel.
Pe dinăuntru, coliba era o boltă rotundă; baza avea vreo patru metri diametru, iar înălţimea ei era de maxim un metru şaizeci. În mijloc ardeau lemne într-o vatră de piatră, 1 Colibă rituală la populaţiile amerindiene din sud-vestul Statelor Unite (N. tr.).
157
- CAIETUL MAYEI -
fumul ieşea prin deschiderea din acoperiş, de jur-împrejur se afla o platformă acoperită cu pături de lână, pe care ne-am aşezat în cerc. Era cald dar suportabil, mirosea a ceva organic, ciuperci sau drojdie, singura lumină era de la foc.
Aveam ceva fructe – caise, migdale, smochine – şi două căni mari cu ceai rece.
Parcă era o imagine din O mie şi una de nopţi, un harem de odalisce. În penumbra colibei păreau frumoase ca madonele renascentiste cu pletele lor bogate şi trupurile în largul lor, languroase şi dezinvolte. În Chile lumea se împarte în clase sociale, precum castele din India sau rasele în Statele Unite, încă n-am ochiul antrenat să le deosebesc, însă aceste femei cu aspect european trebuie că erau din altă clasă decât localnicele din Chiloé pe care le ştiam, scunde, îndesate, cu trăsături indigene, uzate de muncă şi necazuri. Una era însărcinată în şapte sau opt luni, alta născuse recent, avea sânii umflaţi şi sfârcuri întunecate. Blanca îşi lăsase părul cărunt pe umeri şi-şi arăta corpul matur cu dezinvoltura femeii care a fost întotdeauna frumoasă, deşi nu mai avea sâni şi o cusătură mare îi traversa pieptul.
Blanca a sunat dintr-un clopoţel, s-a făcut linişte, apoi a invocat-o pe Pachamama, zeiţa-mamă a pământului, în al cărei pântec ne adunaserăm. Nici nu ştiu când au trecut patru ore; ne treceam din mână în mână o cochilie marină în care vorbeam pe rând, beam ceai, muşcam din fructe, povesteam despre viaţa noastră de acum şi despre durerile pe care le duceam cu noi din trecut, ascultam respectuos, fără să punem întrebări sau să ne dăm cu părerea.
Majoritatea veniseră din alte oraşe, unele urmându-şi bărbaţii, altele ca să muncească. Două erau „tămăduitoare”, vindecau bolile cu ierburi, uleiuri esenţiale, reflexologie, magneţi, lumină, homeopatie, pase energetice şi alte forme de medicină alternativă care în Chile se bucură de multă
popularitate. În ţara asta te duci la farmacie abia când toate celelalte au dat greş. Şi-au depănat poveştile fără ruşine, una era distrusă pentru că-şi prinsese bărbatul cu cea mai bună
158
- ISABEL ALLENDE -
prietenă, alta nu se îndura să-şi părăsească soţul care o bătea şi o teroriza. Au vorbit despre vise, boli, temeri şi speranţe, au râs, au plâns; au aplaudat-o pe Blanca pentru că ultimele analize confirmau remisia cancerului. O tânără
căreia tocmai îi murise mama ne-a rugat să cântăm pentru sufletul ei: s-a ridicat mai întâi un glas cristalin, după care ne-am prins toate în cor.
După miezul nopţii Blanca ne-a sugerat să terminăm reuniunea cinstindu-ne strămoşii; fiecare a pomenit pe cineva – o mamă recent răposată, o bunică, o naşă –
împreună cu moştenirea lăsată de aceasta: un talent artistic, un reţetar de medicină naturistă, pasiunea pentru ştiinţă şi aşa mai departe. Eu am fost ultima şi l-am pomenit pe bunicul Popo, dar n-am mai avut glas să le povestesc acelor femei cine era. Pe urmă am meditat în tăcere, cu ochii închişi, cu gândul la persoana invocată şi mulţumindu-i pentru daruri. Exact atunci mi-am amintit fraza pe care bunicul mi-o tot repetase ani în şir: „Promite-mi că te vei iubi mereu aşa cum te iubesc eu”. Parcă o rostise cu glas tare.
Am izbucnit în plâns, am plâns toate lacrimile pe care nu le vărsasem la moartea lui.
