Obama abia se mai vede, sutien de bumbac cu o bretea prinsă cu ac de siguranţă, pantaloni luaţi de Blanca de la un magazin second-hand, cam scurţi dar călduroşi, ciorapi groşi, în fine, chiloţii albi de şcolăriţă puşi de bunică-mea în bagaj. Daniel m-a întins pe spate în cuib (am simţit asprimea păturilor, de nesuportat altminteri, dar atât de senzuală în clipele astea). Cu vârful limbii, m-a lins ca pe o bomboană, gâdilându-mă pe alocuri, trezind o făptură adormită, comentând contrastul dintre pielea mea bronzată şi zonele albe, culoarea mea originală de scandinavă acolo unde nu ajunsese soarele.

Am închis ochii şi m-am abandonat plăcerii, unduindu-mă

sub degetele lui care mă atingeau expert ca pe o vioară, am ajuns pe neaşteptate la un orgasm lent, prelung, susţinut, strigătul meu l-a speriat pe Fákin, care a început să mârâie, arătându-şi colţii. „It’s okay, fucking dog”, m-am culcuşit eu în braţele lui Daniel, torcând fericită în îmbrăţişarea lui caldă

şi în aroma de mosc a amândurora. „Acum e rândul meu”, l-am anunţat după o vreme, şi atunci mi-a dat voie să-l dezbrac şi să fac cu el ce aveam chef.

Am stat închişi în casă trei zile memorabile, a fost cadoul pe care mi l-a făcut Manuel; datoria mea fată de bătrânul

„antropofag” a crescut în mod alarmant. Aveam de făcut confidenţe şi de inventat sexul. De învăţat cum să ne acomodăm trupurile, de descoperit fără grabă cum să-l bucurăm pe celălalt şi cum să dormim împreună fără să ne deranjăm. Aici el nu prea are experienţă, dar pentru mine e ceva firesc, căci am crescut dormind în pat cu bunicii mei.

Lipită de cineva, nu mai trebuie să număr oi, lebede sau 194

- ISABEL ALLENDE -

delfini, mai ales lipită de cineva mare, cald, care miroase bine şi sforăie uşor, ca să ştiu că trăieşte. Patul meu e îngust, să

dormim în patul lui Manuel era o lipsă de respect, astfel că

am clădit un munte de pături şi perne pe jos, aproape de sobă. Găteam, vorbeam, făceam dragoste; ne uitam pe geam, ne duceam pe stânci, ascultam muzică, făceam dragoste; ne bălăceam în jacuzzi, aduceam lemne de foc, citeam din cărţile lui Manuel despre Chiloé, făceam dragoste iar. Ploua şi nu era de ieşit afară, melancolia norilor de aici îndeamnă

la idilă.

Cu această ocazie unică de a fi cu el tot timpul am învăţat, ghidată de el, deliciul multiplelor posibilităţi ale simţurilor, plăcerea mângâierilor doar de dragul de a simţi atingerea pielii pe piele. Un trup de bărbat poate fi obiect de studiu ani în şir, înveţi punctele sensibile şi cum să le stimulezi, fiecare loc trebuie atins altfel, unele nici nu trebuie atinse, ajunge să

sufli peste ele; fiecare vertebră are povestea ei, te poţi rătăci în lărgimea umerilor buni să care poveri şi dureri, în tăria muşchilor braţelor făcuţi să susţină lumea întreagă. Iar sub piele se ascund dorinţe nerostite, supărări nevăzute, urme care nu se văd la microscop. Despre sărut ar trebui scris un manual – sărutări de pasăre, de peşte, o varietate infinită. Iar limba e o şopârlă îndrăzneaţă, şi nu mă refer la lucrurile pe care le spune. Preferatele mele sunt inima şi penisul, neîmblânzite, transparente în intenţii, candide şi vulnerabile; nu trebuie să abuzezi de ele.

În fine, i-am putut povesti secretele mele lui Daniel. I-am spus de Roy Fedgewick şi de Brandon Leeman şi de cei care l-au omorât, de cum împărţeam eu droguri şi cum am pierdut totul şi am ajuns să cerşesc, de cât de periculoasă e lumea pentru femei, cum trebuie să treci pe celălalt trotuar când te întâlneşti pe o stradă pustie cu un bărbat, cum să-i eviţi când sunt mai mulţi, cum să te uiţi peste umăr, în dreapta şi în stânga, cum să devii invizibilă. În ultima perioadă petrecută la Las Vegas, când pierdusem totul, m-am apărat trecând drept băiat; sunt înaltă şi slabă, asta m-a 195

- CAIETUL MAYEI -

ajutat, plus că aveam părul scurt şi mă îmbrăcam în haine bărbăteşti de la Armata Salvării. Aşa am scăpat, şi nu doar o dată. Strada e implacabilă.

I-am povestit şi de violurile la care am asistat, doar Mike O’Kelly mai ştie asta, căci lui i se poate spune orice. Prima dată, un beţivan scârbos, o matahală blindată parcă în straturile succesive de zdrenţe de pe el, deşi poate că era slab, a pus mâna pe o fată într-o fundătură plină de gunoaie, ziua în amiaza mare. În fundătura aceea dădea uşa din spate a bucătăriei unui restaurant şi nu numai eu scormoneam printre resturi după ceva de mâncare, la întrecere cu pisicile fără stăpân. Erau şi şobolani, îi auzeam, dar nu-i vedeam.

Fata era o drogată flămândă şi jegoasă, aş fi putut fi chiar eu. Omul a înşfăcat-o pe la spate, a trântit-o cu faţa în jos pe asfalt, printre resturi şi băltoace puturoase şi i-a tăiat

pantalonii cu briciul. Mă aflam la nici trei metri distanţă, pitită printre lăzile de gunoi, şi doar întâmplarea a făcut să

fie ea care ţipa, şi nu eu. Nu s-a apărat. Omul a terminat în două sau trei minute, şi-a aranjat zdrenţele şi a plecat, tuşind. Aş fi putut în minutele acelea să-i dau una în cap cu o sticlă, ar fi fost uşor şi chiar îmi venise ideea, dar am renunţat pe loc: nu era treaba mea. Şi nici nu m-am apropiat apoi de fata care rămăsese nemişcată ca s-o ajut cumva, am trecut pe lângă ea şi am plecat grăbită, fără să mă uit la ea.

A doua oară au fost doi tineri, traficanţi sau borfaşi, iar victima era o femeie pe care o ştiam din vedere, bolnavă şi ca vai de ea. Nici pe ea n-am ajutat-o. Tipii au tras-o sub un pasaj de nivel, râzând şi insultând-o, în timp ce ea se zbătea cu o furie pe cât de tenace, pe atât de inutilă. La un moment dat ea m-a văzut. Privirile noastre s-au întâlnit preţ de o clipă eternă şi de neuitat; eu m-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă.

În lunile de la Las Vegas în care banii curgeau gârlă, am fost incapabilă să adun pentru un bilet de avion spre California. Era de-acum târziu să o sun pe Nini. Aventura 196

- ISABEL ALLENDE -

mea de vară luase o cotitură sinistră şi nu puteam să-mi amestec bunica în blestemăţiile lui Brandon Leeman.

După saună m-am dus la piscină, în halat, am cerut o limonadă, am agrementat-o cu nişte vodcă din flaconul pe care-l aveam mereu în geantă şi am luat două tranchilizante şi încă o pastilă pe cate n-am identificat-o; consumam prea multe, de toate culorile şi formele, nici nu le mai deosebeam.

M-am întins pe un şezlong cât mai departe de un grup de tineri cu retard mental, care se bălăceau împreună cu cei care aveau grijă de ei. În alte împrejurări m-aş fi jucat o vreme cu ei, îi văzusem adesea şi erau singurii de care mă

puteam apropia, căci nu reprezentau un pericol pentru siguranţa lui Leeman, dar mă durea capul şi simţeam nevoia să fiu singură.

Începea să mă cuprindă binecuvântata pace a pilulelor când am auzit în boxe numele Laura Barron, aşa ceva nu se mai întâmplase. Mi-am zis că auzisem eu greşit, dar mesajul s-a repetat, abia atunci am sunat la recepţie şi am aflat că

eram căutată pentru ceva urgent. M-am dus în hol, desculţă

şi în halat, unde am dat de un Freddy extrem de agitat. M-a tras într-un colt şi m-a anunţat, tremurând tot, că Joe Martin şi Chinezu’ îl omorâseră pe Brandon Leeman.

— L-au făcut terci, Laura!

— Ce vorbeşti tu acolo, Freddy?

— Era sânge peste tot, bucăţi de creier… Trebuie să fugi, o să te omoare şi pe tine!

— Pe mine? De ce pe mine?

— Îţi zic eu mai încolo, acum trebuie să ne mişcăm, grăbeşte-te.

Am fugit să mă îmbrac, am luat toţi banii pe care-i aveam şi m-am întors la Freddy, care se plimba ca o panteră sub privirile atente ale celor de la recepţie. Am ieşit în stradă şi am luat-o la picior, încercând să nu atragem atenţia. Vreo două străzi mai departe am oprit un taxi. Am ajuns până la urmă la un motel de la marginea oraşului, după ce am schimbat mai multe taxiuri şi am cumpărat vopsea de păr şi 197

- CAIETUL MAYEI -

o sticlă de gin tare şi ieftin de la piaţă. Am plătit pentru o noapte şi ne-am închis în cameră.

În timp ce-mi vopseam părul în negru, Freddy mi-a povestit că toată ziua Joe Martin şi Chinezu’ se foiseră prin apartament vorbind întruna la mobil şi nebăgându-l în seamă. „Mi-era rău, Laura, ştii cum mă apucă uneori, dar tot mi-am dat seama că ticăloşii ăia doi puneau ceva la cale, aşa că am tras cu urechea fără să mă mişc de pe saltea. Aşa că

au uitat de mine sau şi-au zis că eram drogat.” Din ce vorbeau între ei şi la telefon, Freddy s-a prins despre ce era vorba.

Tipii aflaseră că Brandon Leeman plătise pe cineva ca să-i elimine, dar nu se ştie cum tipul îi anunţase şi le ordonase să-l răpească pe Leeman şi să-l oblige să spună unde îşi ţinea banii. Din tonul deferent ai celor doi, Freddy a avut impresia că misteriosul interlocutor era cineva cu autoritate.

„Nu am apucat să-l pun în gardă pe Brandon. Nu aveam telefon şi nu era timp”, a gemut puştiul. Pentru Freddy, Brandon Leeman era familia sa, era omul care-l adunase de pe stradă, îi dăduse un acoperiş, mâncare şi protecţie fără

să-i pună condiţii de niciun fel, fără să încerce să-l aducă pe calea cea bună, acceptându-i viciile şi aplaudându-i glumele şi demonstraţiile de rap. „M-a prins nu doar o dată în timp ce-l furam, şi ştii ce mi-a zis? Că de ce nu-i cer, că-mi dă el.”

Joe Martin l-a aşteptat pe Leeman în garaj, în vreme ce Chinezu’ făcea de gardă în apartament. Freddy se prefăcea adormit pe salteaua lui, de unde a auzit că omul era anunţat la telefon de venirea şefului. Filipinezul a coborât grăbit, puştiul l-a urmat la oarece distanţă.

Fordul Acura a intrat în garaj, Leeman a oprit motorul şi a dat să iasă, dar a zărit în oglinda retrovizoare siluetele celor doi care-i blocau ieşirea. A reacţionat în virtutea obişnuinţei îndelungate de a nu avea încredere şi a scos pistolul dintr-o singură mişcare, s-a trântit la pământ şi a început să tragă.

Numai că Brandon Leeman, atât de obsedat de siguranţă, 198

- ISABEL ALLENDE -

nu-şi cunoştea propriul revolver; Freddy nu-l văzuse niciodată curăţând arma şi verificând tragerea, aşa cum făceau cei doi, în stare să demonteze şi să remonteze pistoalele în câteva secunde. Trăgând orbeşte în umbrele lor din garaj, Leeman şi-a grăbit moartea, deşi până la urmă l-ar fi ucis oricum. Cei doi şi-au golit încărcătoarele în omul prins între maşină şi zid.

Freddy a văzut măcelul şi a şters-o înainte de a fi descoperit de ucigaşi.