trezeam cu o mahmureală fioroasă, juram să mă opresc, dar nici nu se făcea de prânz că cedam deja tentaţiei primei duşti. Doar un strop de vodcă mă scăpa de migrenă, îmi spuneam eu, dar durerea de cap persista şi sticla era la îndemână.
Nu mă mai puteam minţi nici cu ideea că eram în vacanţă
şi că în curând aveam să mă duc la universitate: mă găseam printre infractori şi criminali. La cea mai mică neatenţie, m-aş fi putut trezi moartă, sau, ca Freddy, legată la vreo şase sonde şi tuburi într-un spital. Eram speriată rău, dar refuzam să recunosc, să numesc frica, felina aceea la pândă
în coşul pieptului. Un glas insistent îmi amintea pericolul, de ce nu-l vedeam, de ce nu fugeam de el cât mai era timp, ce mai aşteptam ca să sun acasă? Însă alt glas, resemnat, îi răspundea că nimănui nu-i păsa de soarta mea; dacă ar mai fi trăit bunicul Popo, ar fi răscolit cerul şi pământul să mă
găsească, dar lui tata nici că-i păsa. „Nu m-ai sunat pentru că încă nu suferiseşi destul, Maya”, mi-a spus bunica Nini când ne-am revăzut.
168
- ISABEL ALLENDE -
A trecut greul verii din Nevada cu o zăpuşeală de patruzeci de grade, dar cum vieţuiam în aer condiţionat şi mă mişcăm doar noaptea, n-am avut de suferit. Rutina mea era invariabilă, am continuat să fac ce făcusem. Nu eram niciodată singură, doar la sală gorilele lui Brandon Leeman mă lăsau în pace, în rest, deşi nu intrau în hotel sau cazinou, mă aşteptau afară, numărând minutele.
Şefu’ a făcut atunci o bronşită urâtă – el o numea alergie –
şi am constatat că slăbise foarte mult. Pielea braţelor îi atârna ca o cârpă mototolită, tatuajele îşi pierduseră desenul original, îi numărai coastele şi vertebrele, era pământiu, încercănat şi epuizat. Joe Martin s-a prins imediat şi-a început să-şi dea aere şi să nu-l mai asculte ca până atunci, în vreme ce Chinezu’ tăcea ca de obicei, dar îl seconda traficând în spatele şefului şi încurcând socotelile. O făceau cu atâta dezinvoltură, încât Freddy şi cu mine am început să
comentăm între noi. „Să nu cumva să spui ceva, Laura, c-o încurci, cu ăştia doi nu-i de glumit”, m-a pus el în gardă.
Gorilele nu se fereau de Freddy, îl considerau inofensiv, o paiaţă cu creierii arşi de droguri; totuşi, creierul său funcţiona mai bine decât al tuturor, nu încăpea îndoială.
Încercam să-l conving să se ducă la dezintoxicare, la şcoală, să facă ceva pentru viaţa lui, dar îmi servea clişeul că şcoala n-avea ce să-l înveţe, el studia la universitatea vieţii. Şi repeta cuvintele lui Leeman: „E prea târziu pentru mine”.
La începutul lui octombrie, Leeman a plecat în Utah cu avionul şi s-a întors la volanul unui Mustang decapotabil ultimul tip, albastru cu o bandă argintie şi interiorul negru.
M-a informat că-l luase pentru frate-său, care n-o putuse face personal din cine ştie ce motive complicate. Adam, care locuia la douăsprezece ore de drum pe şosea, avea să trimită
pe cineva să ridice maşina. Cum o asemenea frumuseţe nu putea sta pe trotuar fără să fie furată sau vandalizată, Leeman a pus maşina într-unul din cele două garaje ale 169
- CAIETUL MAYEI -
clădirii care se puteau încuia, căci restul deveniseră gropi de gunoi sau refugii pentru drogaţii străzii sau pentru perechile de-o noapte. Erau vagabonzi care trăiau cu anii în peşterile astea, luptându-se pentru fiecare metru pătrat cu şobolanii şi alţi nenorociţi.
A doua zi, Brandon Leeman şi-a trimis asociaţii să ridice un colet de la Fort Ruby, unul din cele şase sute de sate-fantomă din Nevada care-i slujea ca punct de întâlnire cu furnizorul mexican, apoi m-a invitat la o plimbare cu Mustangul. Motorul puternic, mirosul de piele nouă, senzaţia vântului prin păr, peisajul tăiat de şosea şi munţii desenaţi sub un cer palid şi fără nori mă îmbătau literalmente de libertate. Senzaţie care n-a pălit când am trecut prin faţa mai multor închisori federale. Era o zi caldă, deşi partea cea mai grea a verii se terminase, totul a devenit incandescent, a trebuit să ridicăm capota şi să pornim aerul condiţionat.
— Ştii că Joe Martin şi Chinezu’ mă fură, nu-i aşa?
Am preferat să tac. Era un subiect delicat: dacă spuneam că nu ştiam însemna că fusesem cu capul în nori; dacă
confirmam, echivala cu o trădare din partea mea pentru că
nu-l prevenisem.
— Trebuia să vină şi asta, mai devreme sau mai târziu. Nu pot conta pe loialitatea nimănui…
— Poţi conta pe a mea, am şoptit cu senzaţia că alunecam pe o suprafaţă uleioasă.
— Aşa sper şi eu. Joe şi Chinezu’ sunt nişte idioţi, la mine le-a fost cel mai bine, am fost foarte generos cu ei.
— Ce-ai de gând să faci?
— Să-i înlocuiesc, înainte să mă înlocuiască ei pe mine.
Am mers tăcuţi mai mulţi kilometri, credeam că terminase cu confidenţele, dar n-a fost aşa.
— E un poliţai care vrea bani mai mulţi. Dacă-i dau, o să
vrea şi mai mulţi. Tu ce crezi, Laura?
— Nu mă pricep la chestiile astea…
Am mai făcut nişte kilometri, tăcuţi. Brandon Leeman era din ce în ce mai agitat, a ieşit de pe şosea în căutarea unui 170
- ISABEL ALLENDE -
loc mai ascuns, numai că ne-am pomenit pe un fel de maidan de pământ uscat pe care creşteau scaieţi şi o iarbă
pitică. Ne-am dat jos din maşină – de pe drum şoferii ne puteau vedea perfect –, ne-am ghemuit lângă portiera deschisă şi i-am ţinut bricheta în timp ce el încălzea amestecul, pe care şi l-a injectat cât ai zice peşte. După care am împărţit o pipă cu marijuana, mândri de isprava noastră: dacă ne-am fi pomenit cu poliţia de trafic, tipii ar fi găsit o armă ilegală, cocaină, heroină, Demerol şi alte pastile vraişte într-o pungă. „Ar mai găsi ceva, porcii ăştia, şi nici pentru asta n-aş avea vreo explicaţie”, a adăugat Leeman pe un ton enigmatic, înecându-se de râs. Era atât de drogat, că a trebuit să conduc eu, deşi experienţa mea la volan era minimă şi bong- ul îmi cam înceţoşase privirea.
Am ajuns la Beatty, o localitate care părea pustie la orele prânzului, ne-am oprit să mâncăm la un han mexican – pe firmă se vedeau cowboy cu pălării şi lasouri – şi care pe dinăuntru era o cârciumă plină de fum. Leeman a cerut două
cocktailuri cu tequila, două feluri alese la întâmplare şi cea mai scumpă sticlă de vin roşu. M-am străduit să mănânc, el făcea cărări prin piure cu furculiţa.
— Ştii ce-am să fac cu Joe şi cu Chinezu’? Dacă tot trebuie să-l plătesc pe poliţaiul ăla, am să-i cer în schimb o mică
favoare.
