respect barierele rasiale: negrii cu negrii, hispanicii cu hispanicii, asiaticii cu asiaticii, albii cu albii. Dar nu rămâneam mai mult de câteva ceasuri într-un loc. Eram incapabilă de lucruri absolut elementare cum ar fi să

mănânc şi să mă spăl, dar reuşeam să fac rost de băutură şi droguri. Eram veşnic în alertă, eram ca o vulpe hăituită, mă

mişcam iute, nu vorbeam cu nimeni, duşmanii erau la fiecare colţ de stradă.

Am început să aud voci, uneori mă surprindeam răspunzându-le, deşi ştiam că nu erau reale, văzusem aceste simptome la mai mulţi obişnuiţi ai clădirii lui Brandon Leeman. Freddy le spunea „invizibilii’” şi făcea mişto de ei, dar când îi era lui rău făpturile alea căpătau viaţă, la fel ca insectele, invizibile şi ele, şi îl chinuiau. Dacă zăream o maşină neagră ca aceea a urmăritorilor mei, sau o figură

cunoscută, o zbugheam în direcţia opusă, dar nu-mi pierdusem speranţa de a da de Freddy. Mă gândeam la el cu un amestec de recunoştinţă şi ciudă, nu pricepeam de ce dispăruse, de ce nu-l găseam deşi cunoşteam fiecare colţişor al oraşului.

Drogurile adormeau foamea şi feluritele dureri ale corpului, doar cârceii nu se calmau. Îmi simţeam oasele grele, din cauza murdăriei mă mânca pielea, pe picioare şi pe spate îmi ieşise o spuzeală pe care mi-o scărpinam până la sânge. Brusc, îmi aduceam aminte că nu mai mâncasem de două sau trei zile, îmi târam picioarele până la un adăpost pentru femei sau făceam coadă la organizaţia catolică Saint Vincent de Paul, unde primeam o mâncare caldă. Mult mai greu era să găsesc un loc să dorm. Noaptea temperatura nu scădea sub douăzeci de grade, dar eu sufeream de frig pentru că eram foarte slabă, până am primit o haină groasă

208

- ISABEL ALLENDE -

de la Armata Salvării. Generoasa organizaţie s-a dovedit a fi o destinaţie preţioasă, nu era nevoie să mergi acolo cu bagajele într-un căruţ furat de la supermarket, precum alţi dezmoşteniţi ai sorţii; dacă hainele ajungeau să pută prea rău sau îmi rămâneau mari, le schimbam la Armata Salvării.

Slăbisem cu câteva mărimi, mi se vedeau claviculele şi-mi ieşeau oasele bazinului, picioarele mele atât de musculoase înainte erau acum de toată jalea. În decembrie, când am avut ocazia să mă cântăresc, am descoperit că în două luni slăbisem treisprezece kilograme.

Toaletele publice erau fieful delincvenţilor şi perverşilor, dar n-aveam încotro şi trebuia să le folosesc, astupându-mi nasul, căci nu mă puteam duce la cele ale magazinelor sau hotelurilor, m-ar fi dat afară pe loc. Nu aveam acces nici la toaletele benzinăriilor, angajaţii refuzau să-mi dea cheia.

Astfel am coborât rapid treptele infernului, laolaltă cu atâtea alte fiinţe abjecte care supravieţuiau cerşind pe stradă sau furând pentru un pumn de crack, un pic de metadonă sau de acid, o gură de ceva tare, aspru, brutal. Cu cât mai ieftin trăscăul, cu atât mai eficient, exact de asta aveam eu nevoie.

Aşa s-au scurs şi lunile octombrie şi noiembrie; nu mai ştiu precis cum trăiam, dar ţin bine minte clipele scurte de euforie, urmate de cursa nedemnă pentru a face rost de următoarea doză.

Nu m-am aşezat niciodată la o masă, dacă aveam bani îmi cumpăram tacos, burritos sau hamburgeri, pe care îi vomitam imediat pe stradă, în icnituri interminabile, stomacul mă ardea, aveam răni la buze şi nas, nu era nimic curat şi plăcut, doar cioburi, gândaci, lăzi de gunoi, niciun chip care să-mi zâmbească în mulţime, nicio mână care să

mă ajute, universul întreg era format din dealeri, drogaţi, peşti, hoţi, criminali, târfe şi nebuni. Mă durea tot corpul. Îl uram, uram viaţa asta nenorocită, uram lipsa mea nenorocită de voinţă de salvare, îmi uram afurisitul de suflet, afurisita de soartă.

209

- CAIETUL MAYEI -

Treceau zile întregi fără să schimb un salut, fără să

primesc un cuvânt sau un gest de la altă fiinţă omenească.

Singurătatea, gheară de gheaţă în piept, mă copleşise în aşa hal, că nu mi-a venit ideea simplă de a da un telefon la casa mea din Berkeley. Atât ar fi fost de ajuns, un telefon; dar îmi pierdusem speranţa.

La început, când mai eram în stare să alerg, dădeam târcoale pe la cafenelele şi restaurantele cu mese afară, unde se aşază fumătorii, iar dacă cineva lăsa pe masă un pachet de ţigări, îl înhăţam din zbor, ca să-l schimb pe nişte crack.

Am folosit toate substanţele toxice de pe lumea asta, cu excepţia tutunului, deşi îmi place mirosul, îmi aduce aminte de bunicul Popo. Mai furam şi fructe de la supermarket sau batoane de ciocolată de la chioşcurile de la gară, dar, aşa cum n-am reuşit să stăpânesc trista meserie de curvă, n-am reuşit nici să învăţ să fur. Freddy era expert, începuse să

fure de când mergea de-a buşilea, aşa zicea, mi-a făcut şi demonstraţii ca să-i prind trucurile. Mi-a spus că femeile nu prea au grijă de poşetele lor, le agaţă de spătarul scaunului, le lasă în prăvălii în timp ce probează câte o ţoală, le pun pe jos la coafor, şi le agaţă de umăr în autobuz, de parcă s-ar ruga să fie furate. Freddy avea mâini invizibile, degete de magician şi graţia tăcută a unui leopard. „Fii atentă, Laura, stai cu ochii pe mine”, îmi spunea. Intram la mall, scana lumea căutându-şi victima, se plimba cu mobilul la ureche, prefăcându-se absorbit într-o conversaţie purtată în gura mare, se apropia de o femeie neatentă, o uşura de portofelul din geantă înainte ca eu să prind de veste şi mergea mai departe, calm şi continuând să vorbească la telefon. Cu aceeaşi eleganţă era în stare să descuie orice maşină sau să

intre într-un magazin şi să iasă după cinci minute pe altă

uşă cu două sticle de parfum sau două ceasuri.

Am încercat să-i pun în practică lecţiile, dar îmi lipsea dezinvoltura, nu mă ţineau nervii şi la halul în care arătam eram suspectă din prima; în magazine nu mă slăbeau din 210

- ISABEL ALLENDE -

ochi, pe stradă lumea se dădea la o parte, căci puţeam a boschetar, aveam părul slinos şi o expresie hămesită.

La jumătatea lui octombrie vremea s-a schimbat, noaptea era frig şi eram bolnavă, urinam des cu o durere ascuţită şi arzătoare, care nu trecea decât cu droguri. Aveam cistită. Am recunoscut-o imediat, mai avusesem aşa ceva la şaisprezece ani, trece repede cu un antibiotic, dar în Statele Unite un antibiotic fără reţetă se procură mai greu decât un kil de cocaină sau o puşcă mitralieră. Abia mergeam, îmi era greu să stau dreaptă, dar n-am avut curaj să mă duc la urgenţă, m-ar fi luat la întrebări şi erau poliţişti la intrare.

Trebuia să găsesc un loc sigur pentru noapte, m-am decis să încerc un adăpost pentru săraci; era un fel de baracă

neaerisită plină de şiruri înghesuite de paturi de campanie pe care stăteau cam douăzeci de femei şi mulţi copii. M-a izbit faptul că doar foarte puţine femei se resemnaseră la mizerie ca mine: doar câteva vorbeau singure de nebune sau căutau ceartă cu lumânarea, celelalte păreau ca lumea. Iar cele cu copii erau cele mai zdravene, active, curate, ba chiar vesele, pregăteau mâncare pentru plozi, spălau rufe; am văzut că una citea din cartea doctorului Seuss unei fetiţe de vreo patru ani, care o ştia de-acum pe dinafară şi o repeta împreună cu maică-sa. Nu toţi cei fără un acoperiş deasupra capului sunt schizofrenici sau ticăloşi, cum credeam, sunt şi oameni sărmani, bătrâni sau şomeri, majoritatea sunt femei cu copii care au fost părăsite sau au fugit de diferite forme de violenţă.

La intrare era un afiş pe care n-am să-l uit niciodată:

„Viaţa fără demnitate nu merită trăită”. Demnitate? Am realizat într-o clipă, cu o certitudine înfricoşătoare, că

devenisem o alcoolică şi o drogată. Bănuiesc că mai păstram un dram de demnitate bine ascuns în cenuşă, căci am simţit o tulburare de violenţa unui pumnal înfipt în piept. Am început să plâng în faţa afişului, pesemne că spectacolul era sfâşietor, căci a venit la mine o angajată care m-a dus întrun mic birou, mi-a dat un pahar cu ceai rece şi m-a întrebat 211

- CAIETUL MAYEI -

amabil cum mă cheamă, ce iau, cât de des, când a fost ultima oară, dacă am făcut vreun tratament şi dacă putea suna pe cineva.

Ştiam pe dinafară numărul bunicii, nu-l uitasem, dar asta însemna s-o întristez şi s-o pun pe jar, însemna şi dezintoxicare obligatorie pentru mine şi abstinenţă. Nu, nici pomeneală. „Ai familie?” a insistat femeia. M-au apucat furiile, ca de obicei, şi am slobozit un şuvoi de măscări. M-a lăsat să mă descarc fără să-şi piardă calmul, apoi mi-a dat voie să petrec o noapte la adăpost, încălcând astfel regulamentul, pentru că o condiţie era să nu fii băut sau drogat.

Erau acolo suc de fructe, lapte şi biscuiţi pentru copii, cafea şi ceai la discreţie, erau băi, telefon şi maşini de spălat, inutile pentru mine, care nu aveam decât hainele de pe mine şi-mi pierdusem punga de plastic cu puţinele lucruri. Am făcut un duş prelungit, primul după multe săptămâni, savurând plăcerea apei calde pe corp, săpunul, spuma în păr, mirosul delicios al şamponului. A trebuit să intru în aceleaşi haine jegoase. M-am ghemuit în pat, mi-am evocat în şoapta bunicii să vină să mă ia în braţe ca pe vremuri, să-mi spună că totul o să fie bine, să nu-mi fac griji că ei veghează, nani-nani puişor, dormi inimioara mea. Dormitul a fost problema mea de când mă ştiu, de când m-am născut, dar am reuşit să mă odihnesc în ciuda aerului greu şi al sforăitului femeilor. Unele ţipau în somn.

Lângă patul meu se instalase o mamă cu doi copii, un sugar şi o fetiţă adorabilă de doi sau trei ani. Era o albă

tânără, pistruiată şi grasă, care pesemne rămăsese recent fără locuinţă, pentru că părea să aibă şi acum un scop, un plan. Ne-am încrucişat la baie şi mi-a surâs, iar fetiţa m-a fixat cu nişte ochi rotunzi şi albaştri şi m-a întrebat dacă

aveam un câine. „Am avut şi eu unul, îl chema Toni”, a spus fetiţa. În timp ce femeia schimba scutecele bebeluşului, am ochit o hârtie de cinci dolari pe care o avea în geantă şi am 212

- ISABEL ALLENDE -

rămas cu gândul la ea. În zori, în tăcerea dormitorului, în timp ce femeia dormea dusă cu copiii în braţe, m-am strecurat tiptil până la patul ei, i-am scotocit în geantă şi am furat bancnota. Am revenit la patul meu cu coada între picioare, ca o căţea.

Dintre toate greşelile şi păcatele pe care le-am făcut în viaţă, aceea este cea pe care nu mi-o voi putea ierta nicicând.

Am furat pe cineva care era mai nevoiaş decât mine, o mamă

care cu banii ăia ar fi cumpărat mâncare pentru copiii ei. E

ceva de neiertat. Îmi pierdusem omenia, sufletul.

La opt dimineaţa, după ce am primit o cafea şi o gogoaşă, aceeaşi asistentă socială care mă primise mi-a dat un bileţel cu adresa unui centru de dezintoxicare. „O cauţi pe Michelle, e sora mea şi te va ajuta”, a adăugat. Am zbughit-o fără să-i mulţumesc şi am aruncat biletul la primul coş de gunoi. Cei cinci dolari îmi ajungeau să-mi cumpăr o doză de ceva ieftin şi eficient. N-aveam nevoie de nicio Michelle.

În aceeaşi zi am rătăcit poza bunicului pe care mi-o dăduse Nini la instituţia din Oregon şi pe care o păstrasem cu sfinţenie. Mi s-a părut un semn rău, asta însemna că

bunicul mă văzuse furând banii, fusese dezamăgit şi nu mai veghea asupra mea. Zilele şi nopţile care au urmat au fost un coşmar compus din frică, spaimă, nevoia de a mă ascunde, a fugi, a cerşi.