După un timp, două mâini puternice m-au apucat de umeri. M-am întors şi am dat de doi ochi albaştri care mă

priveau de pe un chip bronzat. Era ofiţerul Arana, pe care nu l-am recunoscut imediat pentru că nu purta uniformă şi nici nu eram în stare să focalizez bine, eram gata să leşin. Acum, e de mirare că nu mă găsise mai devreme: lumea cerşetorilor, a hoţilor, a prostituatelor şi a dependenţilor de droguri se limitează la câteva cartiere şi străzi, pe care poliţia le ştie şi le controlează, aşa cum supraveghează şi adăposturile pentru săraci, unde ajung mai devreme sau mai târziu toţi nemâncaţii. Învinsă, am scos jocul video de sub tricou şi i l-am dat.

Poliţaiul m-a ridicat de pe jos şi m-a sprijinit, că mi se îndoiau genunchii. „Vino cu mine”, a spus pe un ton mai blând decât mă aşteptam. „Vă rog… nu mă arestaţi, vă

rog…”, am bâiguit eu. „Nu te arestez, stai liniştită.” M-a dus douăzeci de metri mai încolo la Taquería, o cârciumă

mexicană, unde chelnerii n-au vrut să mă lase să intru, văzând în ce hal arătam, dar Arana s-a legitimat şi n-au avut încotro. M-am prăbuşit pe un scaun, cu capul pe masă, zguduită de tremurături incontrolabile.

Nu ştiu cum m-a recunoscut Arana. Mă văzuse doar de câteva ori, iar arătarea care se afla acum cu el nu semăna cu fata sănătoasă cu şuviţe platinate şi îmbrăcată la modă pe care o ştia el. S-a prins din prima că nu de mâncare aveam 223

- CAIETUL MAYEI -

eu nevoie, cât de ceva mai urgent; ajutându-mă ca pe o invalidă, m-a dus la toaletă. S-a asigurat că eram singuri, mi-a pus ceva în mână şi m-a împins în cabină, în timp ce el ţinea de şase. Praf alb. Mi-am suflat grăbită nasul cu hârtie igienică şi am aspirat drogul, care mi s-a suit ca un cuţit de gheaţă la frunte. Pe loc m-a cuprins uşurarea aceea miraculoasă pe care o ştie bine orice dependent, am încetat să tremur şi să gem, mintea mi s-a limpezit.

M-am spălat pe faţă şi am încercat să-mi aranjez cumva părul cu degetele, nerecunoscând în oglindă stafia cu ochi injectaţi şi laţe slinoase în două culori. Nu-mi suportam propria duhoare, dar n-avea rost să mă spăl dacă nu-mi puteam primeni hainele. Arana mă aştepta afară, cu braţele încrucişate, sprijinit de perete. „Am mereu la mine ceva pentru urgenţe ca aceasta”, mi-a zâmbit el mijindu-şi ochii.

Am revenit la masă, ofiţerul mi-a comandat o bere care mi-a alunecat în stomac precum o apă sfinţită şi m-a silit să

mănânc un pic de fajitas cu pui înainte de a-mi da două

pastile. Cred că era un anestezic puternic, pentru că a insistat că nu trebuia să le iau pe burta goală. În mai puţin de zece minute renăscusem.

— Când Brandon Leeman a fost ucis te-am căutat ca să-ţi iau o declaraţie şi ca să identifici cadavrul. O formalitate, doar ştiam că el era. A fost o crimă tipică între traficanţi.

— Se ştie cine l-a omorât, domnule ofiţer?

— Avem o idee, dar ne lipsesc dovezile. A încasat unsprezece gloanţe, precis că împuşcăturile au fost auzite, dar nimeni nu colaborează cu poliţia. Credeam că te-ai întors la ai tăi, Laura, parcă aveai de gând să te duci la universitate. Nu credeam să te găsesc în halul ăsta.

— M-am speriat… Când am aflat că l-au omorât n-am avut curaj să mă mai întorc în casa aceea. N-am putut suna acasă

şi am ajuns pe stradă.

— Şi drogată, după cum se vede… Ai nevoie…

— Nu! Sunt bine, n-am nevoie de nimic! Mă duc acasă, o să-mi trimită bani de autobuz.

224

- ISABEL ALLENDE -

— Îmi datorezi nişte explicaţii, Laura. Aşa-zisul tău unchi nu se numea Brandon Leeman şi nici cum scria pe alte şase cărţi de identitate false pe care le folosea. A fost identificat ca Hank Trevor, cu două condamnări la închisoare în Atlanta.

— Nu mi-a pomenit niciodată de asta.

— Nici de fratele său Adam?

— Posibil, nu-mi amintesc.

Poliţaiul a mai comandat câte o bere pentru fiecare, apoi mi-a spus că Adam Trevor era unul dintre cei mai buni falsificatori de bani din lume. La cincisprezece ani începuse să lucreze la o tipografie din Chicago, unde învăţase toate tainele cernelii şi hârtiei, iar ulterior ajunsese la o tehnică

atât de perfectă de a falsifica bancnote, încât acestea treceau testul stiloului şi al luminii ultraviolete. Le vindea cu patruzeci sau cincizeci de cenţi dolarul mafiilor din China, India şi din Balcani, care le amestecau printre banii adevăraţi şi le introduceau pe piaţă. Afacerea cu bani falşi, una din cele mai lucrative din lume, cere discreţie totală şi sânge rece.

— Brandon Leeman, mai bine zis Hank Trevor, era lipsit de talentul sau inteligenţa fratelui său, era un delincvent fără

anvergură. Singurul lucru pe care-l aveau în comun cei doi era mentalitatea criminală. La ce bun să te speteşti făcând o muncă cinstită dacă delincvenţa era mai rentabilă şi mai amuzantă? Păi, ce zici, nu aveau dreptate? Îţi spun sincer că

am un fel de admiraţie pentru Adam Trevor, e un artist şi n-a făcut rău nimănui – doar statului american.

Arana mi-a mai spus că regula de bază a unui falsificator e să nu cheltuiască aceşti bani, ci să-i vândă cât mai departe posibil şi fără să lase urme care-ar putea duce la autor sau la tiparniţă. Adam Trevor încălcase regula dându-i o sumă

fratelui său, care, în loc s-o păstreze, conform indicaţiilor, s-a apucat s-o cheltuie prin Las Vegas. A mai adăugat că avea o vechime de douăzeci şi cinci de ani în Departamentul de Poliţie şi era la curent cu ocupaţiile lui Brandon Leeman şi cu ce făceam eu pentru acesta, dar nu ne arestase pentru că

225

- CAIETUL MAYEI -

nu merita osteneala şi nu eram atât de importanţi; dacă ar băga la pârnaie toţi drogaţii şi traficanţii din Nevada, n-ar avea destule celule în care să încapă. Numai că, începând să

pună în circulaţie bani falşi, Leeman intrase în altă categorie, mult superioară. Singurul motiv pentru care nu-l arestase imediat fusese că sperau ca prin el să descopere originea bancnotelor.

— Îl urmăream de mai multe luni, sperând să mă conducă

la Adam Trevor, aşa că-ţi imaginezi ce ciudă mi-a fost când l-au asasinat. Te căutam pentru că ştiai unde ascunsese amantul tău banii primiţi de la frate-său…

— Nu era amantul meu!

— N-are importanţă. Vreau să ştiu unde a ascuns banii şi cum pot da de Adam Trevor.

— Dacă as şti unde sunt banii, credeţi că aş fi pe stradă, domnule ofiţer?

Cu un ceas în urmă i-aş fi spus fără să stau pe gânduri, însă drogul, pastilele, berea şi un păhărel de tequila mă

scăpaseră vremelnic de frică şi mi-am amintit că nu trebuia să mă bag în încurcătura asta. Habar n-aveam dacă banii din depozitul din Beatty erau falşi, autentici sau amestecaţi, dar Arana nu trebuia să creadă că aveam o legătură cu ei.

Vorba lui Freddy, cel mai sigur e să taci mâlc. Brandon Leeman fusese asasinat, criminalii erau liberi, poliţaiul pomenise de mafii şi orice informaţie pe care i-aş fi dat-o ar fi provocat răzbunarea lui Adam Trevor.

— Cum credeţi că Leeman mi-ar fi încredinţat aşa ceva?

Eu eram cea care făcea comisioanele. Joe Martin şi Chinezu’

erau asociaţii lui, ei participau la toate afacerile şi umblau peste tot cu el, nu eu.

— Erau asociaţi?

— Aşa cred, dar nu sunt sigură, Leeman nu-mi spunea nimic. Până acum nici n-am ştiut că numele lui era Hank Trevor.

— Deci Joe Martin şi Chinezu’ ştiu unde se află banii.