ocazia unei petreceri, doi carabinieri care să intimideze hoţii şi un reprezentant al Bisericii, un diacon, care să sfinţească
operaţiunea. Pe la 1700, când călătoriile erau dificile şi nu existau destui preoţi pentru teritoriul extins şi dezarticulat al arhipelagului Chiloé, iezuiţii stabiliseră funcţia de diacon, pe care o putea îndeplini orice persoană cu reputaţie onorabilă.
Acesta are grijă de biserică, convoacă adunările, conduce funeraliile, împărtăşeşte, binecuvântează, iar în caz de mare urgenţă, căsătoreşte şi botează.
Odată cu fluxul a apărut şi casa legănându-se pe valuri precum o caravelă de demult, trasă de cele două şalupe şi cufundată în apă până sub glafurile ferestrelor. Pe acoperiş
flutura steagul chilian şi doi puşti încălecaseră bârna principală fără să poarte veste de salvare. Apropiindu-se de mal, caravela a fost primită cu ovaţiile cuvenite, bărbaţii au ancorat-o până la reflux. Calculaseră bine, pentru ca aşteptarea să nu fie prea lungă. Timpul a zburat repede, printre plăcinte şi băutură, muzică de chitară şi jocuri cu mingea, plus un concurs de cântecele cu versuri cu rimă şi 177
- CAIETUL MAYEI -
două înţelesuri, după cum am avut impresia. Umorul e ultimul lucru pe care-l stăpâneşti într-o limbă străină, iar eu mai am de lucru în acest sens. La ceasul stabilit, oamenii au împins nişte trunchiuri sub casă, au adus cele şase perechi de boi, au legat casa cu odgoane şi lanţuri şi au purces la marea tragere, îndemnaţi cu aplauze şi în ritmul fluierăturilor carabinierilor.
Boii şi-au aplecat greabănul, şi-au umflat muşchii şi au început să tragă mugind. La început casa abia dacă s-a clintit, dar s-au coordonat repede şi treaba a mers mult mai uşor decât credeam, cu toată mulţimea aceea care înconjurase convoiul pe toate părţile, deschizând drumul, îmboldind boii sau împingând casă. Zarvă, veselie, efort.
Alergam laolaltă cu copiii, chiuind de plăcere, cu Fákin printre picioarele boilor. Tot la douăzeci sau treizeci de metri, convoiul se oprea, animalele erau aliniate, sticlele de vin treceau din mână-n mână şi se făceau poze.
A fost o minga pentru turişti, dar asta n-a ştirbit efortul oamenilor şi al animalelor. La sfârşit, când casa a ajuns la locul ei, diaconul a stropit-o cu agheasmă şi mulţimea a început să se împrăştie.
În timp ce străinii se îndreptau spre autobuze şi localnicii îşi recuperau boii, eu stăteam pe pajişte reamintindu-mi cele văzute şi regretând că n-aveam la mine caietul ca să notez detaliile. Am simţit că se uita cineva la mine; erau ochii lui Daniel Goodrich, nişte ochi rotunzi de culoarea lemnului, ochi de mânz. Am simţit un fior în stomac, un fel de sperietură ca atunci când te pomeneşti înaintea unui personaj de ficţiune care a prins viaţă, cineva pe care l-ai cunoscut în altă realitate, într-o operă sau un tablou din Renaştere, din acelea pe care le văzusem în Europa cu bunicii. Oricine ar spune că o luasem razna – apare un necunoscut şi-mi zboară fluturi prin cap –, oricine, în afară
de Nini a mea. Ea ar înţelege, la fel a fost când l-a cunoscut pe bunicul Popo în Canada.
178
- ISABEL ALLENDE -
I-am văzut mai întâi ochii, cu pleoape grele, gene de femeie şi sprâncene groase. După un minut am văzut şi restul: era înalt, puternic, cu membre lungi, chip senzual, buze groase şi pielea în nuanţa caramelului. Purta cizme solide, avea o cameră video şi un rucsac mare plin de praf şi un sac de dormit rulat deasupra. M-a salutat într-o spaniolă bună, a lăsat bagajul şi s-a aşezat lângă mine, făcându-şi vânt cu pălăria. Avea părul scurt, negru şi creţ. Mi-a întins o mână
bronzată cu degete lungi şi s-a prezentat: Daniel Goodrich. I-am oferit sticla mea de apă, a băut-o din trei înghiţituri prelungi, fără să-i pese de microbi.
Ne-am apucat să comentăm „tragerea”, pe care o filmase din mai multe unghiuri, l-am lămurit că fusese o păcăleală
pentru turişti, dar asta nu i-a micşorat entuziasmul. Venea de la Seattle, bătea de cinci luni America de Sud fără un plan sau un scop anume, ca un vagabond. Chiar aşa a şi spus: vagabond. Voia să vadă cât mai mult şi să exerseze spaniola pe care o învăţase la şcoală şi citind, atât de diferită de limba vorbită. În primele zile nu pricepea nimic, exact aşa păţisem şi eu, pentru că chilienii vorbesc în diminutive, cântat şi repede, înghiţind ultima silabă a fiecărui cuvânt şi aspirând
„s”-ul. Tanti Blanca e de părere că nu e nicio pierdere la ce tâmpenii spun localnicii.
Daniel călătorea acum prin Chile şi înainte să ajungă în Chiloé fusese în deşertul Atacama, unde sunt peisaje selenare de sare şi gheizere, în Santiago şi în alte oraşe mai puţin interesante pentru el, în regiunea pădurilor, a vulcanilor fumegând şi a lacurilor de culoarea smaraldului; îşi propunea să ajungă în Patagonia şi în Ţara de Foc, ca să
vadă fiordurile şi gheţarii.
Manuel şi Blanca s-au întors de la cumpărături şi ne-au întrerupt conversaţia; dar Daniel le-a făcut o impresie bună
şi, spre marea mea bucurie, Blanca l-a invitat să stea câteva zile la ea acasă: nu poţi trece prin Chiloé fără să guşti un curanto autentic, iar joi o să fie unul la noi pe insulă, ultimul din sezonul turistic, e cel mai bun, aşa ceva nu se pierde.
179
- CAIETUL MAYEI -
Daniel nu s-a lăsat rugat, s-a obişnuit de-acum cu ospitalitatea impulsivă a chilienilor, gata oricând să deschidă
uşa oricărui străin rătăcit cu care dau nas în nas. Eu zic că a acceptat invitaţia pentru mine, dar Manuel m-a avertizat să
nu mi-o iau în cap, omul ar fi trebuit să fie tâmpit să refuze cazare şi haleală moca.
Am plecat cu Cahuilla, pe o mare calmă şi vânt din pupa, şi am ajuns exact la timp ca să vedem lebedele cu gât negru care pluteau pe canal, zvelte şi elegante ca gondolele veneţiene. „Molcom trec lebedele”, a spus Blanca, exprimându-se ca localnicii. La lumina asfinţitului, totul era mai frumos ca niciodată, eram mândră că trăiam în acest paradis şi că i-l puteam arăta lui Daniel. Am întins larg braţele, cuprinzând întreg orizontul. „Bun venit pe insula Mayei Vidal, prietene”, a grăit Manuel făcând cu ochiul. Am observat gestul. În particular, n-are decât să râdă de mine cât doreşte, dar să n-o facă de faţă cu Daniel că ne supărăm, i-am declarat când am fost între patru ochi.
Am ajuns acasă la Blanca, ei doi s-au pus pe gătit, Daniel a cerut voie să facă un duş, că era şi timpul, şi să-şi spele ceva rufe, iar eu am plecat glonţ acasă să aduc două sticle cu vin bun, primite de Manuel de la Millalobo. Am ajuns în unsprezece minute, record mondial, aveam aripi la călcâie.
M-am spălat, mi-am făcut ochii, am îmbrăcat în fine singura rochie pe care o aveam şi am zbughit-o înapoi, în sandale şi cu Fákin gâfâind cu limba scoasă în urma mea. Totul durase patruzeci de minute, timp în care Manuel şi Blanca pregătiseră o salată şi paste cu fructe de mare, un fel care în California se numeşte tuti-mare, iar aici tăiţei cu resturi, căci e vorba de ce-a rămas de ieri. Manuel m-a primit fluierând admirativ, mă ştia doar în pantaloni şi probabil mă credea lipsită de stil. Rochia o luasem de la un magazin second-hand din Castro, dar e aproape nouă şi nu foarte demodată.
Daniel a ieşit din duş proaspăt ras şi cu pielea strălucind ca lemnul lustruit, atât de chipeş că trebuia să fac un efort 180
- ISABEL ALLENDE -
să nu-l sorb din ochi. Ne-am pus pe noi nişte ponchouri ca să mâncăm pe terasă, se făcuse cam frig. Daniel a fost foarte recunoscător pentru ospitalitate, a spus că de luni de zile călătorea cu un buget minim şi că dormise adesea ca vai de el, chiar şi sub cerul liber. A apreciat cum se cuvine masa, vinul chilian şi priveliştea: apă, cer şi lebede. Admiram tăcuţi dansul elegant al acestor păsări pe mătasea violetă a mării. A mai venit un stol de lebede dinspre apus, întunecând ultimele sclipiri portocalii cu aripile lor mari, dar a trecut mai departe. Păsările astea maiestuoase şi puternice sunt proiectate pentru navigaţie – pe uscat seamănă cu nişte raţe grase –, dar când zboară sunt impresionante.
Ei au dat gata cele două sticle de vin, eu am băut limonada, n-aveam nevoie de vin, eram pe jumătate beată de prezenţa lui. După desert (mere coapte cu cremă de zahăr ars) Daniel ne-a întrebat pe un ton firesc dacă eram de acord să fumăm nişte marijuana. Ups, mi-am zis, ce-o să zică
bătrânii, dar ei au acceptat şi, spre marea mea mirare, Blanca a adus o pipă. „Despre asta să nu sufli o vorbă la şcoală, gringuita”, m-a prevenit conspirativ, adăugând că
fuma din când în când cu Manuel. Aşa am aflat eu că pe insula asta sunt câteva familii care cultivă marijuana de cea mai bună calitate; cea mai bună o produce doña Lucinda, străbunica asta care de cincizeci de ani o şi exportă în alte locuri din arhipelag. „Doña Lucinda le cântă plantelor, spune că trebuie să le vrăjeşti ca pe cartofi ca să iasă bune, şi pare-se că are dreptate, nimeni nu o întrece”, a mai spus Blanca.
Am rămas cu gura căscată, am fost de o sută de ori în curtea bătrânei, s-o ajut la torsul lânii, dar nu m-am uitat la plantele ei. Oricum, imaginea Blancăi şi a lui Manuel care-şi treceau pipa a fost ceva de pe altă lume. Am fumat şi eu, ştiu că asta nu dă dependenţă, dar băutură n-am curaj să încerc.
Încă nu, poate că niciodată.
N-a fost nevoie să le mărturisesc Blancăi şi lui Manuel impresia pe care mi-o făcuse Daniel, au ghicit singuri în clipa 181
