„Mi-am distrus viaţa, nu mai pot, vreau să mor”, am plâns la un moment dat, când am putut rosti şi altceva decât înjurături, rugăminţi şi blesteme. Olympia m-a apucat de umeri, m-a silit s-o privesc în ochi, să fiu atentă şi s-o ascult:

„Cine ţi-a spus că va fi uşor, fato? Îndură. Nimeni nu moare din asta. Îţi interzic să pomeneşti de moarte, e un păcat.

Lasă-te în mâna lui Isus şi-ai să trăieşti frumos cei şaptezeci de ani pe care-i mai ai de trăit”.

Într-un fel sau altul, Olympia Pettiford a făcut rost de un antibiotic care m-a vindecat de infecţia urinară şi de Valium ca să pot trece mai uşor peste sevraj; bănuiesc că le-a sustras de la spital, cu conştiinţa curată, căci conta pe iertarea anticipată a lui Isus. Cistita îmi ajunsese la rinichi, mi-a explicat ea, dar cu injecţiile ei a reuşit să o controleze în doar câteva zile, după care mi-a dat să iau nişte pastile încă

două săptămâni. Nu ştiu cât a durat agonia sevrajului, mie mi s-a părut o lună, dar or fi fost două sau trei zile.

Am ieşit treptat din puţul adânc, am ajuns la suprafaţă.

Am putut să înghit supă şi terci de ovăz, să mă odihnesc şi chiar să dorm puţin; timpul îşi râdea de mine, un ceas se lungea cât o săptămână. Văduvele m-au îmbăiat, mi-au tăiat unghiile şi m-au scăpat de păduchi, mi-au vindecat rănile inflamate de ac şi cele lăsate de la cablu la glezne şi mâini, 232

- ISABEL ALLENDE -

m-au masat cu ulei de bebeluşi ca să-mi treacă bubele, mi-au adus haine curate şi m-au păzit ca să nu sar pe geam şi să umblu după droguri. Iar când am fost în cele din urmă în stare să mă ridic şi să merg neajutată, m-au dus la biserica lor, un şopron vopsit în albastru în care se adunau membrii micii congregaţii. Nu se vedeau tineri, cu toţii erau afroamericani, mai ales femei, puţinii bărbaţi nu erau neapărat văduvi, mi s-a spus. Jeremiah şi Olympia Pettiford, în tunici de mătase violet brodate cu galben, au condus slujba, înălţând mulţumiri lui Isus în numele meu. Şi cum mai cântau! Cu tot corpul, legănându-se precum palmierii, cu braţele ridicate spre cer, şi veseli, atât de veseli încât cântecul lor m-a spălat de dinăuntru.

Olympia şi Jeremiah n-au vrut să afle nimic despre mine, nici măcar numele meu, le era suficient că Freddy mă

adusese la uşa lor. Ghiciseră că fugeam de ceva şi preferau să nu ştie de ce anume, în caz că i-ar fi întrebat cineva. Se rugau şi pentru Freddy, zilnic, se rugau lui Isus ca băiatul să

scape de droguri şi să accepte ajutor, „numai că Isus mai întârzie uneori, pentru că primeşte prea multe cereri”. Mă

gândeam şi eu la Freddy, mă temeam să nu pice în ghearele lui Joe Martin şi ale Chinezului, dar Olympia avea încredere în isteţimea lui şi în uluitoarea sa capacitate de supravieţuire.

După încă o săptămână, vindecată de infecţia urinară şi potolită cât de cât de Valium, am rugat-o s-o sune pe bunică-mea în California; eu nu eram în stare. Era şapte dimineaţa când Olympia a format numărul, iar Nini a mea a răspuns imediat, ca şi cum timp de şase luni ar fi stat lipită de telefon. „Nepoata dumneavoastră e pregătită să se întoarcă

acasă, veniţi să o luaţi.”

Unsprezece ore mai târziu, o camionetă roşie oprea în faţa casei cuplului Pettiford. Nini s-a sprijinit în sonerie, eu i-am căzut în braţe, sub privirile mulţumite ale stăpânilor casei, ale câtorva Văduve şi ale lui Mike O’Kelly, care-şi scotea din maşina închiriată scaunul cu rotile. „Mucoasă afurisită, cât 233

- CAIETUL MAYEI -

am suferit din cauza ta! De ce n-ai sunat ca să ştim că eşti în viaţă?” au fost primele ei cuvinte, în spaniolă şi răcnind, aşa cum face când e emoţionată, după care: „Arăţi ca dracu’, Maya, dar aura ta e verde, culoarea vindecării, ăsta e semn bun”. Bunica e mult mai scundă decât o ţineam minte, în lunile alea parcă intrase la apă, iar cearcănele violete, atât de senzuale înainte, acum o îmbătrâneau. „L-am sunat pe taică-tău, vine cu avionul din Dubai, mâine te aşteaptă acasă”, m-a luat ea de mână, scrutându-mă cu ochi de cucuvea ca să

nu dispar din nou, dar fără să mă ia la întrebări. Curând, Văduvele ne-au chemat la masă: pui fript, cartofi prăjiţi, legume pane, gogoşi prăjite – un festin de colesterol pentru a celebra întoarcerea mea în sânul familiei.

După cină, Văduvele întru Isus şi-au luat la revedere şi au plecat, noi ne-am adunat în micul living în care scaunul cu rotile abia încăpea. Olympia le-a făcut bunică-mii şi lui Mike un rezumat al stării mele de sănătate şi i-a sfătuit să mă

trimită la un program de dezintoxicare imediat ce-aveam s-ajungem în California, lucru pe care Mike, expert în astfel de probleme, îl aranjase deja pe barba lui. După ce s-a retras discret, i-am pus eu la curent cu ce fusese viaţa mea începând cu luna mai, sărind peste noaptea cu Roy Fedgewick la motel şi peste prostituţia la care mă dedasem, căci aşa ceva ar fi distrus-o pe Nini. În timp ce le povesteam despre Brandon Leeman – mai corect, Hank Trevor –, despre banii falşi, despre asasinii care mă sechestraseră, bunica se răsucea pe scaun, murmurând printre dinţi „mucoasă

afurisită”, însă ochii albaştri ai Albei-ca-Zăpada sclipeau precum luminiţele unui avion. Era încântat că avea de-a face în sfârşit cu un caz poliţienesc.

— Falsificarea de bani e un delict foarte grav, se plăteşte mai scump decât o crimă cu premeditare, ne-a informat el voios.

— Exact asta mi-a spus şi ofiţerul Arana. Cel mai bine ar fi să-l sun şi să mărturisesc tot, am propus eu.

234

- ISABEL ALLENDE -

— Genială idee! Demnă de gâscă de nepoată-mea! Ce, vrei să stai douăzeci de ani la San Quentin şi să sfârşeşti pe scaunul electric, toanto? N-ai decât să-i spui poliţaiului că

eşti complice.

— Calmează-te, Nidia. Mai întâi trebuie să distrugem dovada, pentru ca nimeni să nu facă legătura între nepoată-ta şi bani. Pe urmă o ducem în California fără să rămână nici urmă din trecerea ei prin Las Vegas, iar după ce se face bine de tot o facem dispărută, ce zici?

— Şi cum facem?

— Aici toţi o cunosc drept Laura Barron, în afară de Văduvele întru Isus, aşa e, Maya?

— Nici ele nu-mi cunosc numele adevărat, l-am lămurit eu.

— Perfect. Ne vom întoarce în California cu camioneta închiriată.

— Bine gândit, Mike, a intervenit Nini a mea, căreia începeau şi ei să-i sclipească ochii. Pentru avion ar avea nevoie de un bilet pe numele ei şi de un act de identitate, iar asta lasă urme, pe când cu maşina putem străbate toată ţara fără să afle nimeni. Da, ne întoarcem la Berkeley cu camioneta.

Şi astfel cei doi membri ai Clubului Criminalilor mi-au organizat plecarea din Oraşul Păcatului. Se făcuse târziu, eram obosiţi şi aveam cu toţii nevoie de somn. Eu am rămas la Olympia, bunică-mea şi Mike s-au dus la hotel. A doua zi de dimineaţă eram iar împreună în casa Pettiford pentru micul dejun, pe care l-am lungit cât am putut, căci mi-era greu să mă despart de binefăcătoarea mea. Nini, recunoscătoare şi etern datoare cuplului Pettiford, le-a oferit ospitalitate necondiţionată la Berkeley – „casa mea e casa voastră” –, dar din precauţie cei doi nici n-au vrut să-mi cunoască numele şi adresa. Totuşi, când Albă-ca-Zăpada a spus că salvase tineri precum Freddy, deci putea să-l ajute, Olympia i-a acceptat cartea de vizită. „Văduvele şi cu mine îl vom căuta pe băiat şi vi-l aducem legat”, i-a promis ea. M-am 235

- CAIETUL MAYEI -

despărţit de adorabilul cuplu cu o îmbrăţişare uriaşă şi cu promisiunea de a ne revedea.

Am pornit la drum cu camioneta roşie către Beatty, gândindu-ne cum aveam să deschidem lacătele. Nu era cazul să folosim dinamită, cum sugera Nini; chiar dacă am fi reuşit să facem rost de aşa ceva, explozia putea atrage atenţia, în plus, forţa brută e ultima soluţie a unui bun detectiv. M-au pus să repet de zece ori amănuntele celor două drumuri făcute acolo cu Brandon Leeman.

— Care era exact mesajul pe care trebuia să-l transmiţi la telefon fratelui său? m-a întrebat pentru a nu ştiu câta oară

bunica.

— Adresa la care se găseau sacoşele.

— Atât?

— A, nu! Stai că mi-am amintit: Leeman a insistat să-i spun fratelui unde se aflau genţile cu El Paso TX.

— Adică oraşul El Paso din Texas?

— Posibil, nu sunt sigură. Cea de-a doua sacoşă nu era inscripţionată nicicum, era o sacoşă de voiaj obişnuită.

Drept care detectivii amatori au dedus că cheia lacătelor era în acest nume, că nu degeaba mă bătuse Leeman atâta la cap. Le-a luat fix trei minute să transpună literele în cifre, o cheie atât de simplă, că au fost de-a dreptul dezamăgiţi, se aşteptau la ceva care să fie la înălţimea capacităţii lor. Era de ajuns să te uiţi la tastatura unui telefon ca să transpui cele opt litere în două combinaţii de câte patru: 3578 şi 7689.

Pe drum am oprit să cumpărăm mănuşi de cauciuc, o cârpă, o mătură, chibrituri şi alcool, un bidon de plastic şi o lopată, iar la o benzinărie am făcut plinul şi am umplut şi bidonul. Am ajuns la depozit, noroc că mi-am amintit care era, căci în zonă erau mai multe. Am localizat uşa cu pricina, Nini, cu mănuşile puse, a deschis lacătele la a doua încercare; rar am văzut-o mai încântată. Înăuntru erau cele două sacoşe aşa cum le lăsase Leeman. Le-am spus că nu mă atinsesem de nimic în cele două dăţi când fusesem acolo, 236

- ISABEL ALLENDE -

însă bunică-mea a spus că, dacă eram drogată, nu putea fi sigură de nimic; Mike a şters cu cârpa muiată în spirt suprafeţele pe care s-ar fi putut afla amprente digitale, luând-o de la uşă spre interior.

De curiozitate ne-am uitat şi în lăzi: erau pline cu puşti, pistoale şi muniţie. Nini a propus să ne înarmăm până-n dinţi, că tot ne vârâserăm în povestea asta criminală, Albă-ca-Zăpada nu avea nimic împotrivă, dar eu nu am fost de acord. Bunicul meu nu avusese niciodată vreo armă, zicea că