L-am observat de aproape şi am adâncit ceea ce el numeşte prietenie iar eu ştiu că se numeşte altfel. E în 185
- CAIETUL MAYEI -
trecere, va pleca în curând, nu vrea să se lege, poate că n-am să-l mai văd niciodată, dar nici nu suport să mă gândesc la asta. Se poate muri din dragoste? Manuel glumeşte, dar eu ştiu că e adevărat, o greutate uriaşă îmi apasă pieptul, dacă
nu trece rapid am să explodez. Blanca zice să fac eu primul pas, un sfat pe care ea nu-l pune în aplicare cu Manuel, dar n-am curaj. E şi caraghios: la vârsta mea şi cu trecutul meu, pot să suport o respingere. Pot? Dacă Daniel mă respinge, mă arunc cu capul înainte între somonii carnivori. În fond, nu sunt nasoală, din câte spune lumea. De ce nu mă sărută
odată?
Apropierea acestui bărbat pe care abia că-l cunosc e îmbătătoare, un adjectiv pe care-l folosesc cu grijă, căci îi cunosc mult prea bine semnificaţia, dar n-am alt termen pentru a descrie această exaltate a simţurilor, această nevoie atât de asemănătoare dependenţei. Acum înţeleg eu de ce îndrăgostiţii din opere sau literatură se sinucid sau mor de durere când trebuie să se despartă. Există grandoare şi demnitate în tragediile care devin astfel o sursă de inspiraţie,
numai că eu nu vreau o tragedie, oricât de nemuritoare ar fi aceasta, vreau o fericire fără tam-tam, o fericire intimă, foarte discretă, ca să nu provoc gelozia zeilor atât de răzbunători. Ce prostii pot să spun! N-am nicio bază pentru fanteziile astea, Daniel îmi arată aceeaşi simpatie pe care i-o arată şi Blancăi, care i-ar putea fi mamă. Poate că nu sunt genul lui. Poate o fi gay?
I-am spus lui Daniel că Blanca a fost regina frumuseţii în anii ’60 şi se crede că i-a inspirat vreo douăzeci de poeme de amor lui Pablo Neruda – deşi în 1924, când s-au publicat, ea nici nu era născută. Dar aşa e gura lumii. Nici de cancerul ei nu prea pomeneşte Blanca, deşi cred că a venit pe insula asta ca să se vindece de boală şi de deziluzia divorţului. Aici subiectul la ordinea zilei sunt bolile, dar eu am avut bafta să
stau printre singurii doi chilieni stoici care nu vorbesc despre asta, Blanca Schnake şi Manuel Arias, pentru care viaţa nu e 186
- ISABEL ALLENDE -
uşoară; dacă s-ar plânge ar înrăutăţi-o şi mai mult. Sunt buni prieteni de mulţi ani, au totul în comun, în afară de secretele lui şi de ambivalenţa ei în ceea ce priveşte dictatura. Petrec mult timp împreună, îşi împrumută cărţi, gătesc, uneori îi găsesc stând la geam şi privind zborul lebedelor, tăcuţi.
„Blanca se uită la Manuel cu ochi de îndrăgostită”, mi-a spus o dată Daniel, deci a observat şi el ceva. Aseară, după
ce-am mai pus nişte lemne în sobă şi am închis obloanele, ne-am dus la culcare, el în sacul de dormit din living, eu în camera mea. Era târziu. Ghemuită sub trei pături, cu tichia verde pe cap de frica liliecilor care se prind în păr – aşa pretinde Eduvigis –, aveam insomnie şi auzeam toate scârţâiturile casei, lemnele care trosneau în sobă, ţipătul cucuvelei din copacul din faţa geamului, respiraţia lui Manuel, care adoarme de cum pune capul pe pernă şi sforăitul uşor al lui Fákin. Şi mă gândeam că la cei aproape douăzeci de ani ai mei doar la Daniel m-am uitat cu ochi de îndrăgostită.
Blanca a insistat ca Daniel să mai stea o săptămână în Chiloé şi să viziteze nişte aşezări izolate, să vadă vulcanii şi pădurile. Pe urmă poate zbura în Patagonia cu avionul unui prieten al tatălui ei, un multimilionar care a cumpărat o treime din arhipelag şi vrea să candideze la preşedinţie la alegerile din decembrie, însă eu vreau ca Daniel să stea cu mine, îi ajunge cât a călătorit. Ce-i trebuie lui Patagonia sau Brazilia. Mai bine se duce direct la Seattle, în iunie.
Pe insula asta, după ce ai stat trei zile te cunoaşte toată
lumea. Toţi ştiu acum cine e Daniel Goodrich. Sătenii au prins drag de el pentru că li se pare exotic, vorbeşte bine spaniola şi cred că e iubitul meu (măcar de-ar fi!). I-a impresionat şi rolul pe care l-a jucat în treaba cu Azucena Corrales.
Plecaserăm cu caiacul la grota Pincoyei, gros îmbrăcaţi pentru că ne aflam la sfârşitul lui mai şi nebănuind ce-aveam să găsim la întoarcere. Cerul era senin, marea calmă
187
- CAIETUL MAYEI -
şi aerul foarte rece. Ca să mă duc la grotă urmez o rută
diferită de cea a turiştilor, mai periculoasă din cauza stâncilor, însă o prefer pentru că aşa mă pot apropia mai mult de foci. Pentru mine e un fel de practică spirituală, nu găsesc alt cuvânt pentru a descrie fervoarea mistică pe care mi-o produc mustăţile ţepene ale Pincoyei, cum am botezat-o pe uda mea prietenă, o femelă de leu-de-mare. Pe stânci se soreşte şi un mascul, de ăla trebuie să mă feresc, şi opt sau zece mame cu puii lor, care zac la soare sau se joacă în apă
printre vidrele de mare. Prima dată am rămas nemişcată în caiac, la distanţă, privind vidrele, iar după o vreme a început să-mi dea târcoale o focă. Aceste animale sunt împiedicate pe uscat, însă foarte graţioase şi agile în apă. Trecea pe sub ambarcaţiune şi reapărea la suprafaţa apei cu mustăţile ei de pirat şi ochii negri plini de curiozitate. Lovea cu nasul caiacul cel fragil, parcă ştiind că-l putea răsturna oricând, dar de fapt se juca. Cu timpul, ne-am împrietenit, sărea în apă şi venea la mine de cum mă zărea. Îi place să-şi frece mustăţile aspre ca o mătură de braţul meu gol.
Clipele petrecute cu Pincoya sunt sacre, simt pentru ea o afecţiune vastă cât o enciclopedie, îmi vine să sar în apă şi să
zburdăm împreună. Ducându-l pe Daniel la grota ei, îi dădeam o dovadă uriaşă de dragoste. A sărit şi de data asta în apă şi a venit spre mine, dar a rămas la distanţă, studiindu-l pe Daniel, după care s-a întors la stânca ei, jignită că venisem cu un străin. O să-mi ia ceva timp s-o împac.
Pe la unu, când am ajuns înapoi în sat, Juanito şi Pedro ne aşteptau la debarcader ca să ne spună că Azucena avusese o hemoragie în timp ce făcea curat în casa lui Manuel. Manuel o găsise într-o baltă de sânge şi sunase pe mobil la carabinieri, care veniseră s-o ia cu jeepul. Acum era la post, aşteptând şalupa ambulanţei.
O instalaseră în celula femeilor şi Humilde Garay îi punea comprese ude pe frunte, că altă idee nu avea, în timp ce Laurencio Cárcamo vorbea la telefon cu comisariatul din 188
- ISABEL ALLENDE -
Dalcahue, cerând instrucţiuni. Daniel s-a prezentat în calitate de medic, ne-a dat afară din celulă şi a examinat-o pe Azucena. A ieşit după zece minute şi ne-a anunţat că fata era însărcinată în cinci luni. „Dar are doar treisprezece ani!”
am strigat eu. Nu ştiu cum de nu s-a prins nimeni, nici Eduvigis, nici Blanca, nici măcar infirmiera; ziceau să se îngrăşase.
A sosit ambulanţa, Daniel şi cu mine am primit permisiunea să o însoţim pe Azucena, care plângea speriată.
Am ajuns la spitalul din Castro, la urgenţă, eu am aşteptat pe culoar, Daniel, ca medic, a mers în sala de operaţii. Au operat-o în aceeaşi seară, copilul era mort. Va avea loc o anchetă pentru a afla dacă avortul a fost provocat, e procedura legală în astfel de cazuri şi lasă în urmă cumva stabilirea circumstanţelor în care o copilă de treisprezece ani a rămas borţoasă, pretinde Blanca, furioasă şi pe bună
dreptate.
Azucena Corrales refuză să spună cine e autorul, localnicii vorbesc deja că ar fi vorba de Trauco, miticul pitic înalt de un cot şi înarmat cu o secure, care sălăşluieşte prin scorburile copacilor şi apără pădurile. E în stare să rupă spinarea unui om doar privindu-l şi urmăreşte virginele ca să le lase borţoase. El a fost, zice lumea, pentru că au fost văzute excremente galbene în apropierea casei Corrales.
Eduvigis se poartă ciudat, refuză să-şi vadă fiica şi să afle amănunte. Alcoolismul, violenţa domestică şi incestul sunt blestemele arhipelagului Chiloé, mai ales în comunităţile izolate, iar Manuel pretinde că mitul lui Trauco a fost inventat pentru a acoperi sarcinile fetelor violate de propriii lor taţi sau fraţi. Aflu că Juanito nu e doar nepotul lui Carmelo Corrales, ci şi fiul acestuia. Mama lui Juanito, care trăieşte în Quellón, a fost violată de tatăl ei, de Carmelo, şi l-a făcut pe Juanito la cincisprezece ani. Eduvigis l-a crescut ca pe copilul ei, dar în sat se ştie care e adevărul. Mă întreb cum o fi reuşit un invalid imobilizat să abuzeze de Azucena, o fi făcut-o înainte să i se amputeze piciorul.
189
- CAIETUL MAYEI -
Ieri a plecat Daniel! Ziua de 29 mai 2009 îmi va rămâne în amintire ca a doua cea mai tristă zi din viaţa mea, după
aceea în care a murit bunicul Popo. Am să-mi tatuez acest an pe cealaltă mână, ca să nu uit niciodată. Am plâns două zile în şir, Manuel zice c-o să mă deshidratez, că n-a mai văzut atâtea lacrimi şi că niciun bărbat nu merită atâta suferinţă, mai ales că a plecat la Seattle, nu la război. Ce ştie el!
Despărţirile sunt tare periculoase. La Seattle probabil sunt un milion de fete mai drăguţe decât mine şi mai puţin complicate. De ce i-am dat detalii despre trecutul meu?
Acum va avea timp să le analizeze, ba chiar să le comenteze cu tatăl său şi cine ştie la ce concluzii or ajunge cei doi psihiatri, or să-mi pună eticheta de dependentă şi nevropată.
